De ce nu iubim toate femeile

Jumate întrebare, jumate resemnare: De ce iubim femeile. O carte proastă a unui scriitor bun. Fiind bestseller, a fost uşor de împrumutat, deci nu m-a păgubit achiziţia. Dar m-a enervat lectura: de fiecare dată când pe cerul lui Cărtărescu apărea vreo cometă cu fustă, subconştientul îl trăda pe autor, care îşi începea capitolul cerându-şi scuze: asta o să fie cam urâtă, cam trecută, cam grasă etc. Fără-ndoială, poetul şi-a iubit femeile mai mult de nevoie decât de voie, şi, de aici, sechelele.

E drept că, dacă te dă politeţea afară din casă, poţi să minţi că toate femeile au ceva frumos în ele. Dacă însă începi să crezi asta de-a binelea, e grav. Păi cum, în vecii vecilor, o să se simtă norocoasă aleasa ta, dacă singurul tău criteriu de validare priapic a fost apartenenţa ei la sexul slab, fie el depilat sau nu? Pe scurt: niciun băiat nu-şi poate construi un discurs romantic dacă nu dispune de temelia unui solid misoginism. Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 26/03/2009 09:03, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

24 SAD. Episodul III, pentru cei veşnic trişti

V-am zis ce mă enervează cel mai mult când scriu pentru 24 FUN? Ce vine după 24. Tradiţia asta de a scrie texte vesele. De unde să scot eu atâta veselie? Câtă vreme să-mi pun pe note roz toate gândurile maro? Prin mine trece un fel de marş funebru şi acum ar trebui să-l transform în sonerie polifonică de Nokia? Exact: enervant.

Tu trăieşti vremuri istorice, criză, recesiune, foame, şomaj, războaie, boli, crime, apocalipsa. Toate belelele posibile. Şi pe urmă citeşti ce scriu eu, măruntă vidanjă a istoriei contemporane, gata să distilez tot hazul din haznaua cu necaz, şi te întrebi: ăsta pe ce lume trăieşte? Ce contează că paharul e aproape gol? Prin lentilele mele de contact de cal se vede deja jumătatea plină. Şi toate astea, ca să obţin un zâmbet de la tine. Ca şi cum ţi-ar folosi la ceva.

Mie nici nu-mi vine să râd, mă prefac doar. Ehei, dac-aş fi Andrei Gheorghe… Cum aş mai lătra acum, cum aş mai muşca pulpa caravanei trecânde, cum aş mai plezni câte-un capac proletar pe ceafa clasei exploatatoare. Dar nu sunt şi nu pot. Aici, în provincie, e ca la biserică: nu e frumos să înjuri.

Partea cea mai sinistră e că tu nici măcar nu ai chef de lucruri vesele. Citeşti printre rânduri şi bucuria ta cinică e să descoperi, sub masca mea de clovn municipal, angoase şi schimonoseli, dureri de cap şi de burtă. Fiindcă ţie-ţi plac bluesurile şi filmele europene, ălea în care mor toţi la final. Îţi place de Karenina şi de Werther. Švejk te plictiseşte, de Ostap Bender nici n-ai auzit. Cea mai mare spaimă a ta e c-o să dai peste fericire şi-o să te tâmpeşti subit şi ireparabil. Dacă te-aş face acum să plângi, mi-ai purta o veşnică recunoştinţă. Zâmbetele sunt pentru plebe, dar tu eşti o creatură superioară, înnobilată de suferinţe şi binecuvântată de melancolii.

Şi iată-te, ai ajuns la ultimul paragraf şi aştepţi ca măcar el să te gâdile-n tălpi, măcar un pic. Dar nu se va întâmpla. După ce ţi-ai aşezat sufletul pe calea ferată, acum ai vrea să te anunţ eu că trenul are întârziere cinşpe minute. Uite că n-am chef. Vreau să rămâi cu un gust amar, acelaşi gust amar pe care îl simt şi eu, văzându-ţi mecla aia veşnic tristă. Chiar şi acum, după ce au răsărit ghioceii.

O vârâciune marca Mishu. La 25/02/2009 09:18, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

OTV. Cu V, de la Viena

Am fost atât de încântat de gândul că o să-mi petrec Crăciunul la Viena încât am ajuns acolo fără să-mi dau seama că n-o să am ce mânca în seara de Ajun.

Hotelul era d-ăla ieftin, avea doar o popotă pentru micul dejun, după care ciuciu haleală. Nicio problemă, îi zic lu’ a mică, mergem şi căutăm un restaurant. Căutatul a mers bine, cu găsitul însă am stat cam prost. Afurisiţii de capitalişti trăseseră obloanele şi se vârâseră în case, să simtă spiritul Crăciunului. Devenise frustrant. Şi nu era atât foamea, cât gândul că, în timp ce noi ne umezeam în ploaia Austriei, undeva în ţară rudele noastre studiau la căldurică vreo juma’ de porc, cu şorici cu tot. Foarte enervant.

