THE BLOG-BÂRLOG

Ceea ce am scris data trecută mi-a cauzat o sumedenie de prejudicii. N-a fost destul că, admiţând posibilitatea de a mă fi prostit, i-am încurajat pe cetăţeni să mă trateze ca atare, fără să mai întrebe în jur dacă ăsta e întreg adevărul sau doar o parte din el. Colac peste pupăză, am fost admonestat de grupuri ocultiste pentru inconştienţa cu care am luat în derâdere anul 2012, an în care cariera mea de editorialist la 24 FUN se va încheia, fără ca măcar să-şi fi atins apogeul, întrucât, se pare, atunci va veni sfârşitul lumii.

Argumentele în acest sens nu sunt ele prea multe, dar au greutate incontestabilă: calendarul maiaş, de exemplu, se sfârşeşte în 2012, ceea ce e de rău, întrucât maiaşii erau aşi în ale astronomiei şi, dacă ar fi existat şi anul 2013, n-ar fi pregetat să-l treacă şi pe dânsul în călindar. Tot în 2012 se vor inversa polii magnetici ai Terrei (asta nu ştiu de unde e scoasă, dar sună ştiinţific), ceea ce nu doar că va face inutile busolele, dar ar putea aduce o inversare a rotaţiei planetei.

Asemenea veşti triste n-au putut decât să mă îngrijoreze şi să mă facă să subscriu la întrebarea pe care şi-o autoadresa dl. Marcea, la crâşma Velvet: dacă pământul începe să se învârtă invers în timp ce eu ţin o halbă în mână, cine plăteşte paguba? Ori, mai grav: dacă sfârşitul lumii va veni chiar în timpul campionatul european de fotbal din Polonia şi Ucraina şi polii magnetici se vor inversa în clipa în care Bănel pasează la propiul portar? E autogol sau nu e? Grupurile ocultiste m-au liniştit: sfârşitul lumii va veni pe 21 decembrie 2012, în plină pauză competiţională.

Bunicu-meu zicea, de fiecare dată când pleca la câte o înmormântare în sat: „Şi uite-aşa, ne ducem toţi!“ Treaba asta dubioasă, cu anul 2012, nu schimbă mare lucru: „Şi uite-aşa, ne ducem toţi o dată!“ Eu, ca bun creştin, aştept cu relaxare şi încredere să vină sfârşitul lumii, însă există ceva care mă face să cred că voi lua ţeapă, aşteptând degeaba. Băncile. Păi, bancherii le ştiu pe toate, este? Or, dac-ar veni sfârşitul lumii în 2012, cine ar mai da credite pe mai mult de patru ani? Nimeni. E limpede: nicio bancă serioasă nu-şi permită să iasă pe pierdere din pricina unui fleac de apocalipsă.

O fi din cauza căldurii. Mă consolez cu gândul că nimeni nu e genial în fiecare zi, cu atât puţin eu, care n-am fost niciodată. Dar, pe bune, simt că nu-mi mai merge deloc mintea. Aş spune că m-am prostit, dar ar însemna să fiu lipsit de modestie, asumându-mi implicit posibilitatea de-a fi fost cândva deştept. Hai să zicem că trec printr-o perioadă proastă, deşi gramatical corect ar fi să spun că trec printr-o perioadă prost.

Am vrut să mă repar cu Memoplus. Din păcate, după ce mi-am cumpărat prima – şi ultima – cutie, mi-am dat seama că tratamentul tardiv nu-i nicio scoatere. E ca dracu’, mă-nţelegi: cum să-mi recuperez eu memoria cu medicamente, când uit, dimineaţă de dimineaţă, să iau pastila?

Dacă ologului nu-i trebuie picioare, ci un scaun cu rotile, atunci mie mi-ar trebui un blog. Măcar să ţin minte ce-am făcut azi, dacă oricum îmi aduc aminte din doi în trei ce mi s-a mai întâmplat până acum.

Am încercat să găsesc o explicaţie pentru prosteala asta a mea. Unii mi-au zis că s-ar putea să fie de la băutură, dar n-au dreptate. Ba dimpotrivă: am constatat că, după trei – patru beri, îmi vin în cap toţi datornicii, inclusiv ăia care au să-mi dea abţibilde turbo din clasa a patra.

