THE BLOG-BÂRLOG

Pe vremuri, am lucrat şi eu la de-acum celebrul Doru Măgaru, interlopul de la masa preşedintelui. Asta ar trebui să mă facă acum mândru că am stat şi eu la masă cu oameni din apropierea şefului statului.

Cu mulţi ani înainte de asta, mă împrietenisem cu un băiat, ziarist şi dânsul, Cristian Vasilcoiu, poreclit, de bună seamă, Coiu. Acuma, cu ocazia scandalului Măgaru-Băsescu, băiatul ăsta se nimeri să fie unul dintre cei care scriseră cu înverşunare, în Cotidianul, despre fostul meu patron interlop. Reacţiile nu întârziară să apară şi uite-aşa putui şi eu să aflu, dintr-un ziar on-line, că prietenul meu Coiu e de fapt un asasin cu sânge rece, implicat în uciderea unui alt celebru interlop localnic, numitul Caiac.

Şerbănică, bineînţeles, nu se putu abţine să facă publică, în numele intereseului comunitar, toată tărăşenia (daţi click aici sau pe poză pentru completa edificare):

Cristian Vasilc**u

Coiule, tată, ai de dat mai multe beri. Eşti primul meu prieten suspectat de uciderea lui Caiac.

Pleci din Vamă să te-ntorci acasă. Eşti mahmur. Eşti ofticat. Ai senzaţia aia enervantă, de muribund, că lucrurile vor merge la fel şi fără tine. Ţi-ai dori să se închidă sezonul estival o dată cu plecarea ta. Ţi-ai dori să sece marea, să se interzică berea, să se întâmple ceva care să le ia zâmbetul de pe buze milogilor ălora care mai rămân acolo, relaxaţi şi prăjiţi, fără să le pese că tu te-ai dus. Eşti mahmur şi furios. Peste doar cinşpe ore vei fi la serviciu, mai obosit de o mie de ori decât când ai plecat. Eşti de-a dreptul deprimat. Când te aşezi pe bacheta din spate în maşina lu’ Marcea, te simţi ca un căcat peste care destinul tocmai a tras apa, dezlipindu-l de pe vasul ceramic şi trimiţându-l spre nicăieri. În faţă, trebuie să stea Bucer, care nu e mahmur, fiindcă e de-a dreptul beat. Şi, într-o tentativă naivă de a-ţi asuma soarta, îţi spui:

- Bă, dacă tot nu mai stau la mare, măcar să ajung mai repede acasă.

Dar nu poţi să ajungi mai repede acasă. Te împiedică genul ăla de mărunţişuri estivale: un accident cu multe victime omeneşti pe undeva spre Costineşti, cam pe unde-a mierlit-o şi Semaca. Un blocaj în trafic la Eforie, în acea minunată intersecţie unde mii de maşini stau la coadă ca să treacă strada câte un mârlan de turist. Încă un blocaj pe nu-ştiu-unde. Căcaturi de-astea.

Aşa că stai ca boul. Fumezi pe geam, mai bei o gură de apă, visezi la zeamă de varză şi deja îţi pui problema că se apropie revelionul. Şi te uiţi la alelalte maşini, blocate ca şi tine, te uiţi la parbrizele lor şi la ce îşi mai atârnă lumea în ele.

Unii îşi atârnă câte o jucărioară de pluş. Ca de exemplu, Peugeotul ăsta de Argeş.

Cea mai discretă jucărie de pluş prinsă cu ventuză de parbriz

Alţii sunt mai bisericoşi. Opelul ăsta cu numere de Bulgaria ar putea deveni papamobil, la cât de evlavioşi sunt proprietarii:

Cimitir ortodox

Atenţie: trebuie să notaţi că şoferul acestui cimitir mobil a renunţat la aparatul antiradar, ale cărui ventuze stau singure şi triste în colţul din dreapta jos al imaginii. De altfel, la ce ţi-ar mai folosi un asemenea gadget pământean, când te bazezi pe înzecită protecţie divină?

Şi, după aia, te uiţi şi la tine în parohie: în parbrizul lui Marcea, o oaie stă la umbra unui brăduţ. Să nu-mi spuneţi că odorizantul ăla nu e brăduţ, fiindcă e. Drept dovadă, scrie pe el:

O, Tannenbaum!