Până la urmă, am găsit un restaurant indian, deschis până la unşpe. Aveam la dispoziţie o oră ca să glojdim ceva şi ne-am luat un platou amestecat de-al lor, nu ştiu cum se chema. Mare greşeală. Totul era pané în farfuria aia, nu ştiai ce bagi în gură nici înainte, nici după ce muşcai. Numai buruieni, oricum. Conopidă pané, ceapă pané, sâmburi de măslină pané, muguri de mărar pané sau ce-o mai fi fost pe-acolo. Când ne-au dat indienii afară, oricum, ne era mai foame decât când intraserăm.

Făcând haz de necaz, am luat-o înapoi spre hotel. Când s-ajungem, vedem nişte lumini aprinse: restaurantul Anaconda. Deschis. Hai să-l încercăm şi p-ăsta, zic, poate or avea şi altceva decât picioare de şarpe, eventual pané. Şi, deschizând uşa, vedem scris pe firmă: rumänische restaurant. Măi, să fie!

Românesc era, fraţilor. Un proiector mare, dat pe OTV. Manele în boxe. Un tip agitat, probabil patronul, se învârtea de colo-colo prin sală, vorbind tare la mobil. Şapte-opt români, la o masă plină cu sarmale şi mămăliguţă. Doi australieni, cred, încercau să înţeleagă ce se-ntâmplă. Preţuri mici, porţii mari, vin bun. Le-am zis prietenilor de-acasă, într-un sms, că dacă nu plecam la Viena, treceau sărbătorile pe lângă mine fără să ascult o manea. M-am îndopat, m-am pilit oleacă şi, cu burta plină ochi, am redevenit patriot. Occidentul mă vrusese flămând, Orientul îşi bătuse joc de papilele mele gustative, în timp ce românii mei – aşa cum sunt ei, cu OTV-ul şi manelele lor – îmi dădeau ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi. Credeţi-mă, a fost bine. Şi dacă aş fi aflat în seara aia de ce s-a sinucis Diana Maloş, aş fi avut cel mai fericit Crăciun.

O vârâciune marca Mishu. La 29/01/2009 09:17, în Chestii care se-ntâmplă, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Câştigătorul marelui premiu

Cineva, dar nu se ştia exact cine, spusese că se va câştiga ceva, dar nu se ştia exact ce, dacă vei strânge un număr de puncte, dar – evident – nu se ştia exact câte anume.

Era pe la începutul anilor ’90 când dăduse strechea asta în noi. Unii îşi mai aduc, poate, aminte. Toţi puştii strângeam punctele din pachetele de ţigări Hollywood. Puncte le ziceam noi, ele erau doar nişte numere scrise pe unul din pliurile interioare ale pachetului, la care ajungeai numai după ce se terminau ţigările şi scoteai staniolul afară. Ce să vă zic, am strâns punctele ăştea cu ambiţioasă migală şi migăloasă ambiţie. Le luam şi de pe jos, din pachetele aruncate de inconştienţii care nu voiau să câştige. Am adunat sute, iar vecinii mei au strâns şi ei alte sute. Ne întreceam numărându-le. Ziua le număram şi noaptea le visam, aşteptând să ni se spună ce să facem mai departe cu ele. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat niciodată. Până la urmă, ne-am făcut mari şi am aruncat punctele noastre inutile.

Şi nu era prima dată când păţeam ruşinea. Cu câţiva ani înainte, strânsesem anozi de baterie. Era pe vremea când toţi aveam jucării cu baterii, dar n-aveam baterii pentru ele. Bateriile Elba erau adevărate obiecte de cult şi poate că din cauza asta trebuia să trăiască şi după moarte. Şi cineva lansase zvonul cum că cilindrii ăia de cărbune dinăuntrul bateriilor sunt folositori la ceva. Dar nu se ştia exact la ce. Oricum, am belit zeci de baterii şi am strâns zeci de cărbunaşi. Nu ştiu dacă mai are rost să vă spun, dar nu mi-au folosit la nimic, niciodată.

Acum nu mai am puncte şi nici anozi, dar, dacă mă uit în jurul meu, mi-e clar că sunt acelaşi colecţionar de obiecte inutile. Adun gigabiţi şi megapixeli, cai putere şi sisteme de siguranţă, minute incluse şi adrese de messenger, metri pătraţi locuibili şi waţi şi inci şi kilometri pe oră. Pesemne că, la un moment dat, s-a găsit cineva care să-mi arate că toate acestea îmi vor folosi la ceva, dar a uitat să precizeze la ce anume. Dar eu sunt disciplinat şi le adun cu lăcomie, aşteptând să câştig marele premiu, despre care nu ştiu nimic concret, decât că întârzie să-mi fie decernat.