Până la urmă, am găsit un răspuns acceptabil pe net, pe un site de ezoterism: s-ar părea că mi se trage de la schimbarea frecvenţei undelor electromagnetice ale Terrei, mai ales că galaxia traversează o centură fotonică. Vestea bună e, deci, că prosteala mea e una cosmică. Vestea proastă e că, potrivit unor surse extraterestre citate de site-ul de ezoterism, o să-mi revin de-abia în 2012. Ce mă fac eu până atunci, e greu de spus. Aş putea, de exemplu, să profit de slaba activitate cerebrală şi să mă însor, ca o urmare naturală a faptului că mi-am făcut blog.

M-am prostit şi în vis. Mai alalt’eri noapte, n-am putut dormi, pentru că nu ştiam ce o să se întâmple cu id-ul meu de messenger după ce o să mor. Tu te-ai întrebat vreodată ce-o să se întâmple cu id-ul tău de mess după ce o să mori? Păi nu, normal. Tu nu te-ai prostit. Dar, până-n 2012, mai ai destul timp. Centura fotonică, să ştii, nu iartă nimic.

L-ar putea cheama Costel. Prietenii vechi îşi permit să-i spună aşa, chiar şi după ce s-a îmbogăţit. N-a făcut el banu’ gros, precum costeii Căşuneanu sau Costanda, zeci şi sute de milioane de para. Da’ cine l-a văzut acum 15 ani, abia venit în capitală, cumpărându-şi câte-o juma’ de pâine, că n-avea bani de una-ntreagă, nu l-ar mai recunoaşte.

Costel are afacerea lui mică şi vioaie, umblă cu un E-Klasse, plăteşte impozite cât e nevoie şi în rest dă şpagă, ştie joaca. Are plasmă de 106 şi-şi face acuşica şi vilă la periferie. Îi place fotbalul şi e abonat la toate meciurile Euro 2008. Stă lepreşte pe sofa, se râcâie diafan la mons pubis, bea bere galbină, toacă seminţe negre, fumează ţigări cu flitru alb.

La finalul fiecărui joc, vede o reclamă care-l atinge undeva la suflet. Orice-ar zice unii, Costel n-are suflet rău. Când ajunge la o mânăstire, lasă un milion şi se roagă de iertarea păcatelor, cele trecute şi, mai ales, cele viitoare. Costel, zic, vede o reclamă cu un om care îşi pierde piciorul din cauza unei mine antipersonal din Afganistan. „Poţi înscrie şi tu pentru Crucea Roşie“, zice vocea din reclamă. Costel îşi aduce aminte de-un unchi de-al lui, care primise un picior de lemn în schimbul celui din carne şi oase, lăsat undeva la Odessa. Costel e hotărât să cotizeze la Crucea Roşie, dar cum? „Intră pe veveve scor for ză red cros punct org!“, zice, pe ton grav, vocea de la tv. „Ce zise, fă?“, o întreabă Costel pe nevastă-sa, Mariana. Costel îşi permite să-i spună „fă“, chiar dacă restul lumii îi zice „madam Mary“, fiindcă a cunoscut-o când ea avea doar două perechi de chiloţi şi, ca să nu-i uzeze, mergea la săpatul viei purtând fusta pe curul gol. „Nu ştiu, mă, Costele! Ceva cu scorul corect, a?“, răspunde madam Mary.

Costel ia leptopu’ şi se pune pe tastat: www.scorfortheredcros.org, scorfortheredcross.ro… Niciun rezultat: „Păi nu putea să dea şi ei un număr de telefon?“, zice Costel, deznădăjduit.

Eu nu-mi permit să înjur nobila Cruce Roşie, de-asta am avut nevoie de un personaj imaginar. Adevărul e însă că tentativa acestei organizaţii umanitare de a strânge bani româneşti cu ajutorul unui site cu nume imposibil de reţinut e un fel de a cerşi în mijlocul deşertului. Totuşi, dac-aş şti că tipul care s-a ocupat de campania asta are mai puţin de 1,80 m şi 80 kg, m-aş risca să-i spun în faţă: „Eşti prost, bă! Nu te costa un leu în plus să faci treaba ca lumea!“

