THE BLOG-BÂRLOG

• În parcul Romanescu, de 1 Mai, o familie venită de undeva de la ţară, să celebreze ziua mondială în care nu se dă cu sapa. Un băieţel de 8 – 9 ani, blond, cu o faţă blândă şi aproape tâmpă şi nişte ochelari ieftini. Şi-au bătut joc de el: dintre toate jucăriile chinezeşti disponibile, i-au făcut hatârul cu un balon umflat cu heliu, în formă de papagal. Un papagal de dimensiunea unei bufniţe, colorat strident şi mai urât decât orezarii care-l fabricaseră. Băieţelul e, totuşi, mândru de balonul lui. Pe balon îl doare în pulă şi fuge în frunzişul unui pom.

• Se constituie celula de criză. Din pom încep să se rupă crecile, sub presiunea rudelor supărate, dar al dracului papagal nu se mişcă. Noroc că amărăştenii n-au un topor la îndemână. Sigur n-ar ezita să pună la pământ arborele rar ca să recupereze minunea. Până la urmă, cel mai inteligent cedează: papagalul îşi ia zborul spre stratosferă. Băieţelul se uită trist, o vreme, şi începe să bocească.

• Mai am câteva zile până împlinesc rotunda vârstă de 29 de – şi la mine chiar aşa e – primăveri, şi tot îmi imaginez că toate baloanele astea care o iau în sus se strâng undeva, deasupra marilor oraşe, şi rămân acolo, înghesuite, ca un mare curcubeu delict, un prim popas, un loc de joacă pentru suflete, înainte de a-şi urma drumul spre faţa nevăzută a Lunii.

• Când eram eu mic, orice era bun de jucărie. De exemplu, aveam o ruletă metrică de pe care se şterseseră marcajele şi, scoţând un pic de bandă din ea, o transformam într-o magnifică staţie de emisie recepţie, cu care comunicam cu toate migurile care dădeau roată pe deasupra oraşului. Mai ales când mă duceam să cumpăr pâine. Vorbeam cu migurile, prin staţia mea minune, şi lumea se uita nelămurită, dar ei nu ştiau ce importanţă deosebită aveam eu în buna desfăşurare a excerciţiilor din spaţiul aerian. Dintr-o copertă groasă de registru îmi făcusem laptop. Avea toate butoanele, în ordinea descrisă de pozele dintr-un catalog de electronice nemţesc. Semăna destul de mult cu ăsta de-l am acum, doar că ăla nu s-a fărâmat niciodată.

• Şi pe la ţară era interesant. Acolo, verile treceau greu, printre îngrijitul orătăniilor şi udatul grădinii, şi niciun minut bun de jucat nu trebuia irosit. Erau perioade de câte o săptămână – două în care toţi copiii de pe maidan aveam câte o preocupare comună. După care o făceam uitată şi ne apucam de altceva.

• De exemplu, a fost o vreme în care în tot satul niciun aragaz nu mai avea capac. Aragazurile, fie ele 23 August, Metalica sau Samus, aveau un capac pătrat, emailat, uşor bombat spre exterior, pe care gospodinele în ţineau proptit de perete, aşteptând ziua în care le va fi folosit la ceva. Noi am descoperit la ce e bun: ne puneam cu curul în el şi ne dădeam drumul de pe deal. Era mult mai tare decât snowboardul. N-aveai niciun fel de control asupra vehiculului. Când se apropia vreun corcoduş, tot ce puteai să faci era să sari din corabie. Ne întorceam acasă cu unghiile vinete şi plini de bube.

• A mai fost o modă cu pişcaricele. Câţi chiloţi de-ai bunică-mii oi fi distrus ca să-mi procur sfântul elastic necesar, numai dracii din mine mai pot să ştie. Se lua o bucată de cablu de aluminiu, cât mai gros, se decoperta izolaţia în capete, se prindea elasticul şi se alcătuia pişcariciul. Scoabele se făceau tot din sârmă. Pişcariciul folosea la asasinarea guguşticilor. Când ne întâlneam seara, la podul şcolii, raportam victimele: eu am vânat trei, ăla patru, ăla cinci… Unde era dovada? Păi, dovada era deja gătită la ora aia. Ai fi zis, ascultându-ne, că tot satul se hrănea cu ciorbă de guguştiuc. În realitate, am vaga bănuială că, în vara aia, nicio pasăre n-a murit de altceva decât de bătrâneţe.