O vârâciune marca Mishu. La 12/01/2009 09:14, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Să-l trag de barbă şi să urlu: „Este!“

Ascultam la radio o ştire cum că-n perioada sărbătorilor creşte numărul de sinucideri, drept pentru care fi bine s-avem grijă de oamenii singuri şi trişti, măcar pân’ la Bobotează, şi-mi spuneam că la situaţia asta tragică s-a ajuns numai din cauza moşcrăciunilor de ciocolată. Aţi văzut cum mănâncă un copil un moşcrăciun de ciocolată? Mai întâi îl priveşte cu ochi blânzi, apoi devine pofticios şi pe urmă îi haleşte capul, cu barbă şi căciulă cu tot. Mai ceva ca artistul Ozzy la tinereţe, când mânca live nu’ş’ ce păsăreturi vii. Şi, zic, să nu te ia depresia când îl vezi pe săracul moş sclipicios luând atitudinea brâncovenească tradiţională, cu capul deoparte?

Gândiţi-vă în perspectivă, la viitorul acestor copii, la ziua în care vor afla că Moş Crăciun nu există. „Păi de ce nu există, mami?“ „Pentru că l-ai mâncat tu, puişor!“ Asta e o chestie care lasă sechele. Practic, aş prognoza, la fiecare moşcrăciun canibalizat, un emo-kid e pe cale să se nască.

Dar ce-i viaţa noastră, dacă nu o sumă de dezamăgiri-cheie? 1. Nu există Moş-Crăciun. 2. Marijuana e ilegală. 3. Există Moş Crăciun, dar tu tocmai ai comis o infracţiune. Iar la bătrâneţe, când ai nepoţi, ajungi să-ţi anticipezi inexistenţa şi să constaţi că Moş Crăciun, care nu există, eşti chiar tu.

Şi mi-a mai venit în cap o istorioară pe care mi-o zicea bunicu-meu, înainte să se ducă şi el pe planeta lui Moş Crăciun. Cică, tot într-o iarnă cu criză economică, acum vreo opt decenii, un evreu sărac din târgul Ieşilor, care-şi câştiga traiul construind statuete cu Moise, n-a mai avut bani de ghips. Aşa încât, înainte să se reprofileze, a făcut, din materie primă de producţie internă, atât de bine îngheţată încât i se pierduse întreg mirosul, un ultim Moise. Pe care l-a vândut-o unei cucoane bogate, la iarmaroc. Muierea a pus statuia-n casă, la loc de cinste, iar a doua zi, când a găsit-o topită, pe scrin, a exclamat: „Văleu, şe minune! Moise-al nost’ s-o căcat şi-o plecat!“.

Cu moşcrăciunii de la milka, e mai simplu. Îi uiţi lângă calorifer, observi că „moşul nostru s-a ciocolat şi-a plecat!“, dar eşti liniştit: nimic nu se pierde, totul devine finetti.

O vârâciune marca Mishu. La 21/12/2008 09:13, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Viaţa veşnică a devoratorilor de publicitate

După cum poate vă aduceţi aminte, Noaptea Devoratorilor de Publicitate s-a întâmplat, la Craiova, în noaptea de Moş Nicolae, şi poate că această coincidenţă a contribuit la un fenomen ciudat: când am ajuns acolo, după ce mi-am luat o pungă de floricele, personalitatea mea s-a dedublat şi m-am transformat într-un scouter al lui Dumnezeu, care căuta o agenţie de publicitate capabilă să-i facă Celui de Sus o campanie publicitară mai de Doamne-ajută.

Acuma pe bune: nu vi se pare că Dumnezeu nu se mai consumă ca altădată? Că nu mai are vizibilitate prin târgurile de suflete? Că lipseşte de la standurile supermarketurilor? Că segmentul de public-ţintă e tot mai îngust? Exact. Iar motivul nu poate să fie decât unul: lui Dumnezeu îi lipseşte reclama. Paradoxal, tocmai El, care deţine un brand atât de puternic (ba chiar atotputernic), suferă la capitolul advertising.

La prima vedere, n-ar trebui să fie greu să-I faci reclamă. E clar că Dumnezeu te poate ajuta mai mult decât un detergent performant, un iaurt-minune sau o maşină cu douăşpe airbaguri. Şi totuşi, dacă stai şi te gândeşti, lucrurile nu-s deloc simple. Gândiţi-vă numai la tag-line-ul cel mai potrivit. „God. Just does it!” Sau „God. Creating people”. Sau „Dumnezeu. Alegerea profesioniştilor.” Veţi fi de acord cu mine că sună ca dracu’, plus că ăsta e doar începutul unei daravele grozav de îmbârligate. Adevărat vă zic, dacă ar fi pus în situaţia de a-i face publicitate lui Dumnezeu, chiar şi Dan Chişu ar avea bătăi de cap în a-şi satisface clientul.

Deci de-asta m-am dus la Noaptea Devoratorilor, ca să fur idei pentru un spot de 60 de secunde cu Dumnezeu. Şi chiar am găsit ceva drăguţ: reclama belgienilor de la Pure FM, cu vânătorul de căprioare care, pătruns de melodia de la radio, se dă jos din maşină şi îşi resuscitează victima. Good music makes good people. Ceea ce, parafrazându-l pe Sucă, ne doresc şi nouă.