Şi-ţi spui în sinea ta: „Rămas bun, Litoral 2009!“. O să fie bine. Faci o biluţă nazală, o lipeşti finuţ sub bancheta lu’ Marcea şi aştepţi să ajungi pe A2, ca să te culci liniştit.

Ia uite cum mi se-arătă cribda. L-am bâzâit io pe ăl bătrân că e adeptul teoriilor conspiraţiei, că uite cum l-au lichidat ăia pe Michael săracu, şi acuma dabule primejdia, cercetează crima ăia de la LAPD. Vorba cântecului:

- Just because you’re paranoid, don’t mean they’re not after you…

Acuma mai aştept să-mi confirme cineva existenţa laserului din vârful Carpaţilor, care ucide dintr-o rază toate oştirile duşmane care ar invada vreodată România. Şi după aia mă duc să caut piramida de sticlă din Bucegi.

Să vă zic: prin vara lui 2001 eram pe la Cota 2000, ne făceam poze cu Sfinxul. Şi vine la noi o tanti la vreo 40 şi ceva de ani, costumată pe media aritmetică dintre o gospodină de Drumul Taberei şi un cercetaş, şi ne-ntreabă:

- Piramida de sticlă în ce parte e?

Noi ne uităm unii la alţii ca curca la acceleratorul de particule şi cerem lămuriri. Tanti citise într-o carte, probabil tot de Pavel Coruţ, că în Bucegi există o mare piramidă de sticlă şi purcesese în căutarea ei. Nu ne-a crezut că nu există. A luat-o pe-o potecă şi a căutat-o în continuare.

Sau există?

Una scurtă, că mă duc la fotbal.

Cum ar zice Majorică, experta momentului în reguli de mers pe drumuri publice: ce facem când întâlnim semnul de circulaţie alăturat?

a. Îl ocolim pe partea stângă.

b. Îl ocolim pe partea dreaptă.

c. Nu-l ocolim deloc.

Vă daţi seama că io azi bifai c-ul.

Deci plecai io de la librărie cu şapca în cap, ochelarii de soare peste şapcă şi cu telefonul în  mână, scriind un mesaj. Deci ieşii din librărie şi se întâmplă ceva ce până acum reuşisem, cu mari sforţări şi unduiri, să evit: dădui un ditai capul în tinicheaua aia care ar trebui să mă protejeze pe mine de maşinile rele care vrea să mă calce. Futu-i albastrul mă-sii lui de semn şi gura mă-sii de sistematizatorul circulaţiei care l-a pus acolo, că e montat pe un stâlp în mijlocul unui trotuar de juma de metru, şi când vrei să-l ocoleşti trebuie să te curbezi ca Neo în Matrix.

Bun, acuma nu asta era duma, că dădui io cu capul în semn. Dă-le în pula mea, şi pe semn, şi pe cap. Dădui cu capul şi mersei mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să mă uit în stânga sau în dreapta, de teamă să nu dau de ochii vreunui nemernic care râdea de necazul meu. După doi paşi, aud un claxon lung.

- Băga-mi-aş pula în mă-ta, îmi zic io în gând, convins că e vreunul care râde din maşină de mine. Nu întorc capul, nu schiţez niciun gest, merg mai departe.

Bă frate, şi vine unul după mine, alergând săracul, să-mi dea înapoi ochelarii de soare. Se dăduse omul jos din maşină şi-mi luase polaroijii de pe jos, că eu, ca orice bou care tocmai a luat în frunte un semn de trecere de pietoni, normal că nu-i văzusem şi nu-i auzisem căzând.

Vezi, de-asta e bine să-ţi mai taie câte-un indicator rutier calea. Mai prinzi încredere în rasa umană.

Se mai duseră două zile jumate pe apa weekendului şi iote cum iar mă prinse ziua de luni cu senzaţia apăsătoare că n-am băut cât mi-a trebuit.

