• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?
• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.
• Cred că era 2006, ăia de la Jurnalul m-au pus să fac două pagini cu sfinţii protectori ai Craiovei, moaşte etc. Aveau ei un supliment pe tema asta şi trebuia să-mi fac şi eu numărul. Şi m-am dus la Catedrala Mitropolitană să-l caut pe paroh, să-mi spună una-alta şi să mă lase să pozez moaştele. Bun. Şi, taină în pronaos, io o ţineam pe-a mea, că Biserica Ortodoxă nu ştie să-i apropie pe tineri, că io sunt credincios dar când aud un popă vorbind îmi vine s-o iau pe pereţi şi alte asemenea. Şi el îmi zice: citeşte Steinhardt.
• Şi aşa m-am pricopsit cu Steinhardt. La început am fost doar plăcut surprins. Cu timpul, Steinhardt a devenit pentru mine al doilea Leonard Cohen. Au şi multe în comun, evrei corciţi din Toma Necredinciosul şi Sfântul Augustin, cărora le place să spună „Crede şi nu cerceta“ doar după o cercetare prealabilă.
• Păi na, călugăr ortodox care-ţi spune că deznădejdea e marele păcat, în timp de doarme cu Procesul lui Kafka pe noptieră… Credeţi că nu e interesant?
Sexul oral a scos Dicţionarul Merriam Webster din programa şcolară din California (realitatea.net)
A zecea ediţie a dictionarului Merriam Webster, care a fost folosit în ultimii ani în clasele a patra şi a cincea (pentru copiii de nouă şi zece ani), în disctrictul şcolar Menifee Union, a fost retrasă din şcoli pentru definiţia prea explicită a sexului oral.
Definiţia online a sexului oral, conform aceluiaşi dicţionar, este „stimularea orală a genitalelor”. „Este greu să stăm să citim dicţionarul, dar vom căuta şi alte cuvinte care sunt definite prea explicit”, a declarat purtătorul de cuvând al districtului, Betti Cadmus. În timp ce unii părinţi au lăudat această măsură, alţii nu sunt de acord. „Trebuie să tragem linie undeva. Ce o să facem în continuare? O să interzicem enciclopediile pentru că listează părţi ale anatomiei precum penisul şi vaginul?, a declarat Jason Rogers, unul dintre părinţii care nu este de acord cu retragerea dicţionarului.
O comisie şcolară va stabili acum daca interzicerea din Menifee va fi permanentă. Dicţionarul Merriam Webster se alătură altor cărţi care au fost scoase din programa şcolară precum cartea Song of Solomon, al câştigărului premiului Nobel pentru literatură Toni Morrison şi cărţile lui Khaled Hosseini şi Philip Pullman.
***
Asta după ce azi-dimineaţă primii următorul mail:
Comanda la pizza in Anul 2020
Clientul: Alo, buna ziua, doresc sa comand doua pizze. Telefonista: Multumim ca ati sunat la Pizza . Puteti sa-mi dati numarul dvs. de identitate (NIDN: national ID number), domnule?
• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.
• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.
• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.
From
• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.
• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!
• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…
• Îmi adusei aminte de ceva ce mă enervează foarte tare. Dar acuma o să fiu politicos, da, şi n-o să mai vorbesc ca un porc, pentru că ne adresăm unei doamne. Doamna Grecu. Dana Grecu. Cea mai mare gaiţă. I-am zis lu’ tata, la un moment dat, să schimbe postul, că mă enervează vocea ei. Şi el, după oţâră de gândire, a avut o revelaţie: Deci de-asta mă durea pe mine în fiecare după-amiază capul?
• De-acum înainte, când o să vreau să combat erecţiile nedorite, n-o să-mi mai imaginez grase care se cacă fac treaba mare. O să mi-o imaginez – adică o să mi-o amintesc – pe doamna Grecu vorbind într-una, numai şi numai tâmpenii, şi zicându-le ghinioniştor ei invitaţi, cu glăsciorul ăla suav ca microfonia: „Ia explicaţi-mi şi mie cum vine asta…“
• O povestioară adevărată, despre puterea cuvântului, dintr-un veceu cu patru cabine:
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Intră.
Şi a intrat.
• Beladona, uneori belladonna… Cum sună? Like in OMFG, gen… Şi dacă-i zici pe româneşte, mătrăgună, sună ca pula. Dacă-i spui unei pizde domnişoare că e frumoasă ca mătrăguna, facem pariu că-ţi dă cu poşeta în senzori?
