THE BLOG-BÂRLOG

Era o întrebare de acum foarte mulţi ani:

Acum ştiu răspunsul: it was me.

• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?

• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.

Mai departe scrie-n carte »

• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.

• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.

• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.

From

• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.

• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!

• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…

Îmi aduc aminte ce s-au mai pătimit Lazio şi cu Şerbănică, scriind ei un text despre minunile anilor ‘90 (de citit aici), să găsească o poză cu dozatorul Tec. Şi tot degeaba. Dac-aş fi fost io blogăr pe vremea aia, probabil aş fi ştiut de unde s-o iau. Pe când aşa, mă văd nevoit să descopăr roata cu mult în urma semenilor mei onlain. Da’ mai bine mai târziu decât apă plată.

Nu-mi ieşi ce voiam să scriu, n-am chef să scriu altceva.

Şi încă una, din anii colhozurilor şi ai sovromurilor. Majorică mi-aduse aminte de ea.

Deci aceeaşi bunică-mea. Frumuşică, subţirică, şefă de promoţie la Şcoala Normală, avea peţitori unul şi-unul.

Mai întâi a fost unul pe care îl chema Cioacă. Cum să-l iei?

Pe urmă a mai fost unul frumuşel. Dar avea ochi albaştri. Şi bunică-mea, care are ochi căprui, citise într-un foileton drama unui cuplu al cărui copil se născuse cu un ochi albastru şi unul căprui. Ei da, din cauză că părinţii avuseseră unul ochi albaştri şi unul ochi căprui. Next.

La coadă cică mai era unul chiar drăguţ şi insistent. A ajuns profesor universitar – ţine ea să precizeze, când povesteşte. Avea însă o problemă la nume: îl chema Maria. Ăsta-i era numele, prenumele era de bărbat. Dumitru Maria sau Cosntantin Maria. Iar bunică-mea l-a gonit. Era sub decenţa ei să ajungă să iscălească Maria Maria.

Şi l-a luat pe bunicu-meu, care, după cum vă zisei, mânca usturoi cu pâine şi-o minţea că s-a săturat de pui fripţi.

***

Fără legătură: în liceu, mai mici ca mine, erau doi fraţi. Nefiind gemeni, evident că unul dintre ei era mai tânăr, la rându-i, decât ălălalt. Şi-i chema Dicu. Alin şi Cătălin. Alin Dicu şi Cătălin Dicu. Hai, c-au fost părinţii inconştienţi, pot pricepe… Dar între primul şi al doilea să nu se găsească niciun amic de familie care să le atragă atenţia, măcar ăla mic să n-aibă nume de lindic?

Bunicu-meu şi bunică-mea aveau câteva anecdote şi poveşti de-ălea pocite, pe care le spuneau destul de des:

• După o beţie de armată, parcă, unul dintre camarazii lu’ ăl bătrân adormise. Şi ăştiălalţi i-au dat pantalonii jos, lăsându-l în izmene – cred că nu mă înşel, domnul Botezatu fie-mi martor, că pe vremea aia nu se purtau chiloţi. Unul dintre ei s-a căcat în pantalonii adormitului şi p-ormă l-au îmbrăcat la loc. Când s-a trezit, pifanul a înţeles că, în timpul somnului, aplicase fără să ştie străvechea zicală „bei până te caci pe tine“. N-a putut însă pricepe, multă vreme, cum dracului de se căcase între izmene şi nădragi.

• Şi bunică-mea completa, cu o anecdotă interbelică, dialogată:

- Domnişoară, domnişoară, ai chiloţii pe dos!

- Păi după ce-i cunoşti, după cusătură?

- Nu, după căcătură!

• Alta era cu descântecul ardelenesc. Bunică-mea, recent măritată, trăia intens suferinţa-i lunară. Şi bunicu-meu i-a zis c-o s-o vindece el, cu un descântec ardelenesc, că făcuse liceul la Timişoara şi avea de unde şti d-astea. Şi a pus-o să stea pe pragul uşii, cu o mătură în braţe, şi să repete după el:

- Rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-nc-o dată: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-a treia oară: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Pe mine nici în cur nu mă doare.