Asta trebuie să v-o povestesc, ca s-o pricepeţi:

Nuţi e, în ciuda numelui, un băiat. L-am cunoscut la mare, acum vreo patru ani. La ceva vreme după aia şi fără nicio legătură directă cu faptul că mă cunoscuse pe mine, Nuţi s-a îmbătat ca un porc. A fost nevoie să-l ducă acasă doi prieteni. Ăştia, ca nişte adevăraţi prieteni, l-au urcat cu chiu cu vai la etajul trei, l-au răzmat de uşa apartamentului, au sunat şi au fugit, ascuzându-se la etajul doi şi devenind involuntar martorii următoarei conversaţii.

Când doamna mama lui Nuţi a deschis uşa, odrasla a căzut ca un sac de cartofi. Mă rog, n-am văzut niciodată un sac de cartofi căzând, dar mi-l pot imagina. Şi doamna mama lui Nuţi zice:

- Of, mamă, de ce nu băuşi cât îţi trebuie?

Iar Nuţi, întins pe gresie:

- Păi dacă n-avusei bani!

Post-postare: se pare că Nuţi neagă că ar fi fost implicat în acest incident şi că ar fi fost de fapt martor pe-acolo. Pula mea, telefonul fără fir. În schimb, am auzit că Nuţi şi-a tatuat pinguinii din Madagascar pe umăr.  Asta n-o mai dau de bună, o verific personal, în weekendul care vine, în Vamă.

Nu ştiu dacă fuserăţi atenţi – eu unul nu fusei – dar marmota asta bătrână de Şerbănică se gândi el, între două Timişorene şi trei Ciuc, că n-ar fi rău să-şi testeze talentele scriind prima ştire în versuri (n-o fi ea prima, dar eu alta n-am mai pomenit) din istoria presei locale. Ştirea apăru prin surprindere în ultimul număr din Republica Oltenia, dar fraierul de poet făcu o greşeală: nu marcă vizibil prozodia, bătându-şi joc de propria-i muncă prin înşirarea versurilor unul după altul. Acuma vin io şi descâlcesc poezia, ca să vedeţi cu ce rasă de oameni dubioşi m-am înhăitat:

Adela bea vopsea

(ştire de Şerban Comănescu)

Când eşti proprietară a cafenelei Play,
Îţi poţi permite orice bizarerii să bei.
Aşa îşi luă Adela un Pepsi blue odată
Şi merse-acasă iute, să beie sticla toată.
(Nu, nu putea să-şi toarne la masă, în local:
ar fi crezut clienţii că-i spirt medicinal.) Mai departe scrie-n carte »

Partea proastă e că trecu aproape o lună şi nu băgai nimic pe blog. În ritmul ăsta, vine 2012 cu sfârşitul maiaş al lumii şi io tot n-ajung mai tare ca zoso. Partea bună e, dacă mi-e permis să mă laud, că n-am murit.

Unul dintre motivele absenţei mele din blogofuckingsferă fu acela că avusei de terminat un master în sociologia comunicării şi jurnalism, ceea ce înseamnă că de-acum înainte mă puteţi clasifica, fără teama de-a greşi, un sociolog al comunicării şi-un jurnalist.

Ca orice altă formă de educaţie oltenească, masterul ăsta fu o mare băşină, nimeni şi nimic neoprindu-ne pe mine şi pe intelectualii mei colegi să rămânem ancoraţi în mizeria obscurantismului de la un cap la altul al celor doi ani de studii aprofundate. Mai departe scrie-n carte »

Stăteam la Baumax şi ceream lămuriri despre inelele de draperii. O doamnă drăguţă îmi explica de zor, că doar de-aia ia salariu. La un moment dat, îmi timp ce făceam în minte socoteli, mi-am pipăit turul pantalonilor şi mi-am simţit curul.

Deci era a doua oară când purtam pantalonii ăia şi a suta oară când purtam pe dedesubt nişte chiloţi roşii, jolidon, cumpăraţi la un moment dat, pe fondul te miri cărei crize de ego. Acum constatam cu groază că pantalonii mei aveau o ruptură grozavă, de la betelie până aproape de genunchi, prin care se vedeau, lăbărţaţi, chiloţii roşii şi picioarele mele sexy.