Să tot fie vreo opt ani de-atunci. Visam că dorm şi în somnul din vis visam altceva. Cred că ţi s-a-ntâmplat şi ţie, măcar o dată, să visezi că visezi. Bun. Carevasăzică, visam că visez şi în visul din vis se făcea că eram copil. Asta sigur ai păţit-o şi tu, să visezi că erai din nou copil. Copil de-ăla din evul preşcolar, pe care amintirile nu-l asociază cu nicio vârstă, aşa că nu poţi zice precis că aveai 3, 4 sau 5 ani. Îţi aduci aminte fiecăre maşinuţă, fiecăre păpuşă, dar nu ştii mai nimic despre tine. Nu ştii dacă, de exemplu, ajungeai cu mâna la întrerupător. Deci visam că era un început de noapte de vară, cam ca acum, iar eu eram un ţânc fără vârstă şi mă plimbam cu bunicu-meu. Bunicu-meu avea vârstă, vreo 50 de ani, şi aşa a avut tot timpul, chiar şi când i-au scris „în etate de 71“ pe cruce. Ştii tu că în viaţa oricui există câteva personaje care pur şi simplu refuză să îmbătrânească. Şi ne plimbam noi doi şi se auzeau greierii. Şi brotacii, da, simfonia tipică de malul bălţii. Când s-a născut veşnicia, la sat, normal, eu cred că au moşit-o greierii şi brotacii de baltă. Sigur era o zi de iunie, când înfloresc teii. Bine, astea-s lirisme de doi bani, lasă-mă să-ţi povestesc. Deci mă plimbam cu bunicu-meu, eu mic şi el mare, şi nu ştiu din ce cauză toate ferestrele caselor erau luminate în galben. O fi fost luat curentul şi-or fi fost aprinse lămpile no. 5, nu ştiu, dar pe vremea aia lumina nu era albă, ci galbenă, ca ochii la hepatită. Luna era tot galbenă, cred că se luase şi acolo curentul. Şi mă plimbam, şi era bine, şi m-am trezit din visul din vis. Dar eu visam în continuare, mă-nţelegi, visam că aveam 20 de ani şi că tocmai visasem că eram copil. Aveam în gură gustul inocent al dinţilor de lapte. Şi, în vis, mi-am zis: „Of, ce bine că a rânduit Dumnezeu lucrurile în aşa fel încât poţi să redevii copil oricând ai chef. Altfel, ar fi fost tragic.“ Vezi tu, aşa mergeau treburile în visul meu: timpul se putea da înapoi. Şi, în vis, am dat timpul înapoi şi m-am întors la plimbare, la bunicu-meu, printre greieri şi lămpi 5.

Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am trezit de-a binelea, din amândouă visele, a fost naşpa. Am fost foarte trist. Uite, sunt opt ani de-atunci şi tot nu mi-am revenit. Îmi zic unii c-aş suferi de nu-ş’ ce sindrom al paradisului pierdut. Dar eu îţi spun sincer, a fost doar un vis.

În general, sunt de-acord că televizorul, fie el cu tub, lcd sau plasmă, tâmpeşte copiii lumii. Dar, când m-au pus, de la master, să fac un referat pe tema asta, instinctul de Gică Contra mi-a zis că-i musai să întorc busola pe dos. Pe moment, nu mi-a venit decât juma’ de idee, dar dup-aia, luxându-mi o ţâră mintea, mi-am dat seama că şcoala românească obligatorie şi gratuită e capabilă să damblagească tineretul aproape la fel de mult.

OK, zic, desenele animate de azi, cu mangaroboţei violenţi şi veveriţe sinucigaşe, nu e bune. Dar şi acum cinşpe ani, să n-aveţi dubiu, pubertatea nu-i găsea pe şcoleri prea echilbraţi pe cap. Şi-atunci pe noi, puştii din vremea aia, cine ne prostea? Că doar nu pisicile aristocrate şi cu Sandi Bel!

Lăsaţi-mă să subliniez cu marker negru niscaiva titluri de prin lecturile mele şcolare, obligatorii sau suplimentare: Puiul (o mierleşte păsărica), Moartea Căprioarei (şi-acuşi mănânc şi plâng), Stejarul din Borzeşti (istoria e dură, frate!), Fetiţa cu chibrituri (deschide, gropare, mormântul…), Crăiasa Zăpezii (un Titanic pentru preşcolari), La mormântul lui Aron Pumnul (apropo: amica Andreea îmi zicea cum au făcut-o pe ea pioneriţă, în clasa a doua, la mormântul eroului sovietic din Sineasca), Cuore – inimă de copil (astea erau nişte poveşti anticapitaliste, triste rău), Tinereţe fără bătrâneţe (şi, uite-aşa, ne ducem toţi…), Senin de august (aia cu băietul care moare, cu gâsca Lila cu tot, pe un pod bombardat), Niculăiţă Minciună (pentru cine nu-şi aduce aminte, puştiul se spânzură), Alexandru Lăpuşneanul (eram buni, zău, să aflăm cum e cu piramida de capete tăiate), Pădurea Spânzuraţilor etc. Dacă m-aş fi apucat mai din timp de Memoplus, v-aş mai fi servit cu două-trei exemple. Oricum, vă e clar, pentru o educaţie rondă nu-mi mai lipseau decât Anna Karenina şi, eventual, manualul de Seppuku pentru tonţi.