Bunică-mea povesteşte că, în momentul ăsta plin de magie, a apucat mătura de coadă şi l-a fugărit prin casă pe bărba-su până a uitat de toate durerile.

• Şi, fiindcă se băşea zgomotos în pat, bunicu-meu îl educase în spirit parvoslavnic p-ăla micu’, adică pe tata, care deprinsese prostul obicei de a întreba ce se-aude:

- Îngerii, tată, îngerii.

• Înainte cu vreun an să apară ăla micu’, bunică-mea trăsese însă o mare sperietură. Venită ea din familia rigid educată a unui medic militar, unde toţi cei şase fraţi trebuia să se ducă afară, după uşă, ca să facă puf, a sărit în sus de trei coţi când bărba-su a tras prima băşină conjugală epică:

- Marcele, scoală-te, e cutremur!

• Şi după ce-şi epuizau stocul de snoave şi glumiţe, concluzionau la unison, oftând:

- Bătrâneţe, coaie creţe…

Eram chiar class of ‘99. De-aia mă simt la melodia asta cam cum trebuie să simtă cei care au absolvit liceul în ‘75 ascultând-o pe-aia cu seventy-four – seventy-five…

Acum zece ani şi câteva luni. Nu apăruseră în viaţa mea internetul, telefoanele mobile şi fetele complet depilate jos.  Încă mai prizam aurolac, fumam Bond Lights şi pretindeam că învăţ pentru căcatul de bac. Aveam mobră şi două erecţii pe noapte – când avea cine să le provoace, desigur. Mergeam pe jos şi scriam poezii.

Da, mai aveam niţel până la bac şi nu dansam din principiu. Decât tradiţionalele bluzuri de băgare în seamă cu fetele, pe la câte-o zi mare. Cântecul ăsta (Luhrmann e regizor de film, el a făcut videoclipul şi probabil şi melodia. Versurile s-ar părea că sunt ale unui editorialiste înţelepte de la Chicago Tribune, Mary Schmich sau ceva de genul) m-a convins să dansez.

Şi dacă azi îmi pare rău de ceva, nu-mi pare rău că am burtă, că nu mai merg pe jos sau că nu mai scriu poezii. Nu-mi pare rău că visele mele de acum un deceniu s-au împlinit în cel mai cinic mod cu putinţă. Îmi pare rău doar că nu mai pot să mă duc într-un club, să închid ochii, să uit de toate şi să-mi aduc aminte de orice şi să dansez.

Sau, mă rog, mai aproape de realitate: să mă duc într-o crâşmă bailantă, să mă îmbăt turtă şi după aia să scot două-trei moldovence să joace un Gabi Luncă pe Matizul parcat în mijlocul străzii, cu avariile puse, să ne ocolească autobuzele care duceau oamenii la muncă pe la ora aia a dimineţii. Cum era Matizul ăla când l-am dat înapoi la ziar… I-au văzut plafonul doar după ce s-au răsturnat cu el: toc lângă toc lângă toc. Şi moldovencele aveau numai tocuri de-alea cui. Într-o zi la poarta mea, un băiat c-o fată sta…

Toată lumea îmi spune că am început să beau prea mult. Eu cred, totuşi, că beau prea puţin.

Dacă aş bea mai mult, nu m-ar mai vedea soarele atât de des şi n-ar mai fi nevoie să wear sunscreen.

1991. A patra spre-a cincia, nu ca Oltcitul lu’ tata 2-DJ-7752, care se opreşte la a patra. A patra e clasa cu prima olimpiadă, la matematică. Am o culegere albastră care mă disperă. Iau zece, totuşi, şi mamaie îmi cumpără un calculator. Are 8 cifre, e cu energie solară şi are şi husă neagră, costă 990 de lei, adică două hârtii de 500 de lei, proaspăt ieşite din tiparniţa BNR. E cel mai tare obiect pe care l-am avut vreodată. Uniformă ponosită, abia aştept să scap de ea. Cutremur, prin mai. Excursie la Voineasa, de sfârşit de ciclu primar. Am două iubite, Mădălina şi Violeta, mă bat pentru ele cu colegul Bogdan Gârleanu. De emoţie, uit geaca mea de raiaţi, nou-nouţă, în autocar. Păcat. Pe urmă vacanţă. Desene animate cu Aventurierii Spaţiului. Sibip, mai ştie cineva de Sibip? O carte cu un spion român din al doilea război mondial, ilustrată de omniprezentul Valentin Tănase şi primită cadou la premiul întâi cu coroniţă. Mai departe scrie-n carte »