Doamna amabilă îmi explica de zor cum e cu clemele şi cu fi-urile de draperie, moment în care eu, într-o vagă stare de şoc, zic: Mai departe scrie-n carte »

Aflai o poveste mişto cu Mitică Dragomir. Acum vreo doi ani sau când căcat a jucat România cu Luxemburgul în deplasare, Mitică, aflat în delegaţie, iese dintr-unul din magazinele ducatului înjurând ca pe câmpiile Bălceştilor. Unul din vecinii de excursie, craioveanul Costel Mitriţă, îl întreabă care-i pricina durerii.
- Băga-mi-aş cutare cutare, zice Mitică, e 1200 de euro un pulovăr!
Vecinul se-apucă să-i explice că aşa sunt preţurile, e o firmă scumpă, atâta face un pulovăr şi alte d-astea.
La care şeful Ligii se arată dispus să renunţe la o asemenea podoabă şi explică de ce:
- Păi ce pula mea, io port chiloţi de şase sute?

O să ziceţi c-am trecut de la escatologie la scatologie, dar aşa merg lucrurile şi pe blog: după treaba mică, vine cea mare.

Ştiţi reclama aia la Tranzactiv? Aia la care Şerbănică schimbă programul, când o vede?

- Ce-ai făcut azi, iubito?
- Mai nimic…

Eu ştiu şi continuarea.

- Cum adică, mai nimic?
- Păi, n-am prea făcut nimic.
- Adică nu te-ai căcat, iubito?
- Ba da, iubi, dar n-a prea fost să fie.
- A ieşit ceva sau nu?
- A ieşit un pic, iubitule.
- Cam cât, iubito?
- Cam cât un cârnăcior oltenesc tăiat în patru, iubitule.
- E bine, iubi. Decât deloc…
- Ştiu, dragostea mea. Lasă că mâine îmi cumpăr Tranzactiv şi o să mă cac mult.
- Bravo, mon amour. Să te caci cât o vacă.
- Aşa o să fac, promit.
- Şi să te gândeşti la mine când te trece, da?
- Da, dragostea mea.
- Noapte bună, iubitule!
- Noapte bună, iubito…

Am o cunoştinţă care, marţea asta, dă examenul de permis. Omul e stresat rău, pentru că nu poate să se apropie deloc de barem.

Zice: “Nu pot, domnu’ Mihai, ale dracului de-ntrebări sunt pocite rău. Nu nimeresc mai mult de jumate de răspunsuri corecte.”

I-aş spune să lase şoferia pentru cei care se pricep la ea.

Partea interesantă e că omul meu a obţinut permisul de conducere în 1958. Da, da, în anul când s-a născut tata. Fix jumătate de secol mai târziu, a fost surprins de aparatul radar conducând cu 104 km/h într-o localitate şi, uite-aşa, a rămas cetăţeanul fără ţidulă.

Acuşica, musai să nimerească 14 răspunsuri din 15 şi, la cum îl văd eu pe om, n-are mari şanse să reuşească din prima.

Şi parcă îl văd pe miliţianul de examinare spunându-i bătrânelului vorba aia dulce: “Nici de căruţaş nu eşti bun!”

Practica ca practica, dar teoria ne omoară…

Mă mâncă ieri în cur şi mă dusei la teatru*, unde avusei norocul, privilegiul şi onoarea să stau la doar câteva scaune distanţă de marea actriţă Nataşa Raab.

Popularitatea acestei mari artiste îmi fu reconfirmată încă de la intrarea ei în sală, când câţiva spectatori exclamară cu bucurie: „Uite-o pe Hermina!“ Mă gândii un pic – Hermina, Hermina… Nu era vreunul dintre personajele celor zece – unşpe piese de teatru pe care le-am văzut la viaţa mea. Nu suna a Caragiale, nu era un nume rusesc, ca să fie Cehov… Poate e vreun personaj de-al lui Shakespeare, îmi zic, dacă e aşa celebru. Şi, cu jenă în glas, întreb o vecină teatrofilă:
- Ce Hermina?
- Ei, Hermina, din Inimă de ţigan…

După aia începu piesa. Şi, pentru că din când în când spectatorii chicoteau şi comentau scenele, Nataşa Raab se hotărî să le dea mujicilor câteva lecţii de cultură şi civilizaţie:
- Dacă nu vă place piesa, ieşiţi afară!
- N-am văzut copii mai proşti de când sunt!
Şi pe urmă, adresându-se unei plasatoare imaginare:
- Auzi, te rog, scoate-i afară!
După care, blazată:
- Idiotenschaft! Mai departe scrie-n carte »

Am fost atât de încântat de gândul că o să-mi petrec Crăciunul la Viena încât am ajuns acolo fără să-mi dau seama că n-o să am ce mânca în seara de Ajun.