• Mătrăguna e printre predecesorii medicamentelor: în doze mici, vindecă; în doze mari, ucide. Asta o face şi mai „belladonna“ decât era.
• Dar mie-mi place ideea de medicament homeopatic. Medicamentul care conţine, în doze mici, chiar boala pe care o vindecă. Probabil asta ar trebui să facă şi arta, să fie medicamentul homeopatic al sufletului. Dacă n-ar apărea atâtea şi-atâtea erori de dozare.
• Şi uite-aşa îi răspundem şi zmintitei noastre de serviciu, care, mai acum vreo zece minute, se uita ca curca la gadget la următorul vers din Coldplay: „Am I part of the cure or am I part of the disease?“ Poate eşti şi una şi alta, zăpăcito.
• It’s four in the morning. E trecut deci de 3, ora sufletului. Credeam c-asta-i o găselniţă de mea, de pe vremea de când puneam mai mult preţ pe suflet şi pe ore, după aia am citit, cu surpriză enormă, că şi Nietzsche spunea la fel. Că ora 3 noaptea e ora la care niciun adevăr nu rămâne nerostit. Dar acum e deja 4.
• Sunt trist. Nu voiam să supăr conspiraţia ovarelor romantice cu postarea mea anterioară, dar faptul că le-am supărat mă întristă deodată. Brusc, nu mai fu vorba de un film sau de o atitudine, ci de întreaga mea viaţă. Principiile de funcţionare ale acestui blog sunt destul de simple şi le-am sintetizat cât de bine am putut când am spus că este legat de jumătatea plină a paharelor goale. Eu asta caut şi – logic – eu asta nu găsesc, că altfel n-aş mai căuta. Dar sper, în continuare, că voi găsi şi pe alţi ca mine, care să înţeleagă că a spune că viaţa e frumoasă e o axiomă nedemonstrabilă, nu teorema la care a ajuns mintea omului prin eforturi încâlcite şi conexiuni dubioase. De-aia nu mai am de ales. Nu vreau – şi nici nu sunt sigur că aş mai putea, de altfel – să ajung la concluzia că eu, cu mintea mea, pot să am alte opţiuni, alte gusturi, alte valori decât viaţa. De-asta mă enervează, de-a valma, artiştii care profită de dramul lor de talent pentru a simula lupta cu axioma de mai-nainte, ştiind că se cumpără gestul lor energic şi patetic de a da pumni în stâncă, mă enervează cei fals lipsiţi de noroc şi mereu mâhniţi, ipocriţii, poeţii supăraţi pe Dumnezeu că nu le dă rime, bărbaţii care se fut în cur şi femeile care nu vor să facă copii. Din motivele astea sunt supărat pe propria-mi fire şi pe propriile-mi sentimente (mai puţin fututul în cur, de-asta m-a ferit natura) şi din motivele astea sper că, într-o bună zi, o să fiu eu însumi enoriaş al propriei mele biserici.
• Şi-n ziua aia, când mă voi fi împăcat cu toate, ştiu că voi avea luminiţe în ochi. Şi va fi mereu ora 3 noaptea. Şi sper doar să nu fie prea târziu, ca-n povestea aia:
- Părinte, dacă Dumnezeu îmi iartă păcatele, când să mă las de ele?
- Cu o zi înainte de a muri.
- Şi când o să fie ziua aceea?
- Asta, fiule, n-am de unde şti.
• Da, jumătatea mea masculină e din nou beată, iar jumătatea mea feminină se adresează vouă, conspiraţiei ovarelor romantice, şi vă zice aşa: nu cădeţi în capcană, feriţi-vă de lucrurile care n-au poveşti în ele aşa cum evreii de demult trebuia să se ferească de falşii profeţi şi, cel mai important, în lunile cu r în nume, îmbrăcaţi-vă bine când ieşiţi din casă şi dormiţi cu şosete în picioare. Ca să nu răciţi.
V-aţi simţit vreodată goi pe dinăuntru? Şi, dacă da, aţi eşuat, ca şi mine, în tentativa de a vă umple golul? Ei bine, iată o povestioară – eu o primii ca fiind reală şi nemaiauzită, dar se prea poate să fie doar o anecdotă veche, pusă în scenă de oameni reali – dar care, şi asta e important, îmi schimbă optica asupra dubioasei deşertăciuni a unelor lucruri.