De-aia, când oi avea copilul meu, poate că n-o să-l las să se uite la televizor. Da’ parcă nici la şcoală nu l-aş mai da, câtă vreme e programa aşa plină de kamikazisme. O să-l ţin acasă, să citească Cireşarii, Huck Finn, Winnetou şi Peter Pan pân’ se satură de ele. Sau, măcar, până mă satur eu.

1. Căpiat de foame, amicul unui amic comandă, de la început, aperitiv plus ciorbă plus felul doi. Felul doi arată oribil de bine pentru o burtă deja umflată, dar e evident că n-o să mai încapă nicio bucătură. Omul îşi propune să-şi ia porţia acasă, că doar de-aia o plăteşte. „Mi-l puneţi, vă rog, la pachet“, îi şopteşte el ospătăriţei şi, părându-i că femeia se uită la el ca la un milog care n-are ce mânca acasă, bagă repede o minciună: „Ştiţi, am un căţel…“ „Da’ cum să nu“, zice tanti amabilă, plecând spre bucătărie cu farfuria în mână. Peste două minute se-ntoarce, ţinând în mână o pungă de un leu, plină ochi cu resturi. „V-am golit aici mâncarea şi v-am mai pus şi nişte oase, nişte măruntaie, că noi n-avem câine“, zice femeia, iar ochii ei sunt calzi, luminaţi de satisfacţia faptei bune proaspăt comise.

2. O prietenă ultrafandosită se plimbă, cu alţi prieteni, prin Londra. Şi ştiţi cum e în ţări străine, poţi vorbi liniştit pe limba ta, e ca şi cum lumea nu te-ar auzi, fiindcă pur şi simplu nu te-nţelege. Amica mea fasonată ca o prinţesă e fascinată de facilităţile de care beneficiază, în Anglia, persoanele cu dizabilităţi. Trecând pe lângp un tip în scaun cu rotile, plin de cercei în nas şi-n sprâncene, prinţesa îşi exclamă surprinderea. Cu voce tare, convinsă că nu va înţelege nimeni dulcele ei grai romglezesc: „Oh my God, uite un disabled cu piercing!“. Disabledul cu piercing întoarce capul şi se uită scârbit, iar amica mea simte că îi fuge earth-ul de sub feet.

3. Printr-o întâmplare, mai mulţi români stăm la aceeaşi masă, într-un restaurant francez. O domnişoară îmi face ochi dulci. Nu ne cunoaştem, nu ne-am mai văzut, n-am mai vorbit niciodată, aşa încât cuvintele întârzie să apară. Tot ea rupe tăcerea: „Ţie ce îţi place?“ Întrebarea asta, aparent atât de simplă, are efectul unei pietre la rinichii creierului. Cum adică ce-mi place, din ce domeniu, flori, fete, filme sau băieţi? Caut în cap un răspuns inteligent, dar sinapsele mă refuză. „Mie, de exemplu, îmi plac vacile!“, zice ea, încercând să m-ajute şi expunându-şi, în decolteu, un colier cu respectiva animală. Gata, m-am blocat definitiv, s-a dus amorul. Îmi dau seama că, atâta vreme cât nu-mi plac vacile, n-am ce mai vorbi cu domnişoara.

Vremurile agitate, pământul se învârte mai repede. Cauţi un punct de sprijin, un bob de înţelepciune, şi îl găseşti, finalmente: proverbele. De tâlcul lor stalagmitic, sedimentat în zeci de generaţii, te împiedici la orice pas. Că vrei s-o iei hăis sau cea, nu contează, un proverb îţi va fi alături.