Era vară şi era o noapte de-aia pocit de caldă, şi deasupra Căii Bucureşti clocea o lună grasă şi gălbejită ca o bucătăreasă bolnavă de icter, obligată de circumstanţe să gătească mâncăruri prohibite. Şi toate blocurile erau gri, ca-n cântec, şi toate pisicile erau probabil negre, ca-n zicală, dar nu-mi trecea niciuna calea, pentru că după mine se ţinea un câine. Eu eram vai steaua mea de om şi el era vai steaua lui de câine, doi maidanezi despărţiţi doar de teoria lui Darwin. Şi eu mergeam, şi el mergea în spatele meu, pirandă disciplinată, cu paşi mărunţi şi cu limba scoasă, ca pentru judecata staborului. Şi eu ştiam încotro merg, iar el nu, dar se ţinea după mine, ca şi cum aş fi putut să-i dau o veste bună, iar împreună formam un soi de debusolare de nota zece, după cum lesne se putea constatata adunând şase picioare obosite cu patru ochi trişti.

Eu mergeam, el mergea, mie îmi era somn, lui îi era foame, şi atunci începui să-i cânt un cântec aproape vesel de-al lui Leonard Cohen. Câinelui pesemne că-i plăcu vocea mea, devenind, de altfel, prima fiinţă care să dea dovadă de atare lipsă de bun gust. Şi se tot ţinu după mine, lăsându-mă să cred că ar vrea să-i mai cânt, deşi se prea poate să fi râvnit doar la vreun os cu o ţâră de carne pe el. Şi eu îi cântam, stâlcind la grămadă versuri şi note, până când ajunserăm în faţa porţii, unde îmi tratai fanul cu un castron de haleală şi cu tradiţionalul „marş acasă!“, chiar dacă bănuiam că nu prea are spre ce mărşălui. Dar nu aveam ce altceva să fac. Nu eram pregătit pentru o relaţie stabilă cu un câine.

Trecură mai bine de zece ani de-atunci. Tomberonezul meu e în locul unde câinii n-au parte de durere sau întristare şi şade pe un preş de aur, într-un coteţ de aur, unde cete de cotoi îi aduc, de trei ori pe zi, boluri de aur pline ochi cu chappy şi alte delicatesuri chinologice. Câteodată, mai ales când mă vede că am băut un pahar în plus, începe să-mi cânte el însuşi cântecelul lui Cohen: „I’m not looking for another, as I wander in my time, walk me to the corner, our steps will always rhyme, you know my love goes with you as your love stays with me, it’s just the way it changes, like the shoreline and the sea, but let’s not talk of love or chains and things we can’t untie, your eyes are soft with sorrow… Hey, that’s no way to say goodbye…“

Normal că-mi aduc aminte. Prima dragoste nu se uită niciodată. Deci, întâi şi-ntâi de toate, ea era frumoasă. Acuma, ca o paranteză, ştiu şi eu că orice îndrăgostit crede că aleasa lui e cea mai frumoasă din curtea şcolii, fiindcă aşa e scris în firea omului, ca fiecare cioară să-şi iubească puiul. Dar ea avea genul ăla de frumuseţe universală, gata să-ţi sucească şi ţie gâtul între două staţii de autobuz. Când o plămădise, Dumnezeu îşi trimisese pe pământ cheia franceză, ca să deşurubeze şi să scoată din piept inimile ăle mai roase de rugină, cum era a mea.