• Câte se puteau face din nimic… Orice blană devenea pistol. Orice ştecher devenea navetă spaţială. Orice pegas devenea orgă de lumini. Patru rulmenţi şi o scândură alcătuiau neînchipuite care de luptă şi, în principiu, orice particulă a mediului înconjurător avea potenţialul unei jucării.

• Mie îmi plăcea ca totul să fie cât mai realist. De exemplu, nu puteam desena maşinuţe pe foaie de matematică sau dictando, pentru că liniatura mi se părea că alterează natura pură a reproducerii. Şi din cauza asta, ca să evit confuziile, aveam mania etichetelor. Dacă bucata de lemn nu semăna cu o puşcă de vânătoare, numai bună de ucis urşi grizzly, trebuia să scriu pe ea puşcă de vânătoare. Dacă mingea de 35, ovală şi vai mama ei, nu semăna cu mingea oficială a Coppa del Mondo, trebuia să scriu pe ea: Coppa del Mondo. Etc.

• Poate că ăsta-i motivul pentru care mi-a fost foarte greu să înţeleg moda celei mai stupide jucării din toată copilăria mea: janta de bicicletă mânuită cu sârma. Nu ştiu dacă avea vreun nume special. Dacă avea, l-am uitat. Dar era o jantă de bicicletă, fără cauciuc sau spiţe, doar obada, plus o sârmă mai groasă, încârligată la un capăt. Cu sârma mânuiai janta pe şoseaua principală sau pe uliţe, o plimbai ca pe un câine de rasă, fără să ştii de ce, fără să ştii cui foloseşte sau ce reprezintă joaca ta. Mi-a fost greu să mă supun, pentru că nu înţelegeam rostul jucăriei. Nu era realistă. Noroc, cum vă ziceam, că nici moda asta n-a durat mai mult de două săptămâni.

• Şi, câteodată, pe înserat, se auzea, din curte în curte, câte o copil zbierând:

- Gloooooriiiiaaaaa…

Şi-ntr-o clipită, toţi ieşeam la porţi. Trecea şirul de semănători dinspre sau înspre SMT. Aşa le ziceam: glorii. Cred că aşa le chema. Stăteam şi ne uitam la ele, maşinării gigantice şi complicate, cum vuiau ele şi duduiau şi zornăiau, cu stilul lor ilogic de a avea roţile mari în faţă şi pe cele mici în spate. Care aveam coiţele mai mari ne agăţam de scara gloriei şi ne plimbam câte o sută de metri, spre disperarea aparţinătorilor: părinţi, bunici, unchi, mătuşi sau vecini cumsecade.

- Glooooriiiaaaaa, urlam.

• Partea cu „sic transit” am învăţat-o ceva mai târziu.

Via Lazio, via simonet, mi-adusei aminte de o poezie pe care o zice câteodată Şerbănică, pe atunci neşomer. O poezie rezultată din frământările lirice ale lui George Topârceanu şi intitulată sugestiv Dilema, ca o dovadă că geniul poetic anticipa ce băşină de melodie o să producă Kelly Rowland şi Nelly 90 de ani de mai târziu.

DILEMA

Aţi văzut prea bine, că la consultaţii

Doctorii te-ntreabă despre emanaţii

Vor să ştie tonul, abundenţă, faze,

Unii le zic vânturi, alţii le zic gaze.

Dar să nu vă mire dacă medicina

Studiază astăzi foarte mult băşina

Fiindcă-n biologie pentru toţi e clar:

A băşi e-un lucru foarte necesar.