Hotelul era d-ăla ieftin, avea doar o popotă pentru micul dejun, după care ciuciu haleală. Nicio problemă, îi zic lu’ a mică, mergem şi căutăm un restaurant. Căutatul a mers bine, cu găsitul însă am stat cam prost. Afurisiţii de capitalişti trăseseră obloanele şi se vârâseră în case, să simtă spiritul Crăciunului. Devenise frustrant. Şi nu era atât foamea, cât gândul că, în timp ce noi ne umezeam în ploaia Austriei, undeva în ţară rudele noastre studiau la căldurică vreo juma’ de porc, cu şorici cu tot. Foarte enervant.

Până la urmă, am găsit un restaurant indian, deschis până la unşpe. Aveam la dispoziţie o oră ca să glojdim ceva şi ne-am luat un platou amestecat de-al lor, nu ştiu cum se chema. Mare greşeală. Totul era pané în farfuria aia, nu ştiai ce bagi în gură nici înainte, nici după ce muşcai. Numai buruieni, oricum. Conopidă pané, ceapă pané, sâmburi de măslină pané, muguri de mărar pané sau ce-o mai fi fost pe-acolo. Când ne-au dat indienii afară, oricum, ne era mai foame decât când intraserăm.

Făcând haz de necaz, am luat-o înapoi spre hotel. Când s-ajungem, vedem nişte lumini aprinse: restaurantul Anaconda. Deschis. Hai să-l încercăm şi p-ăsta, zic, poate or avea şi altceva decât picioare de şarpe, eventual pané. Şi, deschizând uşa, vedem scris pe firmă: rumänische restaurant. Măi, să fie!

Românesc era, fraţilor. Un proiector mare, dat pe OTV. Manele în boxe. Un tip agitat, probabil patronul, se învârtea de colo-colo prin sală, vorbind tare la mobil. Şapte-opt români, la o masă plină cu sarmale şi mămăliguţă. Doi australieni, cred, încercau să înţeleagă ce se-ntâmplă. Preţuri mici, porţii mari, vin bun. Le-am zis prietenilor de-acasă, într-un sms, că dacă nu plecam la Viena, treceau sărbătorile pe lângă mine fără să ascult o manea. M-am îndopat, m-am pilit oleacă şi, cu burta plină ochi, am redevenit patriot. Occidentul mă vrusese flămând, Orientul îşi bătuse joc de papilele mele gustative, în timp ce românii mei – aşa cum sunt ei, cu OTV-ul şi manelele lor – îmi dădeau ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi. Credeţi-mă, a fost bine. Şi dacă aş fi aflat în seara aia de ce s-a sinucis Diana Maloş, aş fi avut cel mai fericit Crăciun.

1. Căpiat de foame, amicul unui amic comandă, de la început, aperitiv plus ciorbă plus felul doi. Felul doi arată oribil de bine pentru o burtă deja umflată, dar e evident că n-o să mai încapă nicio bucătură. Omul îşi propune să-şi ia porţia acasă, că doar de-aia o plăteşte. „Mi-l puneţi, vă rog, la pachet“, îi şopteşte el ospătăriţei şi, părându-i că femeia se uită la el ca la un milog care n-are ce mânca acasă, bagă repede o minciună: „Ştiţi, am un căţel…“ „Da’ cum să nu“, zice tanti amabilă, plecând spre bucătărie cu farfuria în mână. Peste două minute se-ntoarce, ţinând în mână o pungă de un leu, plină ochi cu resturi. „V-am golit aici mâncarea şi v-am mai pus şi nişte oase, nişte măruntaie, că noi n-avem câine“, zice femeia, iar ochii ei sunt calzi, luminaţi de satisfacţia faptei bune proaspăt comise.

2. O prietenă ultrafandosită se plimbă, cu alţi prieteni, prin Londra. Şi ştiţi cum e în ţări străine, poţi vorbi liniştit pe limba ta, e ca şi cum lumea nu te-ar auzi, fiindcă pur şi simplu nu te-nţelege. Amica mea fasonată ca o prinţesă e fascinată de facilităţile de care beneficiază, în Anglia, persoanele cu dizabilităţi. Trecând pe lângp un tip în scaun cu rotile, plin de cercei în nas şi-n sprâncene, prinţesa îşi exclamă surprinderea. Cu voce tare, convinsă că nu va înţelege nimeni dulcele ei grai romglezesc: „Oh my God, uite un disabled cu piercing!“. Disabledul cu piercing întoarce capul şi se uită scârbit, iar amica mea simte că îi fuge earth-ul de sub feet.

3. Printr-o întâmplare, mai mulţi români stăm la aceeaşi masă, într-un restaurant francez. O domnişoară îmi face ochi dulci. Nu ne cunoaştem, nu ne-am mai văzut, n-am mai vorbit niciodată, aşa încât cuvintele întârzie să apară. Tot ea rupe tăcerea: „Ţie ce îţi place?“ Întrebarea asta, aparent atât de simplă, are efectul unei pietre la rinichii creierului. Cum adică ce-mi place, din ce domeniu, flori, fete, filme sau băieţi? Caut în cap un răspuns inteligent, dar sinapsele mă refuză. „Mie, de exemplu, îmi plac vacile!“, zice ea, încercând să m-ajute şi expunându-şi, în decolteu, un colier cu respectiva animală. Gata, m-am blocat definitiv, s-a dus amorul. Îmi dau seama că, atâta vreme cât nu-mi plac vacile, n-am ce mai vorbi cu domnişoara.

Semafoarele nu sunt ceea ce par a fi. Ele sunt nişte obiecte stranii, cu puteri totemice. Şi, odată montate, semafoarele transformă cea mai paşnică intersecţie într-un loc în care lucruri normale nu prea se mai întâmplă des.

Cele trei culori înfipte-n stâlp anulează legile fizicii: timpul se contractă, mai ales dacă eşti şoferul primei maşini oprite la linie: nici n-apuci bine să vezi că s-a făcut verde şi, deja, doi – trei şoferi din spatele tău te claxonează cu prietenie, în semn de: „Hai, mă, lămâie, mişcă-ţi hoitul!“

Matematica nu mai e nici ea ce-a fost: doar la semafor, pe drumul cu n benzi încap, una lângă alta, n+1 maşini. Pe lângă ele, zgâriindu-şi oglinda, frecând bordura cu janta, dând larg din mâini şi mărunt din buze, un şofer grăbit reuşeşte imposibilul şi face dreapta cu 30 de secunde mai devreme. Viaţa e scurtă, se ştie, şi e păcat să pierzi timpul.

La semafor, te întorci la valorile esenţiale ale umanităţii. Cum ar fi bucuria reîntâlnirii unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de două, ori poate chiar trei zile. Instinctual, te opreşti în dreptul lui, dai geamul jos şi-l ţii de taină măcar câteva minute, recapitulând evenimentele majore ale weekendului trecut. Nu trebuie să-ţi pese dacă alţi şoferi nu mai au pe unde trece, drept pentru care dau bliţuri şi claxoane: nimeni n-are dreptul să se bage între tine şi tovarăşul tău. Ai putea să-l suni pe mobil, e drept, dar ţie, ca şmecher adevărat, nu-ţi place să arunci 20 de cenţi de pomană. La semafor, telefonia mobilă dă faliment.

Tot aici, vânzătorii de ziare îţi bat în parbriz de fiecare dată când n-ai chef să citeşti presa. Ei bine, atunci când chiar vrei să cumperi un ziar, vânzătorul e taman la mama dracu’. Nimeni şi nimic nu-l va face să ajungă la tine înainte să se facă verde.

Chiar şi cerşetorii sunt mai ciudaţi decât oriunde altundeva. De exemplu, e unul în Brazdă, la semaforul de la Rond. Îi lipseşte un picior şi are legată de gât o pancartă pe care scrie: „Mi-e foame!“. Îi dau bani aproape de fiecare dată când trec pe lângă el. Şi ştiţi ce mă sensibilizează? În sinea mea, mi-e frică să nu-şi mănânce şi piciorul celălalt. E vina semaforului.