Şi-avea şi-un suflet rotofei, care l-ar fi făcut şi pe Moş Crăciun să pară egoist, pentru că ea ştia cum să scotocească în tolba cu cadouri în fiecare seară, nu doar o dată pe an, şi uneori era atât de entuziasmată de opera ei de binefacere, încât abia mai puteam dezlipi, dimineaţa, guma ei de mestecat cu fructe de pe scurtele bucle ale părului meu. Suflet mare, după cum ziceam, oglindit într-o pereche de ochi enormi, stil manga, care, dintr-o privire, dezintegrau materia şi-o reasamblau mai aapoi, după matricele unei noi alchimii, pe care până atunci n-o ştiuseră decât unii poeţi mai norocoşi. Iar când clipea, îmi venea să-nchid ferestrele, ca nu cumva să mă tragă curentul de la genele ei lungi şi să mă pomenesc transformat cu totul într-o gâlcă mostofâlcă pe care niciun descântec băbesc să n-o mai poată vreodată vindeca.

Era şi deşteaptă. E drept că, fiind întâi de toate femeie, nu se prindea ea chiar la toate bancurile. Adică, nu se prindea nici la jumătate din ele, dar îmi dădea senzaţia că o face intenţionat, ca să lase în mine măcar o vagă iluzie a superiorităţii masculine. Însă, spre diferenţă de mine, era suficient de inteligentă încât să n-aibă nevoie de cărţi ca să ştie pe de rost diferenţa între ce e bine şi ce e rău, între ce e sănătos şi ce e lipicios, între ce e moral şi ce îngraşă. Şi râdea frumos, şi plângea şi mai frumos, şi mirosea cel mai frumos, şi tot ce făcea era frumos, iar asta trebuie să mă credeţi pe cuvânt, fiindcă n-am cum să descriu acum toate amănuntele.

Iar când eu am îmbătrânit, ea, care rămăsese tânără, şi-a luat toate frumuseţile la spinare şi s-a dus la fel de frumos, cum numai prima dragoste ştie să se ducă. Nu-i vina mea, îmi spun din când în când. Toate astea trebuia sa poarte un nume, un singur nume, dar ea avea zece, aşa că n-am putut să le iau de nevastă.

Să tot fie vreo opt ani de-atunci. Visam că dorm şi în somnul din vis visam altceva. Cred că ţi s-a-ntâmplat şi ţie, măcar o dată, să visezi că visezi. Bun. Carevasăzică, visam că visez şi în visul din vis se făcea că eram copil. Asta sigur ai păţit-o şi tu, să visezi că erai din nou copil. Copil de-ăla din evul preşcolar, pe care amintirile nu-l asociază cu nicio vârstă, aşa că nu poţi zice precis că aveai 3, 4 sau 5 ani. Îţi aduci aminte fiecăre maşinuţă, fiecăre păpuşă, dar nu ştii mai nimic despre tine. Nu ştii dacă, de exemplu, ajungeai cu mâna la întrerupător. Deci visam că era un început de noapte de vară, cam ca acum, iar eu eram un ţânc fără vârstă şi mă plimbam cu bunicu-meu. Bunicu-meu avea vârstă, vreo 50 de ani, şi aşa a avut tot timpul, chiar şi când i-au scris „în etate de 71“ pe cruce. Ştii tu că în viaţa oricui există câteva personaje care pur şi simplu refuză să îmbătrânească. Şi ne plimbam noi doi şi se auzeau greierii. Şi brotacii, da, simfonia tipică de malul bălţii. Când s-a născut veşnicia, la sat, normal, eu cred că au moşit-o greierii şi brotacii de baltă. Sigur era o zi de iunie, când înfloresc teii. Bine, astea-s lirisme de doi bani, lasă-mă să-ţi povestesc. Deci mă plimbam cu bunicu-meu, eu mic şi el mare, şi nu ştiu din ce cauză toate ferestrele caselor erau luminate în galben. O fi fost luat curentul şi-or fi fost aprinse lămpile no. 5, nu ştiu, dar pe vremea aia lumina nu era albă, ci galbenă, ca ochii la hepatită. Luna era tot galbenă, cred că se luase şi acolo curentul. Şi mă plimbam, şi era bine, şi m-am trezit din visul din vis. Dar eu visam în continuare, mă-nţelegi, visam că aveam 20 de ani şi că tocmai visasem că eram copil. Aveam în gură gustul inocent al dinţilor de lapte. Şi, în vis, mi-am zis: „Of, ce bine că a rânduit Dumnezeu lucrurile în aşa fel încât poţi să redevii copil oricând ai chef. Altfel, ar fi fost tragic.“ Vezi tu, aşa mergeau treburile în visul meu: timpul se putea da înapoi. Şi, în vis, am dat timpul înapoi şi m-am întors la plimbare, la bunicu-meu, printre greieri şi lămpi 5.

Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am trezit de-a binelea, din amândouă visele, a fost naşpa. Am fost foarte trist. Uite, sunt opt ani de-atunci şi tot nu mi-am revenit. Îmi zic unii c-aş suferi de nu-ş’ ce sindrom al paradisului pierdut. Dar eu îţi spun sincer, a fost doar un vis.

În general, sunt de-acord că televizorul, fie el cu tub, lcd sau plasmă, tâmpeşte copiii lumii. Dar, când m-au pus, de la master, să fac un referat pe tema asta, instinctul de Gică Contra mi-a zis că-i musai să întorc busola pe dos. Pe moment, nu mi-a venit decât juma’ de idee, dar dup-aia, luxându-mi o ţâră mintea, mi-am dat seama că şcoala românească obligatorie şi gratuită e capabilă să damblagească tineretul aproape la fel de mult.

OK, zic, desenele animate de azi, cu mangaroboţei violenţi şi veveriţe sinucigaşe, nu e bune. Dar şi acum cinşpe ani, să n-aveţi dubiu, pubertatea nu-i găsea pe şcoleri prea echilbraţi pe cap. Şi-atunci pe noi, puştii din vremea aia, cine ne prostea? Că doar nu pisicile aristocrate şi cu Sandi Bel!

Lăsaţi-mă să subliniez cu marker negru niscaiva titluri de prin lecturile mele şcolare, obligatorii sau suplimentare: Puiul (o mierleşte păsărica), Moartea Căprioarei (şi-acuşi mănânc şi plâng), Stejarul din Borzeşti (istoria e dură, frate!), Fetiţa cu chibrituri (deschide, gropare, mormântul…), Crăiasa Zăpezii (un Titanic pentru preşcolari), La mormântul lui Aron Pumnul (apropo: amica Andreea îmi zicea cum au făcut-o pe ea pioneriţă, în clasa a doua, la mormântul eroului sovietic din Sineasca), Cuore – inimă de copil (astea erau nişte poveşti anticapitaliste, triste rău), Tinereţe fără bătrâneţe (şi, uite-aşa, ne ducem toţi…), Senin de august (aia cu băietul care moare, cu gâsca Lila cu tot, pe un pod bombardat), Niculăiţă Minciună (pentru cine nu-şi aduce aminte, puştiul se spânzură), Alexandru Lăpuşneanul (eram buni, zău, să aflăm cum e cu piramida de capete tăiate), Pădurea Spânzuraţilor etc. Dacă m-aş fi apucat mai din timp de Memoplus, v-aş mai fi servit cu două-trei exemple. Oricum, vă e clar, pentru o educaţie rondă nu-mi mai lipseau decât Anna Karenina şi, eventual, manualul de Seppuku pentru tonţi.

De-aia, când oi avea copilul meu, poate că n-o să-l las să se uite la televizor. Da’ parcă nici la şcoală nu l-aş mai da, câtă vreme e programa aşa plină de kamikazisme. O să-l ţin acasă, să citească Cireşarii, Huck Finn, Winnetou şi Peter Pan pân’ se satură de ele. Sau, măcar, până mă satur eu.

Şpilhozenii mei erau vişinii, ca un fel de salopetă, aveau bretele şi, între ele, un buzunăraş grăsuţ, cu imprimeu. Aveam patru ani, îmi iubeam şpilhozenii şi mă ceream mereu îmbrăcat într-înşii. Într-o bună zi, bunică-mea a nimicit întregul meu sistem de valori colorate, asasinându-mi şpilhozenii, cu cinismul unui Cernobâl de garderobă: „Ţi-au rămas mici!“

Cum adică, să rămână mici, cum să aibă nişte şpilhozeni vişinii atitudinea asta atât de ostilă faţă de mine? Atât de cătrănit am fost, încât, de urgenţă, mi-a fost achiziţionat un costumaş de vară, tot vişiniu, cu cusături albe. L-am iubit şi pe el vreun an sau doi, dar parcă n-am mai pus atâta suflet: învăţasem deja că, într-o altă bună zi, costumaşul mă va trăda şi el, rămânându-mi mic.

Şpilhozenii mi-i aduc aminte, dar ştiu, desigur, că şi înaintea lor fuseseră multe chestii care-mi rămăseseră mici. De fapt, aveam să învăţ mai târziu, mă născusem exact în ziua în care îmi rămăsese mică mama.

Şi, de-atunci încoace, ce-am fost mai mult decât o haltă în existenţa lucrurilor care mi-au rămas mici? Mai mult decât catastiful bionic în care s-au consemnat şi inventariat, ca pe răboj, sacii de ţoale, tenişi de Drăgăşani şi adidaşi Pionier, plus un pegas cu far şi dinam, biblioteca sărăcăcioasă din sufragerie, optâşpe maşinuţe chinezeşti, trei rânduri de bănci de şcoală şi un ferăstrău de traforaj etc etc etc. Mobra – care, cu ceva vreme înainte, îi rămăsese mică şi lu’ tata – mi-a rămas mică numai după ce, din pricina ei, rămăseseră mici distanţele, cum ar fi cea dintre casă şi liceu.

Nu mai ştiu câte fete mi-au rămas mici, ca şpilhozenii, până să apuc să mă satur de-adevăratelea de ele. Câtorva le-am rămas mic eu, şi nimic n-a mai putut repara situaţia, orişicât aş fi încercat eu să le explic că nu mărimea contează.

Nimic nu scapă nerămas mic: casa, oraşul, ţara au început să mă cam strângă. Eu însumi abia mă mai încap câteodată. Toamna asta, care bălteşte trotuare şi idei, e aici tocmai pentru că a rămas mică vara. Ar mai fi de rămas mică viaţa, şi precis n-o să mai treacă vreo veşnicie până atunci.

Dimineaţă de dimineaţă şi seară de seară, gardurile vii şi salcâmii târzii dădeau cu parfum pe trotuarele pe care aveam eu să trec: aflaseră şi ele, se pare, că eram îndrăgostit pentru prima dată. Anul şcolar îşi dădea duhul, obosit, făcându-mi mie loc şi timp pentru noua mea pasiune. Liceul mânca îngheţată de fructe în Parcul Romanescu şi unii ziceau că o să fie o vară de-aia cu explozii solare, când nu e bine să stai prea mult la soare. Dar nici măcar ei nu cred că-şi dădeau de-a binelea seama ce zile al dracului de încinse tocmai începeau.

Dimineaţa, ea inventa rochiţele, eu inventam urmele roz de pe umerii ei. După-amiaza, eu inventam trandafirii furaţi printre uluci, ea inventa o pereche de sâni inexplicabili. Seara obişnuiam să născocim, împreună, berea la halbă, cu tot cu efectele ei secundare sau adverse. Iar când puteam fenta babacii, şutind primele ore din noapte, ea inventa, hipertensivă, vestul, iar eu mă mulţumeam, docil, să aflu estul, într-un exerciţiu îmbârlugat de studiu al geografiei pielii şi sufletului.

Ăstea erau vremurile şi, din diverse motive, aşa – şi numai aşa – mergea treaba. Cum să-ţi dai seama că un lucru e pe sfârşite, când tu-l crezi de-abia la început? Şi de unde să fi ştiut eu că fluturii devin nemuritori de-abia atunci când îi ţintuieşti în insectar?

Ce-i drept, vara s-a tot întors de-atunci prin oraş, dar nu mi-a mai dat mare lucru de inventat. Berile s-au înmulţit, rochiţele, trandafirii şi sfârcurile – la fel. Dar gardurile vii şi salcâmii n-au mai binevoit să existe decât pentru alţii, mereu alţi şi alţi copii norocoşi. După câţiva ani, cu nostalgie reumatică de dulău priponit, am început şi eu să ascult melodia lui Bryan Adams şi să behăi, cu cd-playerul la maxim: those were the best days of my life… Şi, mai apoi, am aflat că nici în cazul lui Bryan Adams anul n-are nicio importanţă, atunci când în discuţie e chiar vara lui ’69.