Mai departe scrie-n carte »

• Îmi trecu glonţul pe la ureche; abia în curul beciului găsii o sticlă; ceva canadian, cică are 12 ani; cred că i-a luat cu suspendare; nu ca domnul acela de să i-o fut pe mă-sa care mi-a stricat mie anul şi care doarme acum în puşcărie, băga-mi-aş pula în mine pentru că mă bucur de răul lui, şi, vai, ce bine e. Fetele scrie despre FRCR şi ajunseră la concluzia că nivelul 7 e mişto, bravo lor, în sfârşit o veste bună într-o lume plină de veşti de căcat, cum ar fi că o să ne fută criză în guriţe cum gândul nu poate gândi, şi ştiu că asta e fiindcă scriem Dumnezeu cu d mic pe forumuri şi pe bloguri, şi ştiu că asta e fiindcă noi suntem deştepţi daţi în pizdele mamilor noastre şi habar n-avem cum funcţionează o măslină, dar ştim că dumnezeu a murit în 1789, într-o criză sciatică. Şi e plină ziua de crize, mă gândeam la cum mă gândeam la anii 29-33, păreau atât de fericiţi, fiindcă ştiam ce a urmat. Şi mă gândeam la bunică-mea, cum zicea ea că se pupa cu băieţii pe obraz, până să se mărite, deşi fac pariu că se pupa şi pe bot, şi dac-ar şti ea de mine, depravatul, cu câte fete mă pup pe messenger, m-ar dezmoşteni principial, fiindcă oricum nu am de primit nicio moştenire, decât câteva afecţiuni congenitale de care mă doare în pulă, până una-alta, fiindcă sunt tânăr şi totul e un ringispil în jurul pulii. Da, taurii au chef de harţă azi, şi nu mai au pe cine hărţui, telefoanele s-au fărâmat, bată-le-ar focul, iar eu n-aş vrea să se interpreteze greşit, post hoc ergo propter hoc. And I miss you, Louise.

Da, la nuntă aveau un vin bun şi mărturii de-alea tradiţionale, cu bomboane în săculeţ. Le-am adaptat doar un piculeţ:

Casă de piatră!

LATER EDIT:

Mi e probabil fană a tratatului de descompunere. Sau i-o fi plăcut Derrida şi deconstruieşte. Ăsta e dreptul ei la replică:

Mărturia lu' Mi

• O ştire la radio, legată de Tiger Woods, care nu ştiu ce pula mea a făcut, în timp ce era într-o clinică din California, unde îşi trata dependenţa de sex. Adiţă zice că asta-i noua modă acum, să te tratezi de dependenţă de sex.

• Mă, zic, cum pula mea? Ce e dependenţa asta de sex? Şi dac-o ai, de ce s-o tratezi? E ca hepatita, dă complicaţii? Înţeleg să-ţi tratezi dependenţa de Sex and the City, sau dependenţa de labă, dar de ce să-ţi tratezi dependenţa de sex? Cu ce te încurcă?

• De fapt şi de drept, întrebarea nu e „de ce“. De data asta, cel puţin, nu. Întrebarea e „cum?“ Deci, eu, Mişu, mă fac doctor de tratat dependenţa de sex. Şi vine, să zicem, Marcea la mine, cu un cartuş de Kent şi-o sticlă de Jack, să-l vindec. Cum căcat procedez?

a. Îi prescriu bromură.

b. Îi prescriu o internare la clinicile Ciomu.

c. Îl aşez pe o canapea şi îi spun, sub hipnoză: Marcea, pizda e naşpa. Pizda miroase a peşte. Pizda e prea aproape de cur. Pizda îţi ocupă abuziv din timpul dedicat băuturii. Din pizdă curge o zeamă dubioasă; doar că, spre diferenţă de ce curge din rostopască, asta nu foloseşte la nimic. Pizda costă bani, iar salariile sunt mici. Nu trebuie să mai fuţi. Şi tot aşa, o oră întreagă.

• Trebuie s-o scurtez, că mă duc la o nuntă. Cât mai apuc, până nu s-or înmulţi tratamentele astea de dependenţă de sex.

***

LATER EDIT: