THE BLOG-BÂRLOG

Mi s-a sugerat să scriu ceva de sezon, ceva cu Luna Cadourilor. Dar nu pot să te las să te minţi singur, prietene. Luna Cadourilor nu există.

Mă uit la tine cum abordezi luna decembrie ca pe o vizită la dentist. Ochii tăi trişti, de ciobănesc mioritic, văd Zidul Berlinului în vitrinele pline. Eşti entuziast ca o pompă funebră fără jelitoare. Pe chipul tău împăcat cu destinul citesc că ai o gagică/soţie/ibovnică pe care-o doare-n furou că la tine la job nu se dă, nici anul ăsta, al treişpelea salariu. Gândul că trebuie să-i pui domnişoarei/doamnei/curvei ceva sub brad te lasă fără alte gânduri. Îţi vine, ştiu, să-ţi uiţi şi pinul de la card. Prietene, nu blestema sărmana lună decembrie. Fii conştient că pentru jumătatea ta de sex frumos/util/plăcut, întreg anul e al cadourilor.

Să-ţi explic pe-ndelete: în ianuarie e sezon de reduceri, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că tu o să scapi mai ieftin. În perspectiva lunii februarie, îţi urez deja un călduros „Happy Valentine“, tu scoate banul şi arată-ţi dragostea. Martie, 1 şi 8, ştii deja care-i mersul trebii: musai să agăţi un şnur roş-alb de broşa de aur. Pe urmă vine aprilie, ouă încondeiate, un iepuraş, o pereche nouă de pantofi cu toc. În mai, se prea poate să împliniţi un număr de ani de când v-aţi făcut lipeala, şi-atunci se simte nevoia unui dar mic şi scump, altfel o să ştie toată circumscripţia electorală că n-o mai iubeşti. În iunie, sari la cap cu un ursuleţ de pluş, aşa, ca pentru copila de dincolo de femeie, fără de care n-ar mai fi dumneaei atât de jucăuşă la ore mici.

În iulie, plecaţi în concediu, iar la Mamaia nu mai trebuie cadouri ca să reuşeşti să rămâi falit. Dacă iubirea ta e vreuna din cele 1,3 milioane de românce pe nume Maria, îţi prezic că august şi septembrie te vor pocăi la buzunar cât două sfinte laolaltă. Mai rămân octombrie şi noiembrie, dar nu-mi fac griji în privinţa asta: fata musai să aibă şi o zi aniversară, cândva. Altfel, ar fi ca şi cum ea nu s-ar fi născut niciodată, tu n-ai fi putut s-o întâlneşti şi ai privi acum reclamele colorate ale Lunii Cadourilor la fel de trist cum o faci, doar că te-ai gândi la o haină de blană pe gusturile alteia.

Spune-mi ceva trist, iubito, ceva mai trist decât şuieratul vântului prin burlane şi termopane. Fă-mă să plâng, în moaşe-ta on ice, emoţionează-mă până la lacrimi.

Povesteşte-mi despre tine, cum ai crescut lipsită de dragostea părinţilor. Şi cum, exact în ziua în care ai început s-o iubeşti pe mă-ta, ai aflat că eşti înfiată. Adu-mi aminte cum a călcat-o pe mătuşe-ta Jana o maşină cu numere de Olt. Fii mai crudă cu mine ca Inchiziţia, mai deprimantă ca o salcie, mai cinică decât o firmă de pompe funebre. Adu-mi aminte cum ai plâns când au dat colţul Freddy Mercury, Bobby Ewing şi Kurt Cobain, cum ai jelit la Titanic, cum ai avut ochişorii roşii, de iepure belgian, când ţi-a dispărut pisica de acasă.

Spune-mi cum ţi-ai dat virginitatea pe mâna unui imbecil pe care nu l-ai uitat nici acum, deşi în noaptea aia erai beată, iar el nu ţi-a mai răspuns la telefon încă de a doua zi dimineaţă. Lasă gravitaţia să-ţi aplece colţurile ochilor şi spune-mi cât de triste erau chiuratejele pe timpul comuniştilor, să plângem împreună 3 luni, 2 săptămâni şi o zi. Ei bine da, ştiu, şi tu ai vrea un copil, dar ai citit în Cioran că ţi-ar mulţumi dacă rămâne nenăscută. Nu te opri aici, iubito, nu înainte să-mi spui că nu merită să avem încredere în oameni, că bărbaţii sunt nişte porci, iar femeile nişte vorba aia, exceptând-o pe mama mea şi pe sora lui Napoleon.

Dă drumul la winamp, bagă nişte Cohen, nişte Nick Cave. Dumnezeu nu există şi, dacă există, există degeaba, fiindcă nu face dreptate: marele premiul la loto, ca să vezi, a fost din nou câştigat de-un moldovean dubios. Politicienii sunt nişte hoţi, draga mea, sunt de acord cu tine, n-are rost să mai votezi. Universitatea a luat bătaie încă o dată bătaie, iubito, e copleşitor ce se întâmplă, mai ales că s-au scumpit căldura, gazele, curentul şi uleiul de floarea-soarelui. E adevărat că s-au ieftinit televizoarele color, dar cui îi mai trebuie, când e atâta violenţă la televizor? Nimic nu mai e ce-a fost odată. Stratul de ozon se subţiază, orice ar face Mihaela Rădulescu. Iar dacă simţi că nu m-am mohorât îndeajuns, spune-mi că în Africa neagră moare câte un copil la fiecare 30 de secunde.

Întristează-mă, iubito: am avut o zi excelentă şi m-aş simţi grozav de stingher să fiu eu singurul om vesel într-o lume atât de tristă.

Dimineaţă de dimineaţă şi seară de seară, gardurile vii şi salcâmii târzii dădeau cu parfum pe trotuarele pe care aveam eu să trec: aflaseră şi ele, se pare, că eram îndrăgostit pentru prima dată. Anul şcolar îşi dădea duhul, obosit, făcându-mi mie loc şi timp pentru noua mea pasiune. Liceul mânca îngheţată de fructe în Parcul Romanescu şi unii ziceau că o să fie o vară de-aia cu explozii solare, când nu e bine să stai prea mult la soare. Dar nici măcar ei nu cred că-şi dădeau de-a binelea seama ce zile al dracului de încinse tocmai începeau.

Dimineaţa, ea inventa rochiţele, eu inventam urmele roz de pe umerii ei. După-amiaza, eu inventam trandafirii furaţi printre uluci, ea inventa o pereche de sâni inexplicabili. Seara obişnuiam să născocim, împreună, berea la halbă, cu tot cu efectele ei secundare sau adverse. Iar când puteam fenta babacii, şutind primele ore din noapte, ea inventa, hipertensivă, vestul, iar eu mă mulţumeam, docil, să aflu estul, într-un exerciţiu îmbârlugat de studiu al geografiei pielii şi sufletului.

Ăstea erau vremurile şi, din diverse motive, aşa – şi numai aşa – mergea treaba. Cum să-ţi dai seama că un lucru e pe sfârşite, când tu-l crezi de-abia la început? Şi de unde să fi ştiut eu că fluturii devin nemuritori de-abia atunci când îi ţintuieşti în insectar?

Ce-i drept, vara s-a tot întors de-atunci prin oraş, dar nu mi-a mai dat mare lucru de inventat. Berile s-au înmulţit, rochiţele, trandafirii şi sfârcurile – la fel. Dar gardurile vii şi salcâmii n-au mai binevoit să existe decât pentru alţii, mereu alţi şi alţi copii norocoşi. După câţiva ani, cu nostalgie reumatică de dulău priponit, am început şi eu să ascult melodia lui Bryan Adams şi să behăi, cu cd-playerul la maxim: those were the best days of my life… Şi, mai apoi, am aflat că nici în cazul lui Bryan Adams anul n-are nicio importanţă, atunci când în discuţie e chiar vara lui ’69.