Vă mai spun o dată

O vârâciune marca Mishu. La 12/08/2012 18:39, în Blog Job, Crâşmozofie
Mânz, viezure, brânză, blog:

Bruderschaft

• La limita paranormalului: îi beau lu’ mama nişte sticluţe de lichior digestiv, Bruderschaft se cheamă. E dulceag, e cam ca Jagermeisterul, nu e enervant ca Zwackul. Au 20 de fucking mililitri, cred că-s de-alea de le iei de prin duty-free-uri de suvenir. Sunt la a doua, din patru posibile. Mă simt, deşurubându-le căpăcelele astea mici cât moţul lindicului, periculos de aproape de aftershave-ul lu’ tata.

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 18/02/2010 02:26, în Bârlozofie, Blog Job, Crâşmozofie
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Bullshit, bullshit, my line

• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.

• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.

• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.

• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.

• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).

• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.

• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.

• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?


Lemurul Marcea

Lemurul Marcea


• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.

• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.

• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.

• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“

• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.

O vârâciune marca Mishu. La 07/10/2009 18:29, în Bârlozofie, Crâşmozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , , ,

Sfânta Vineri

După ultimele calcule, aş avea de făcut următoarele:

• să scriu pentru Jurnalul Naţional reportajul cu ţiganul ăla din Caracal, nu poci să vă zic despre ce e taina, că mă dă mogulu’ afară şi rămân fără renumeraţia mică, după buget.
• să mă ţin de cuvânt şi să-i scriu lu’ Şerbănică un frumos editorial pe probleme politice, despre criza guvernamentală, despre lansarea catindatului Geoană, despre ce căcat se mai întâmplă prin patria pentru unii mumă.
• să mă duc şi să-mi tratez răceala cu multe halbe pe la berăria lu’ Costi. Că tot e Sfânta Vineri, iar de Sfânta Joi n-am pus gura pe băutură, fiind consemnat la pat. Apropo: is there a doctor in the house? De ce nu mă crede nimenea că răceala trece cu bere, chiar dacă e rece, cu condiţia să fie exagerat de multă? Păi io nu ştiu?

Cred c-o să aleg, ca de obicei, să am grijă de sănătate. Şi dacă mă enervez, ca să-mi fac sorb de bere, îi scriu şi lu’ Şerbănică una scurtă, înainte s-o tai.

Friday, Friday, Friday! (Daţi click aici că n-am găsit embeddedu’)

O vârâciune marca Mishu. La 02/10/2009 19:05, în Blog Job, Crâşmozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

O apocalipsă la masa şapte. Şi nota!

„Numai două chestii sunt infinite: Universul şi prostia omenească. Dar despre prima nu sunt sigur…“. Aşa spunea Einstein, iar astăzi trăirăm glorioasa clipă în care acceleratorul de particule din Elveţia putu să ne confirme afirmaţia sa. Nu, nu în privinţa Universului. Cel puţin deocamdată. Nemărginirea prostiei umane deveni însă lucru cert, încă din seara de dinainte ca savanţii să bage acceleratorul în priză.

M-a sunat atunci bunică-mea şi, săraca, era disperată: şase posturi de televiziune anunţau apocalipsa cu moderaţie, în timp ce al şaptelea deja număra orele până la sfârşitul lumii. Isteria cuprinsese tot globul pământesc, autorii experimentului primeau ameninţări cu moartea. Imbecilitatea era în rapidă expansiune, ca Universul în prima sa nanoclipă de viaţă. Cosmogonia spiritelor bisericoase se ducea de râpă numai la auzul numelui „particulei lui Dumnezeu“. Asta în timp ce ateii chibiţi, care aprofundaseră fizica atomică din poziţia stând pe veceu, înţelegeau fără putinţă de tăgadă că Pământul va fi absorbit de gaura neagră a bosonului Higgs aidoma unui contorsionist care îşi vâră întregul corp în cur. Nici măcar după ce, slobozit în acceleratorul lung de 27 de kilometri, protonul începuse să dea cele 11.111 de târcoale pe secundă, fără să vină niciun strop de apocalipsă, scenariile şi regiile prăpăstioase nu s-au sfârşit. Apocalipsa nu se contramandează niciodată, ea doar se amână de la sine, până nu mai târziu de sfârşitul lumii. În octombrie sau la anul, peste patru sau peste 400 de ani, tot o să vină drăgălaşa de ea. Cum zicea şi Einstein: e infinită.