O vârâciune marca Mishu. La 07/12/2008 09:50, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Aproape imperfecţi

Totul a-nceput de la o taină-n flori, tipică pentru messenger. „Trebuie să fii prost ca să fii fericit“, îi zisesem eu cu juma’ de gură electronică, simulând neconvingător înţelepciunea, ca şi cum avusesem bilete în faţă la predica de pe munte. „Şi tu eşti fericit sau nefericit?“, întreabă ea, cu diplomaţie. „Da“, îi răspund, încheind scurta discuţie, şi ea a crezut că e o glumă, sau un joc de cuvinte, dar nu era.

Era un mare şi dubios adevăr, fiindcă aşa suntem noi, cetăţenii de modă nouă, stăm tolăniţi între două poluri opuse, ca un meridian care şi-a halit capetele. Pe vremuri, din câte mi-au zis şi mie unii şi-alţii şi din câte-am mai citit prin cărţi, oamenii aveau calitatea asta dubioasă, de a fi într-un fel sau un altul. Noi, ăştia de-acum, suntem şi într-un fel, şi în celălalt, personalitatea noastră se află în acelaşi timp ca în două locuri, ca într-o postmodernă ubicuitate a însuşirilor. Despre noi poţi să spui oricare două lucruri contrare şi să ai dreptate, atâta vreme cât acorzi afirmaţiei un minim de aproximare. Un „aproape“.

Uită-te la mine. Sunt aproape deştept foc şi aproape prost bătut în cap. Aproape frumos şi aproape urât. Aproape bun, aproape rău. Aproape tânăr, aproape bătrân. Aproape sărac, aproape bogat. Aproape treaz, aproape beat. Aproape leneş, aproape harnic. Aproape timid, aproape nesimţit. Aproape îndrăgostit de lume, aproape mizantrop. Aproape însurat, aproape singur. Aproape amuzat, aproape trist. Aproape fericit, aproape mizerabil. Aproape mincinos, aproape sincer. Aproape sport, aproape casual. Aproape normal, aproape ciudat. Aproape stăpân, aproape sclav. Aproape visător, aproape cinic. Aproape clasic, aproape modern. Aproape afectat, aproape insensibil. Aproape macho, aproape emo. Aproape golan, aproape comunist. Aproape miner, aproape intelectual. Aproape New York, aproape Che Guevara. Aproape piele de drac, aproape uşă de biserică. Aproape sătul de viaţă, aproape speriat de moarte. Aproape sănătos, aproape bolnav. Aproape de stânga, aproape de dreapta şi, totuşi, aproape echilibrat. Aproape credincios, aproape tentat să pipăi şi să urlu. Spune ce vrei, oricum ai nimerit-o. Sunt aproape perfect şi, desigur, aproape imperfect.

Şi tu, dacă nu mă crezi, priveşte-te în oglindă. O să vezi cât de aproape eşti.

O vârâciune marca Mishu. La 25/11/2008 09:10, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Ea era cam frumoasă

Normal că-mi aduc aminte. Prima dragoste nu se uită niciodată. Deci, întâi şi-ntâi de toate, ea era frumoasă. Acuma, ca o paranteză, ştiu şi eu că orice îndrăgostit crede că aleasa lui e cea mai frumoasă din curtea şcolii, fiindcă aşa e scris în firea omului, ca fiecare cioară să-şi iubească puiul. Dar ea avea genul ăla de frumuseţe universală, gata să-ţi sucească şi ţie gâtul între două staţii de autobuz. Când o plămădise, Dumnezeu îşi trimisese pe pământ cheia franceză, ca să deşurubeze şi să scoată din piept inimile ăle mai roase de rugină, cum era a mea.

Şi-avea şi-un suflet rotofei, care l-ar fi făcut şi pe Moş Crăciun să pară egoist, pentru că ea ştia cum să scotocească în tolba cu cadouri în fiecare seară, nu doar o dată pe an, şi uneori era atât de entuziasmată de opera ei de binefacere, încât abia mai puteam dezlipi, dimineaţa, guma ei de mestecat cu fructe de pe scurtele bucle ale părului meu. Suflet mare, după cum ziceam, oglindit într-o pereche de ochi enormi, stil manga, care, dintr-o privire, dezintegrau materia şi-o reasamblau mai aapoi, după matricele unei noi alchimii, pe care până atunci n-o ştiuseră decât unii poeţi mai norocoşi. Iar când clipea, îmi venea să-nchid ferestrele, ca nu cumva să mă tragă curentul de la genele ei lungi şi să mă pomenesc transformat cu totul într-o gâlcă mostofâlcă pe care niciun descântec băbesc să n-o mai poată vreodată vindeca.