În faţa unei covrigării:
- Cât e, doamnă, covrigul?
- Trei mii.
- Şi gaura, cât e?
- E gratis, domne, aia nu costă nimic.
- Păi şi-atunci de ce n-o faceţi, doamnă, mai mare?
• Am o prietenă care e cam vacă. Şi vaca asta de prietenă a mea îmi returnă laptopul cu vreo 10 filme pe el. Downloadate fraudulos de ea însăşi, că io când i-am zis să-mi dea doar titlurile că pot să le fur şi singur a zis că nu. Ideea ei era să mă convingă să văd nişte minuni de-are lui Lars von Trier, dar eu n-aveam chef de Lars von Trier nici înainte să înceapă criza, darămite acum. Şi, de altfel, am o curiozitate să văd un film intitulat Antichristul cam la fel de erectă precum cea de a vedea un film care s-ar chema Dumnezeu. Dar i-am promis c-o să le văd, numai ca să le fac de căcat după aia.
• Pe lângă minunile alea ale lui von Trier, alte minuni, cum ar fi băşina de Revolutionary Road (singurul din cele zece pe care îl văzusem), genul ăla de film care e atât de bine făcut încât mă face să-mi pun în gură vorbele lui Cristian Tudor Popescu de după ce a văzut Francesca: unii regizori au învăţat cum se fac filmele, mai au să înveţe de ce. Până la urmă, cu ajutorul imdb-ului, găsii unul care să-mi facă oarecum cu ochiul: Whatever Works, un film cu nimeni, dar făcut de Woody Allen. Când să-i dau drumul, ce vă-nchipuiţi: vaca downloadase un căcat, un demo. Le verificai pe-ălalelalte nouă: sunt întregi. Numai ăsta nu e. Lori, trage singură concluziile.
• Aşa că îmi băgai pula în ea de cinematografie şi, fiindu-mi prea somn, zisei să mai intru oţâră pe blog. Şi ca să nu fie treaba seacă, găsii o sticlă de Cointreau, o porcărie destul de bună şi de care nu mai băusem până acum. O ţuică de portocale uleioasă, care mă face să visez cu ochii deschişi la ziua în care singura mea problemă va fi cum să-mi asortez ceasul la şosete.
• Mă fascinează unele cuvinte din singura limbă străină pe care o stăpânesc cât de cât (din cele două trecute, desigur, în CV). Unul e moonshine. Doamne, ce nume de nocturnă de Chopin, ce nume de feerie suprarealistă! Şi înseamnă ce? Ţuică făcută-n casă. Ţuică de cazan. Ţuică de pufoaică, dacă e nevoie.
• Ştiţi cum se face ţuica de pufoaică? Mulţi dintre voi ştiţi, ştiu, aţi prins vremurile. Poate mai e vreunul mai tânăr şi merită să-i explic: se ia o pufoaică, adică o haină de-aia groasă şi – of course – pufoasă şi se leagă de un arac. Aracul se bagă într-un veceu de-ăla de ţară, cu pufoaica în jos, aşa încât pufoaica să absoarbă cât mai mult căcat fermentat. Căcatul fermentat e plin, se pare, de alcool etilic. După aia se scoate şi se stoarce în cazanul pentru ţuică (da, pufoaica n-are decât rol de burete; dacă aveţi burete, puteţi încerca direct ţuica de burete). Pentru aromă, se poate ca jumate din cazan să fie umplut cu prune-mere-pere fermentate. Dacă e un an în care nu s-au făcut prunele-mele-pere, sigur s-a făcut căcatul, aşa că fructele poa’ să lipsească. Şi se mai storc câteva tuburi de pastă de dinţi, preferabil Cristal cu aromă de fructe, sau măcat Pell Amar. Tot pentru aromă. Se distilează şi gata: luna străluce, moonshine is served. A se bea cu ţoiul.
• Şi-mi pare rău că muri Lhasa de Sela. Şi-mi pare şi mai rău că muri de cara a la pared, ca-n cântec.
• Curaj, nobleţe, demnitate. Asta e, pe scurt, varianta lui Steinhardt. Sună de căcat, Lori, nu-i aşa? Unde-i arta? Unde-i seducţia? Unde-i talentul? Unde-i farmecul flexibilităţii? Atâta etică şi niciun gram de estetică? Barză chioară într-o lume de cuiburi, ce eşti.
Aseară, la Radio Guerrilla, reclamă de promovare la proiectul ăla al lor, cu noua colecţie de modele, secolele XX-XXI. O idee destul de bună, de altfel, care vine să compenseze oarecum pseudo-elitismul, cvasi-nihilismul şi semi-umorul din Catalogul de Mitocănie Urbană.
Mă rog, sunt mai multe modele pe-acolo, dar în spotul de aseară erau pomenite fix patru: Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Nicolae Steinhardt şi Gheorghe Dinică.
Modele morale, aş zice la prima vedere, eu pe Steinhardt îl iubesc, Dinică mi-a plăcut enorm, iar pentru cei doi emigranţi mi s-a spus că ar trebui să am tot respectul. Dar am observat o ciudăţenie: din cei patru, niciunul nu a avut copii (dacă nu mi s-a topit şi bruma de cultură generală – dacă greşesc, spuneţi-mi).
Pe Steinhardt, fiindcă îl iubesc, dar şi pentru că şi-a ales o altfel de viaţă, îl înţeleg. Pe ceilalţi, nu, şi nici nu am de gând. Sunt oameni mari, ai ce învăţa de la ei; dar modelele morale, bag de seamă, sunt cam sterpe. O fi bine să fie aşa?
P.S. Aşa vru coincidenţa spotului respectiv să se întâmple, ca să mai îmi pun eu o întrebare. Nu generalizez: dacă intraţi pe site la guerrilla veţi găsi şi propuneri care au lăsat în urmă nu doar operă, ci şi viaţă.
Mai am trei ţigări, adică sunt în criză de timp. Trebuie, deci, să mă concentrez. Mai am o ţigară. Nu, e clar. Pierdeţi vremea pe-aici. Din Steinhardt, o chestie care m-a trăznit acum ceva vreme: Dumnezeu nu ne cere să dăm tot ceea ce avem, ar fi prea simplu. Ne cere să dăm ceea ce nu avem. Trei fumuri. Sper să merite. Fiindcă până acum, deşi am încercat să le dau celor care se apropiau exact ceea ce nu prea am – umor, veselie, linişte, poezie, încredere. Şi nu m-am ales decât cu acuze că aş fi ipocrit şi că, de fapt, sunt un om mărunt şi jalnic. Ceea ce, desigur, e adevărat. Şi aveam o dată o prietenă care, supărată la un moment dat din motive lumeşti, mi-a reproşat că mă duc la biserică ca să fac pe sfântul. M-a mâhnit. Nu ştia că, de cele mai multe ori, mă duc ca să-mi cer iertare. Şi ştiţi când mi s-a aprins becul? Într-un an, de Paşte, când m-am dus din inerţia obiceiului să mă spovedesc. Spoveditul rămăsese o chestie ca în copilărie, în care popa mai degrabă te învaţă ce să nu faci, pentru că – fiind tânăr – nu are ce păcate să-ţi ierte. Până-n anul ăla în care mi-am dat seama că, în ciuda a ceea ce îmi plăcea să cred despre mine, bifasem toate păcatele capitale şi încălcasem şapte din cele zece porunci. Ba chiar opt – ar zice cei mai riguroşi, dacă pun la socoteală că fusesem partea pasivă a unui chiuretaj. Şi-n pula mea, mi s-a părut destul de trist şi de îngrijorător. Şi asta nu pentru că mă îngrijora perspectiva focului veşnic, ca să fim bine înţeleşi. Ci pentru că toate relele veniseră atât de natural, atât de pe nesimţite, şi mă simţeam atât de confortabil în mizeria mea, încât m-a îngrozit gândul că aş putea să fiu vreodată un exemplu pentru cineva mai neatent. Şi de-aia acum mă duc să beau o bere, pentru că nu-mi mai permit luxul de a mă duce la culcare trist.
O vârâciune marca Mishu. La 10/11/2009 00:28, în Bârlozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: Religie, viaţă
Miercuri, la Korona, unde aterizai de-a-n pulea pe la miezul nopţii, era petrecere sârbească. Mulţi sârbi, mai mulţi decât îmi imaginam că studiază p-icişilea, muzică sârbească, câţiva români, unii din ei muşterii tradiţionali, ceilalţi nişte maimuţoi aflaţi în veşnicul lor tranzit nocturn între discoteci şi manelării. Câteva feţe drăguţe de sârboaică, alte câteva cururi drăguţe de sârboaică, uneori legate de mama natură în acelaşi corp. Ritmuri cam orientale – mie oricum nu-mi displac, iar ceilalţi muşterii erau dispuşi să le treacă cu vederea, pe considerentul că măcar sârbii s-au bătut cu americanii şi n-au supt-o necondiţionat de la marele licurici crizat. Mă rog, un pretext numai bun să-mi aduc aminte ce forţă incredibilă şi ce satisfacţie sufletească îţi dă apartenenţa la o minoritate.
Merg pe premiza că intrătorii pe acest blog sunt destul de deştepţi încât să nu mai fie nevoie să teoretizez acuşica de ce minorităţile – de orice tip ar fi ele – sunt capabile să degajeze energii sociale net superioare majorităţii. Aşa că trec direct la pasul doi, la o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce nu simt deloc afecţiunea asta minoritantă pentru grupul ăsta teoretic minoritar din care, tot teoretic, aş face parte? De ce-i dispreţuiesc pe cei care, ca şi mine, îşi trec verile prin Vama Veche? De ce mă enervează roacării care dau din cap prin crâşme şi care ar fi gata să-şi aducă de-acasă cd-urile cu death când se duc la o aniversare? De ce m-aş pişa de la etaj pe toţi poeţii rataţi, aşa ca mine, când îi văd frecând tejghele barurilor şi expunându-şi textele trist-libidinoase tuturor minorelor debusolate, gata să-i asculte? De ce mă scârbesc cei care beau până uită de ei, deşi eu însumi sunt formolizat de ceva vreme? De ce-mi stârnesc umor cinic băieţii şi fetiţele care şi-au găsit libertatea de expresie într-o ţigară cu iarbă? De ce-mi dispreţuiesc propria minoritate?
Cam ştiu, de fapt, de ce. Pentru că minoritatea mea, spre diferenţă de altele, nu ştie să-şi savureze existenţa de minoritate. Pentru că, în contrast cu ce-a mai rămas din idealurile mele, minoritatea mea s-ar vrea majoritate. Ca şi creştinii de dinainte de 313, aşteptând un edict de la Milano care să-i îndepărteze definitiv de toate motivele rezistenţei, ca un Ernesto Guevara aşteptându-şi numirea în funcţia de ministru cubanez, minoritatea mea tinde să-şi asume altfel de valori decât cele care i-ar face cinste. Dar degeaba visezi, dacă visezi în timpul somnului. Degeaba eşti boem în Boemia. Şi de-aia minoritatea asta în discuţie m-a obligat să creez o minoritate şi mai mică în mijlocul ei, şi apoi – când şi asta a falimentat – una şi mai mică – şi tot aşa, până când o să ajung să mă simt bine într-o societate unipersonală, în care aş fi, în sfârşit, singur împotriva nimănui.
• Nu mă pot abţine, că tot se vorbi atâta despre România bunul simţ. Nu am atâta bun simţ încât să mă abţin.
• Auzi tu, România bunul simţ. Ca şi cum ar exista o ţară a bunului simţ. Ca şi cum bunul simţ ar fi pe undeva pe lumea asta regula, iară nu excepţia. Dar vai, bunul simţ e acel set de valori care ţie nu îţi lipseşte niciodată; bunul simţ e mereu acel lucru care le lipseşte celorlalţi, când te deranjează.
• Cel care spune că are bun simţ e la fel celui care spune că o să ajungă în Rai: din clipa în care crezi că ai asemenea certitudini, le-ai şi pierdut.
• Suedezii spun că bunul simţ e cea mai înaltă formă de inteligenţă. Proverb mai înţelept ca ăsta nu găseşti repede. Extragem următoarele idei: bunul simţ nu e ceva înnăscut sau intabulat în psihic în anii copilăriei, ci ceva care trebuie căutat absolut tot timpul – altfel n-ar mai fi marele premiu al evoluţiei. Mai înţelegem şi că nicio altă formă de inteligenţă sau talent nu e o scuză pentru lipsa bunul simţ.
• Şi apoi, ne place să admitem că nu există bun simţ ca funcţie continuă pe parcursul unei vieţi şi că, de fapt, bunul simţ e prezent în puncte şi sesizabil în medie aritmetică. Dar vine Nietzsche şi ne potoleşte: nu intensitatea trăirii înalte îl face pe om mai bun, ci longevitatea, rezistenţa acesteia.
• Poate asta ne seduce la Iisus: nu că a murit o dată pentru noi, ci pentru că ne-a lăsat să înţelegem că face asta în fiecare zi. Dar Dumnezeu nu are bunul simţ pe care ni l-am dori noi de la El şi, din fericire, nici nu ne cere nouă bunul simţ pe care îl cerem noi celor din jur.
• Nu există om expus publicului care să mai fie pasibil de bun simţ, pentru că bunul simţ implică discreţie; deci nu există bun simţ la politicieni, după cum nu poate exista bun simţ la ziariştii care-i critică. Mai grav şi, pe undeva, mai dureros: nu poate exista bun simţ la artişti. Orice nuanţare e inutilă, poate că de-aia, pe vechile fresce bisericeşti, artiştii erau, alături de curve, comercianţi şi alte genuri de păcătoşi, printre cei trimişi în focurile Iadului.
• Colac peste pupăză, nici nu ştiu dacă e de dorit o Românie a bunului simţ. Bunul simţ individual aduce, în mod tradiţional, sărăcie. Şi nu ne garantează nimeni că bunul simţ colectiv aduce progres.
• E relativă treaba, orişicum. Când lumea mi se pare nesimţită, îmi place să-mi propun bunul simţ. Când, dimpotrivă, lumea mi se pare prea plină de bun simţ, îmi place să fiu nesimţit. Dar şi-atunci, mă ambiţionez să mă mint că sunt nesimţit din bun simţ.
• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.
• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.
• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.
• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.
• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).
• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.
• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.
• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?
Lemurul Marcea
• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.
• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.
• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.
• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“
• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.
Mă găsii să bolesc, lovit mişeleşte de o răceală, într-una din acele zile în care Aurică ne lasă oraşul fără apă. Nu fu deloc amuzant. Mă întreb cum or fi putut să bolească strămoşii noştri, lipsiţi de beneficiile apei calde curente. Acuma stau cu un ceai hapciu în faţă şi mă gândesc la lucrurile importante în viaţă.
Care-or fi şi ălea.
În niciun caz munca. Uitaţi-vă cum îşi bate joc câte-o criză de-asta de toţi oamenii muncii.
În niciun caz prietenii. Cuvântul ăsta, prieten, cred c-a rezistat de-a lungul istoriei doar din imposibilitatea omului de a citi gândurile altora. Sau măcar de a auzi ce se vorbeşte în lipsa sa.
În niciun caz banii. Banii sunt de căcat.
În niciun caz sănătatea. Logic, nu poate fi important în viaţă un lucru pe care invariabil îl pierzi o dată cu vârsta.
În niciun caz cărţile, arta, cultura. Astea te însingurează şi te împing în păcat.
În niciun caz pizda.
Rămân la convingerea mea: important e să pierzi frumos. Fii, Doamne, alături de mine şi ţine-mi zâmbetul pe buze în zilele ce vor urma. Ştii, Doamne, horoscopul lu’ Ene, robul Tău şi amicul meu astrolog şi ocultist şi ezoterist, îmi prognozează nişte zile cam proaste.
După ce citii aia cu Platon şi ornitorincul, o istorie e filosofiei argumentată prin bancuri (filosdotică – după cum le place la autori să-i zică), îmi sări în urechi un banc foarte cinic.
Pe patul de moarte, Popescu e înconjurat de toată familia şi, cu glas sleit, spune:
- Ehei, când aveam eu vreo 20 de ani, ce mă mai distram… Curve, beţii, scandaluri… Şi-mi zicea tata: bă băiatule, potoleşte-te, ia-ţi un serviciu, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de moarte. Dar nu m-am potolit. Şi pe la 30 de ani, ce mă mai distram… Curve şi mai multe, beţii şi mai mari… Şi-mi ziceau prietenii: bă Popescule, potoleşte-te, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de apă pe patul de moarte. Şi mi-au tot zis aşa, până am început să-i ascult. Mi-am luat nevastă. Nevasta trebuia ţinută cu bani, a trebuit să muncesc mai mult. Au apărut copiii, a trebuit să muncesc şi mai mult, să-i duc la şcoală, să le dau tot ce le trebuie. N-am mai ştiut ce-i aia o beţie, n-am mai ştiut ce-i aia o curvă. Pe urmă au venit nepoţii. Am tras şi pentru ei cât am putut, că deh, să aibă cine-mi da un pahar de apă pe patul de moarte… Şi uite că acuşica mor şi…
- Şi, şi?, întreabă rudele strânse buluc la capul muribundului.
- Şi-n pula mea, zice Popescu amărât, NU MI-E SETE!