De-asta îmi permit să vă anunţ solemn că n-o să vină nicio apocalipsă. Dacă, totuşi, o să vină, sunt liniştit: n-o să se mai găsească pe faţa pământului cine să mă beştelească şi să-mi arate c-am cam zbârcit-o. Singura chestie pe care mi-aş dori-o e ca dovada că mă înşel să mă surprindă într-o cârciumă, cu lumânărele şi vin roşu pe masă, exact înainte să cer nota de plată.

O vârâciune marca Mishu. La 20/09/2008 08:03, în Crâşmozofie, Din 24FUN, Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

SOS crâşmozofia

Aveam un amic care devenea delicios când, amânând pe motiv de mangă câte o partidă de ştangă, îşi justifica misoginismul cu tot soiul de raţionamente. „Femei sunt peste tot, calci pe ele ca pe dude!“, zicea el, completându-se visător: „Abia aştept să mă lase scula şi să mă dedic complet băuturii!“ Au trecut ceva ani de când a zis ultima oară chestia asta. Între timp, s-a-nsurat şi nu mai calcă prin crâşme.

Mai îmi făcusem un prieten beţivan care, deşi nu şi-ar fi găsit banii prin buzunare nici cu sprijinul OTV, venea şi pleca de la cârciumă cu o invariabilă bună dispoziţie. Mi-a dat şi mie reţeta: „Când mi-aduc aminte de datorii, mă duc la un vecin de bloc, care e mult mai în rahat decât mine. El îmi povesteşte câte sute de milioane are de dat şi necazurile mele mi se par brusc mărunte!“

Alt machitor fruntaş se indigna privitor la tariful haimanalelor: „Ar trebui plătite cu minimul pe economie, fiindcă stau degeaba, în timp ce eu fac toată treaba!“ Dacă s-ar fi întâlnit cu un un alcoolic pe care-l cunosc bine, s-ar fi lămurit: „Curvele nu-s plătite nu ca să facă sex cu tine – asta poţi să faci gratis cu nevasta! – ci ca să plece după ce actul e consumat.“

Intelectualii cu ficat mic, de bibliotecă, i-au botezat filozofi de cafenea pe înţelepţii de acest gen. Eu i-aş numi filozofi de crâşmă, pentru că, de bună seamă, cafeaua nu apare nici în teoriile lor despre viaţă şi lume şi nici pe nota lor de plată. Crâşmozofi. Ador înţelepciunea lor de moromeţi clătinânzi şi stilul lor de a scoate din desagă câte o vorbă duhnind a duh, fie ca să-l scoată din depresie pe muşteriul paradit de mâhnire, fie ca să-i aducă picioarele pe pământ clientului cu surplus de optimism.

Mi-aş fi dorit să câştig şi eu din profunzimea acestor măreţi gânditori. N-am putut însă memora sistemele lor de valori bine unse la punct, dintr-un motiv banal: discipolul era adesea mai abţiguit decât maestrul. De-asta apelez acum la toţi băutorii de apă plată: când umblaţi prin crâşme, luaţi-vă un carneţel şi-un pix la voi şi notaţi tot ce auziţi! Cine ştie câţi Ţuţea se pierd în anonimat, la ceasul zorilor, mergând în pas ondulat pe cele trei cărări către casă…

O vârâciune marca Mishu. La 27/08/2008 08:01, în Crâşmozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

O chestiune de proverbe

Vremurile agitate, pământul se învârte mai repede. Cauţi un punct de sprijin, un bob de înţelepciune, şi îl găseşti, finalmente: proverbele. De tâlcul lor stalagmitic, sedimentat în zeci de generaţii, te împiedici la orice pas. Că vrei s-o iei hăis sau cea, nu contează, un proverb îţi va fi alături.

De exemplu, i-ai făcut colegei de birou curte, bătătură, ogradă! Un an de zile de atac asiduu, neînfrânt de refuzurile ei seci, fiindcă încetul cu încetul se face oţetul! Boala lungă e moarte sigură, îţi spuneau amicii, dar tu nimic şi nimic, convins că graba strică treaba. Şi-abia acum, când o vezi bot în bot cu noul ASM, recent importat din capitală, îţi iei inima-n dinţi şi pleci să agăţi ceva nou, într-o disco-crâşmă populată. Ştii cum e, n-aduce anul ce aduce ceasul! Aşa că te dichiseşti, te bărbiereşti, îţi pui o cămaşă nouă. Porcul nu se îngraşă în ajun, desigur, dar e mai bine mai târziu decât niciodată.

Prima sticlă de pinot noir trece mai repede ca sfertul academic. In vino veritas, îţi zici, selectând atent sâni şi funduri eligibile. Nu femeile sunt urâte, băutura e puţină – te încurajează barmanul. Şi ai ochit-o: rochiţa scurtă, siclam, imposibil de ratat. Nu haina face pe om, ai crede, dar n-are rost: ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place.

Ceapa mă-sii, malacul ăla cu muşchi ia în braţe rochiţa siclam. Îl priveşti cu tupeu, că doar buturuga mică răstoarnă carul mare. El te contraocheşte lax, cu un ameninţător puseu de biceps: nu mor caii când vor câinii.

Pagubă-n ciuperci. Omul din greşeli învaţă. Două rele nu fac una bună, îţi zicea mă-ta, de parcă nu cui pe cui s-ar scoate! Mai chemi o baterie de vin, deşi ai cam început să te clatini pe scaun. Călătorului îi şade bine cu drumul, îţi sugerează barmanul, dar n-ai urechi pentru el: câinele nu pleacă de la măcelărie. Şi uite, rochiţa siclam are o prietenă, rochiţa lilá. Superpromoţie, două la treij’ de ani! Sex and candy.

Cine nu riscă nu câştigă, gândeai înainte de-a te scufunda în ringul de dans. Acum, în faţa crâşmei, îţi spui că un şut în dos e un pas înainte. Te ştergi de praf, îţi aranjezi gulerul şi-l boscorodeşti muteşte pe afurisitul de malac. Taxiul te duce spre casă şi abia aştepţi să ajungi. După atâta vin roşu, ţi-a mai rămas un singur proverb de verificat: ce e-n mână nu-i minciună!

O vârâciune marca Mishu. La 10/05/2008 07:52, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Crâşmozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Nu încălzirea e globală, băutura e puţină!

Transmitem în direct din Vama Veche, zona terasei Stuf, unde vreo mie – două de cetăţeni dansează şi ţopăie pe ritmuri agreate bio-cultural, cu o bucurie şi o vioiciuine de zici că tocmai s-a sfârşit al Doilea Război Mondial.

Corporatişti făcuţi mangă, care dansează cu toată nonşalanţa celor patru carduri VISA din buzunare; punkişti gata să facă pogo şi pe melodiile lui John Lennon; satanişti închipuiţi, cu pentagrama de pe tricou spoită cu maioneza shaormei, bucuroşi că prin partea asta de ţară nu-i bagă nici dracu-n seamă; hippioţi costelivi, pletoşi şi bărboşi, hristoşi care te întreabă dacă n-ai o ţigară în plus cu fierbinţeala rugii din Grădina Ghetsemani. Toţi dansează şi se bucură şi fac consumaţie, în timp ce eu, de-abia aterizat în mijlocul lor, stau şi mă întreb: ce-or sărbători oamenii ăştia?

A ieşit victorioasă vreo revoluţie anti-globalizare şi eu, ca un ageamiu ce sunt, n-am aflat? O fi fost poluarea înfrântă acum, de când greenfestul e sponsorizat de esenţa mişcării şi a poluării? S-a găsit remediul pentru cancer? Au înviat Morrison şi Cobain? Se refac stratul de ozon şi calota glaciară? Se intră fără bilet la Stuffstock? Ori faptul că se aud pe plajă melodiile pe care le-au învăţat pe de rost ascultându-le la i-Pod, în fiecare dimineaţă, în metrou, are asemenea efect revigorant?

Nu cred.

Să fie vorba doar de alcool, nisip, iarbă, muzică şi sex? Adica nu tu revoluţie, nu tu nonconformism, nu tu boemie?

Nu pot să cred nici asta.

Mă rog, n-o să-nţeleg prea curând de ce s-o bucura atât de tare această armată de rebeli, antrenată psihologic să lupte cu tot ce e chicios, comercial sau scoate fum, dar e bine că ei se bucură şi mă bucur şi eu de bucuria lor, ca într-un terapeutic group-hug. Şi-apoi, de ce să mă-ngrijorez? Vorba aia: nu încălzirea e globală, băutura e puţină!

O vârâciune marca Mishu. La 20/08/2007 07:37, în Chestii care se-ntâmplă, Crâşmozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,