Era şi deşteaptă. E drept că, fiind întâi de toate femeie, nu se prindea ea chiar la toate bancurile. Adică, nu se prindea nici la jumătate din ele, dar îmi dădea senzaţia că o face intenţionat, ca să lase în mine măcar o vagă iluzie a superiorităţii masculine. Însă, spre diferenţă de mine, era suficient de inteligentă încât să n-aibă nevoie de cărţi ca să ştie pe de rost diferenţa între ce e bine şi ce e rău, între ce e sănătos şi ce e lipicios, între ce e moral şi ce îngraşă. Şi râdea frumos, şi plângea şi mai frumos, şi mirosea cel mai frumos, şi tot ce făcea era frumos, iar asta trebuie să mă credeţi pe cuvânt, fiindcă n-am cum să descriu acum toate amănuntele.

Iar când eu am îmbătrânit, ea, care rămăsese tânără, şi-a luat toate frumuseţile la spinare şi s-a dus la fel de frumos, cum numai prima dragoste ştie să se ducă. Nu-i vina mea, îmi spun din când în când. Toate astea trebuia sa poarte un nume, un singur nume, dar ea avea zece, aşa că n-am putut să le iau de nevastă.

O vârâciune marca Mishu. La 13/11/2008 09:09, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Am fost odată frumos şi deştept, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

24 SAD. Episodul doi: sad, but true

Mă cuprinde o doză de depresie de fiecare dată când temperaturile scad sub 10 grade pentru trei zile consecutive. Aş putea să mă angajez pe post de termostat, la o centrală termică de cartier. Când mi-ar vedea faţa lungă şi privirea de tomberonez care şi-a pierdut încrederea în Brigitte Bardot, fochistul ar şti că-i musai să bage căldură.

Îmi petrec duminicile făcând afaceri cu Dumezeu. Stau cu ochii în tavan şi cheltuiesc milioanele de euro pe care urmează să le câştig la loto. Am o strategie: Îi promit că o să împart totul cu El şi, în fiecare săptămână, Îi măresc cota de profit. Am început de la 10 la sută. N-a mers. Ce, Doamne, 100.000 de cocari nu mai sunt bani? Şi am tot plusat. Săptămâna trecută I-am promis 75 la sută din ce-mi rămâne după ce plătesc impozitele. Nici asta nu I s-a părut rezonabil. M-am întristat, cum era şi normal: păi, după ce că toţi banii pe care-i am, îi am de dat, chiar şi propriul meu Tată Ceresc vrea să mă jupoaie.

Mă acomodez repede cu ideea că n-am noroc. Asta e, îmi spun, n-a fost să fiu o barză chioară într-o lume plină de cuiburi. Dar de ce îmi trebuia mie, Doamne, criză economică mondială? Ca să nu mă perpelesc de unul singur? Mulţumesc, deja mă simt mai bine, dar, sincer, nu era nevoie de atâta deranj din partea Ta. Dacă ştiam c-o să iei lucrurile aşa personal, Doamne, îţi ofeream din prima 90 la sută din marele premiu şi poate nu mai ajungeam aici.

Şi măcar de-ar fi vorba numai de bani, că aş găsi, până la urmă, o metodă prin care să-mi cresc moralul. M-aş întoarce eventual la înţelepciunea bătrânilor: m-am născut în pielea goală, ce-i pe mine e profit. Dar nu se rezumă totul la balanţa contabilă. Mai e şi chestia asta nasoală, cu dragostea. Şi unde dragoste nu e, nimic nu e, decât deşertăciune şi Private Spice.

Avea Marcea o vorbă: „bă, pe noi nu ne f… oricine!“ Bine, bine, de acord, nu oricine. Dar de la oricine la nimeni e mare diferenţă, zău. Eu unul mă dau bătut, pe caz de boală. M-a tras curentul, am răcit, chiar nu se găseşte în criza asta financiară mondială niciun sărac suficient de amabil încât să-mi împrumute şi mie aspirina lui?

O vârâciune marca Mishu. La 30/10/2008 09:08, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Din aproape în aproape

Prima dintre fetele pentru care prietenul meu imaginar Damian Furtună, poreclit Nae, a făcut o reală obsesie ar fi putut fi un înger. Ştiţi numerele magice, 90 – 60 – 90? Ale ei erau! Prin constituţie şi alte legi organice. Picioare cu croială lungă, fără economie de material. Ochi căprui, de căprioară nedumerită, care priveau virginal lumea din discotecă. Singura pricină pentru care fătuca nu era, totuşi, un înger e că îngerii sunt făpturi asexuate, în timp ce domnişorica asta era, din câte clevetea lumea, cam ahtiată după sex. Orice bărbat neras de patru zile putea cumpăra acţiuni la colibri-ul ei, transformându-l în uliu hulpav. Numai Nae, aflat în veşnică imposibilitate de plată, n-a reuşit s-o facă să-l iubească, deşi a insistat vreun an de zile.

Când pierduse speranţa, Nae a avut o a doua revelaţie, printre stroboscoapele, laserele şi hectowaţii unei discoteci de fiţe. Un fel de soră geamănă. Acelaşi corp minunat, acelaşi funduleţ bosumflăţel, de te mirai cum de încape în blugii talie 27, acelaşi mijlocel miniatural, care le-ar fi pus şi patriarhilor credinţa la încercare. Pe această a doua obsesie a lui Nae, Mama Natură o înnobilase totuşi cu mica imperfecţiune a Cleopatrei: sub ochii ei superbi se lăsa brusc un nas de dimensiunile unui indicator de cedează trecerea, dar ceva mai ascuţit. Din cauza lui, Nae ar fi putut să se aleagă cu un ochi scos, dacă ar fi reuşit să-i fure măcar un sărut. Din fericire pentru el, fericitul eveniment nu s-a produs, oricât a încercat, săracul.

Ultima oară când l-am văzut, într-o altă discotecă, Damian Furtună era iarăşi prins de focurile iubirii. De data asta, cu mai mult noroc: o fătucă stătea la el în poală şi îl copleşea cu pupături lipicioase. Dar despre ce soi de graţie vorbim acum? N-are rost să vă mint: blonduţă, e drept, dar bondoacă, buhăită şi destul de cam foarte grasă; chiar mă miram că nu-i striveşte picioarele prietenului meu imaginar. Am recunoscut însă la ea ceva din trăsăturile obsesiei numărul doi: năsucul lung şi ascuţit, de proporţii carpatine.

L-am luat deoparte pe Nae şi l-am întrebat franc: „Cum te-ai pricopsit, mă, cu strâmba asta?“ Iar el, nepăsător şi fericit, mi-a răspuns: „Deh, Mişule, am luat-o şi eu din aproape în aproape.“

O vârâciune marca Mishu. La 20/10/2008 08:06, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Persoane fizice

Completam un formular, trebuia să pun un x în căsuţa potrivită: PF sau PJ? Şi mi-am adus aminte de un tip care, din această aşchie sărită din limba de lemn a juriştilor, dezvoltase un tic verbal foarte comic. La el nu mai existau oameni, buni sau răi, băieţi sau fete, tineri sau bătrâni; existau doar „persoane fizice“. Mă duc să beau o bere cu o persoană fizică, am agăţat o persoană fizică, am dat cu maşina peste o persoană fizică etc. Nimeni nu putea devia de la statutul de persoană fizică, şi o asemenea persoană fizică eram chiar eu.

Fără să preconizeze treaba asta, în anii ’80, pe vremea Cenaclului Flăcara şi a magnetofoanelor Rostok, două persoane fizice s-au iubit suficient de mult (sau nu s-au protejat destul) ca să apară pe lume subsemnatul, ca nouă şi zglobie persoană fizică. Dar mai-nainte de ei, spre sfârşitul anilor ’50, cam când Dej băga spaima în ultimii burgheji, alte patru persoane fizice depuneau neţărmurit efort pentru ca acum să aibă cine umple pagina asta. Iar pentru notarea lor în catastifele stării civile, între 1924 şi 1937, fusese nevoie chiar de opt persoane fizice dispuse să se iubească mai presus de marea criză a supraproducţiei ori de giumbuşlucurile priapicului Carol II.

Cobor în continuare în arborele ginecologic, acolo unde nu mai există nume şi nici poze gălbejite, ci doar puteri ale lui 2. Deci, pe la 1900, sângele meu era diluat în şaisprezece persoane fizice nevoite să stingă lampa. Pe vremea pandurilor lui Tudor, 128 de olteni virili şi tot atâtea oltence focoase puneau mână de la mână, ca să zic aşa, pentru ca eu să-i pot acum numi strămoşi. Cu secole înainte, de bună seamă, rudele mele de grade mari se coţăiseră între ele pe capete, pentru că altminteri pe Mihai Viteazul trebuie să-l fi regretat vreo 262.144 de ascendenţi distincţi, iar la anul naşterii lui Christos pământul ar fi trebuit să fie de miliarde de ori mai populat decât e azi.

Şi, la capătul a milioane de orgasme şi de gemete materne, întinse pe mii şi mii de ani, iată omul: o banală persoană fizică, uşor prinsă de guturai. „Nu se poate“, mi-am spus, completând mai departe formularul, „trebuie să fiu mai mult decât atât.“ Drept pentru care, la rubrica sex, n-am mai scris M. Am scris DA.

O vârâciune marca Mishu. La 10/10/2008 08:05, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

O apocalipsă la masa şapte. Şi nota!

„Numai două chestii sunt infinite: Universul şi prostia omenească. Dar despre prima nu sunt sigur…“. Aşa spunea Einstein, iar astăzi trăirăm glorioasa clipă în care acceleratorul de particule din Elveţia putu să ne confirme afirmaţia sa. Nu, nu în privinţa Universului. Cel puţin deocamdată. Nemărginirea prostiei umane deveni însă lucru cert, încă din seara de dinainte ca savanţii să bage acceleratorul în priză.

M-a sunat atunci bunică-mea şi, săraca, era disperată: şase posturi de televiziune anunţau apocalipsa cu moderaţie, în timp ce al şaptelea deja număra orele până la sfârşitul lumii. Isteria cuprinsese tot globul pământesc, autorii experimentului primeau ameninţări cu moartea. Imbecilitatea era în rapidă expansiune, ca Universul în prima sa nanoclipă de viaţă. Cosmogonia spiritelor bisericoase se ducea de râpă numai la auzul numelui „particulei lui Dumnezeu“. Asta în timp ce ateii chibiţi, care aprofundaseră fizica atomică din poziţia stând pe veceu, înţelegeau fără putinţă de tăgadă că Pământul va fi absorbit de gaura neagră a bosonului Higgs aidoma unui contorsionist care îşi vâră întregul corp în cur. Nici măcar după ce, slobozit în acceleratorul lung de 27 de kilometri, protonul începuse să dea cele 11.111 de târcoale pe secundă, fără să vină niciun strop de apocalipsă, scenariile şi regiile prăpăstioase nu s-au sfârşit. Apocalipsa nu se contramandează niciodată, ea doar se amână de la sine, până nu mai târziu de sfârşitul lumii. În octombrie sau la anul, peste patru sau peste 400 de ani, tot o să vină drăgălaşa de ea. Cum zicea şi Einstein: e infinită.

De-asta îmi permit să vă anunţ solemn că n-o să vină nicio apocalipsă. Dacă, totuşi, o să vină, sunt liniştit: n-o să se mai găsească pe faţa pământului cine să mă beştelească şi să-mi arate c-am cam zbârcit-o. Singura chestie pe care mi-aş dori-o e ca dovada că mă înşel să mă surprindă într-o cârciumă, cu lumânărele şi vin roşu pe masă, exact înainte să cer nota de plată.

O vârâciune marca Mishu. La 20/09/2008 08:03, în Crâşmozofie, Din 24FUN, Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Cine-a pus cacofonie pe clanţă?

Am discutat cu amicul Lazio despre treaba asta şi am ajuns la concluzia că pe amândoi ne enervează cacofoniile. Nu pentru că sunt comise, ci pentru că există. El a scris ce-a avut de spus, acum e rândul meu.

Cunoştinţele mele de gramatică s-au stabilizat în zona genunchilor broaştei, deşi aş zice că ajunseseră, prin gimnaziu-liceu, pe la pubisul animalului râios. Prin urmare, sunt gata să iau de bune toate regulile pe care le flatulează nemuritorii de la Academie, chiar dacă adesea mi se par nişte bâzdâgănii scornite de pamplezir, ca să nu creadă lumea c-au adormit cercetaşii limbii. (De exemplu: revenirea la grafia cu â şi cu sunt, fără de care mujicul n-ar fi scris niciodată sânt, ca să împace capra latină şi curechiul slav. Mai nou, se scrie niciun într-un cuvânt, dar câte un tot în două. Etc etc.) Când vine însă vorba de cacofonii, capacitatea mea de supunere în faţa normelor îşi găseşte obştescul the end.

În ciuda a ceea ce ne închipuim noi rostindu-l, cuvântul cacofonie înseamnă, etimologic, ceva care sună urât, iar termenul ăsta fuse luat de lingvişti din domeniul muzicii. În această situaţie, trag rapid următoarele concluzii: 1. Cântecele Andreei Bălan sunt cacofonii mai acceptate decât Biserica Catolică, pentru că sună urât; 2. Sintagma „Gramatica Academiei“, la care se raportează fără jenă toţi literaţii care condamnă cacofoniile, e o cacofonie. Sau, dacă vreţi, o caacofonie. 3. Latinescul „vox populi, vox dei“ e o cacofonie, evitabilă doar dac-ai zice „vox po, vox dei“; 4. Cacofonia e mai cu moţ când spui, cu pudoare, „Gică virgulă căuta ceva“, pentru că oricum sună ca dracu’, başca virgula dintre Gică şi predicat; 5. Cuvântul cacofonie e o cacofonie şi, prin urmare, ar trebui evitat sau interzis.

Eu nu zic că (apropo, oficial tocmai am comis o cacofonie) n-ar trebui să evităm să călcăm în cacofonii pe cât posibil. Dar nici nu trebuie să fii fr’un Iorgu Iordan ca să-ţi dai seama că, într-o limbă literară în care poţi folosi fără scrupule tot lexicul necesar berzei ca să te-aducă pe lume, e cam dubios să-ţi dai cu palma peste bot când te scapă, de exemplu, prea-porcoasa formulare „forţă de muncă calificată“. E ca şi cum te-ai duce la filarmonică în curul gol, dar, din politeţe, ţi-ai pune mâna la gură când caşti.

O vârâciune marca Mishu. La 02/09/2008 08:02, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

SOS crâşmozofia

Aveam un amic care devenea delicios când, amânând pe motiv de mangă câte o partidă de ştangă, îşi justifica misoginismul cu tot soiul de raţionamente. „Femei sunt peste tot, calci pe ele ca pe dude!“, zicea el, completându-se visător: „Abia aştept să mă lase scula şi să mă dedic complet băuturii!“ Au trecut ceva ani de când a zis ultima oară chestia asta. Între timp, s-a-nsurat şi nu mai calcă prin crâşme.

Mai îmi făcusem un prieten beţivan care, deşi nu şi-ar fi găsit banii prin buzunare nici cu sprijinul OTV, venea şi pleca de la cârciumă cu o invariabilă bună dispoziţie. Mi-a dat şi mie reţeta: „Când mi-aduc aminte de datorii, mă duc la un vecin de bloc, care e mult mai în rahat decât mine. El îmi povesteşte câte sute de milioane are de dat şi necazurile mele mi se par brusc mărunte!“

Alt machitor fruntaş se indigna privitor la tariful haimanalelor: „Ar trebui plătite cu minimul pe economie, fiindcă stau degeaba, în timp ce eu fac toată treaba!“ Dacă s-ar fi întâlnit cu un un alcoolic pe care-l cunosc bine, s-ar fi lămurit: „Curvele nu-s plătite nu ca să facă sex cu tine – asta poţi să faci gratis cu nevasta! – ci ca să plece după ce actul e consumat.“

Intelectualii cu ficat mic, de bibliotecă, i-au botezat filozofi de cafenea pe înţelepţii de acest gen. Eu i-aş numi filozofi de crâşmă, pentru că, de bună seamă, cafeaua nu apare nici în teoriile lor despre viaţă şi lume şi nici pe nota lor de plată. Crâşmozofi. Ador înţelepciunea lor de moromeţi clătinânzi şi stilul lor de a scoate din desagă câte o vorbă duhnind a duh, fie ca să-l scoată din depresie pe muşteriul paradit de mâhnire, fie ca să-i aducă picioarele pe pământ clientului cu surplus de optimism.

Mi-aş fi dorit să câştig şi eu din profunzimea acestor măreţi gânditori. N-am putut însă memora sistemele lor de valori bine unse la punct, dintr-un motiv banal: discipolul era adesea mai abţiguit decât maestrul. De-asta apelez acum la toţi băutorii de apă plată: când umblaţi prin crâşme, luaţi-vă un carneţel şi-un pix la voi şi notaţi tot ce auziţi! Cine ştie câţi Ţuţea se pierd în anonimat, la ceasul zorilor, mergând în pas ondulat pe cele trei cărări către casă…

O vârâciune marca Mishu. La 27/08/2008 08:01, în Crâşmozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

99 la sută transpiraţie

August, ora prânzului, şi în oraşul ăsta toată lumea transpiră:

Şcolarii transpiră bănelnicoliţeşte, la miuţă, pătând spatele tricoului exact între „10“ şi „Mutu“. Bătrânii transpiră pânză topită, în tramvaiul cu microunde, a cărui vatmaniţă năduşeşte a depou, de la gât în jos, acolo unde nu mai ajunge pala moale a ventilatorului prins în ventuze pe parbriz.

Muncitorii exsudă bere la pet, în hale de beton armat şi încins, şi în axila lor se vede barba plouată a lui Karl Marx. Clasa de mijloc transpiră indignare, în birourile în care aerul condiţionat stă oprit, ca să n-o tragă pe madam cutare curentul şi să n-o bată-n cap. Excepţie fac corporatiştii, care năduşesc cu discount, în lumea ermetică închisă de nasturii costumaţiei business sau office.

Cu gândul la mamele celorlalţi şoferi, taximetriştii transpiră birjăreşte, din cap până-n şlapi, ştergându-şi periodic palmele ude pe husele de pluş îmbâcsit. Răstimp, în loganurile fără aer, poliţiştii transpiră şi ei, desigur, dar nu intru acum în detalii, ca să nu-mi mai ia carnetul. Mai fraierii lor colegi comunitarii transpiră ca nişte curcani insolaţi, fiindcă ei nu pot să-mi ia carnetul. Sper.

Bagaboantele de cartier transpiră anticelulitic, în faţa web-cam-ului, pregătind fără să ştie viitoarele delicii de pe pitipoance.org. Fetele de liceu transpiră string şi tanga şi, în urma lor, bărbaţii veşnic între două vârste transpiră a pagubă.

Popii asudă sub patrafir, pentru iertarea păcatelor şi uşurimea ţărânii, iar enoriaşul plimbat spre Sineasca nu mai transpiră deloc. Metaliştii transpiră sub plete, boemii transpiră cu pofta mamiferului ierbivor, puştii emo transpiră cu teamă, maneliştii năduşesc sub apăsarea imaginară a sacilor cu milioane. Pe braţele câte unui motociclist dubios, vulturul Harley e şi el făcut fleaşcă de la atâta libertate de mişcare.

Într-un colţ de cameră transpir şi eu, din complezenţă.

În august, la amiază, oraşul ăsta ar putea să devină genial. Îi lipseşte doar acel unu la sută inspiraţie.

O vârâciune marca Mishu. La 10/08/2008 07:59, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,