De exemplu, i-ai făcut colegei de birou curte, bătătură, ogradă! Un an de zile de atac asiduu, neînfrânt de refuzurile ei seci, fiindcă încetul cu încetul se face oţetul! Boala lungă e moarte sigură, îţi spuneau amicii, dar tu nimic şi nimic, convins că graba strică treaba. Şi-abia acum, când o vezi bot în bot cu noul ASM, recent importat din capitală, îţi iei inima-n dinţi şi pleci să agăţi ceva nou, într-o disco-crâşmă populată. Ştii cum e, n-aduce anul ce aduce ceasul! Aşa că te dichiseşti, te bărbiereşti, îţi pui o cămaşă nouă. Porcul nu se îngraşă în ajun, desigur, dar e mai bine mai târziu decât niciodată.

Prima sticlă de pinot noir trece mai repede ca sfertul academic. In vino veritas, îţi zici, selectând atent sâni şi funduri eligibile. Nu femeile sunt urâte, băutura e puţină – te încurajează barmanul. Şi ai ochit-o: rochiţa scurtă, siclam, imposibil de ratat. Nu haina face pe om, ai crede, dar n-are rost: ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place.

Ceapa mă-sii, malacul ăla cu muşchi ia în braţe rochiţa siclam. Îl priveşti cu tupeu, că doar buturuga mică răstoarnă carul mare. El te contraocheşte lax, cu un ameninţător puseu de biceps: nu mor caii când vor câinii.

Pagubă-n ciuperci. Omul din greşeli învaţă. Două rele nu fac una bună, îţi zicea mă-ta, de parcă nu cui pe cui s-ar scoate! Mai chemi o baterie de vin, deşi ai cam început să te clatini pe scaun. Călătorului îi şade bine cu drumul, îţi sugerează barmanul, dar n-ai urechi pentru el: câinele nu pleacă de la măcelărie. Şi uite, rochiţa siclam are o prietenă, rochiţa lilá. Superpromoţie, două la treij’ de ani! Sex and candy.

Cine nu riscă nu câştigă, gândeai înainte de-a te scufunda în ringul de dans. Acum, în faţa crâşmei, îţi spui că un şut în dos e un pas înainte. Te ştergi de praf, îţi aranjezi gulerul şi-l boscorodeşti muteşte pe afurisitul de malac. Taxiul te duce spre casă şi abia aştepţi să ajungi. După atâta vin roşu, ţi-a mai rămas un singur proverb de verificat: ce e-n mână nu-i minciună!

Ştiu, e sezonul cu iepuraşul şi ar trebui să scriu ceva în sensul ăsta. Dar, după ce am văzut la televizor că există o sumedenie de distinse ştiriste duse la biserică doar în interes de serviciu, gata să transmită în direct naşterea Domnului în noaptea de Înviere, parcă mi-e anapoda să plictisesc cititorul cu detalii despre mântuire, viaţă veşnică, ouă roşii şi drob.

Aş putea să scriu retrospectiv despre cât de greu e să ţii post, chiar şi acum, în epoca pateului vegetal şi a laptelui de soia. Serios: cum îţi dă prin cap să te apuci, cum îţi sari amicii în cap: ce-ai, mă, te-apasă păcatele?, ai întrat în anul morţii?, lasă, mă, postul pentru bătrâneţe! Dar ei nu ştiu, sărmanii, povestea părintelui Cleopa, despre concursul dracilor. Cică, atunci când tartorul iadului a vrut să afle care-i e supusul cel mai meşter în a ispiti lumea, câştigător n-a fost nici împieliţatul care îi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu ori diavol, nici cel care îi convingea pe muritori că, printre fapte bune, nu strică un păcat mic, din când în când. Nu: premiul dracilor l-a luat cel care îl învăţa pe om să amâne ziua când îi va veni mintea la cap.

Dar şi dacă te-apuci să posteşti, tot nu scapi de cârcotă. Păi că ce post e ăla dacă nu-l ţii cum trebuie, că de ce mai fumezi, de ce mai bei – şi tot aşa o ţin amicii. Dar ei nu ştiu nici ce-a păţit, în cartea lui Damian Stănoiu, călugărul Anichit păcătosul, care a vrut să ţină un post grozav de aspru şi să devină sfânt chiar şi înaintea starostelui. Ei bine, Anichit s-a slăbit atât de tare încât, când i-a intrat o cuconiţă pofticioasă în chilie, n-a mai ştiut cum să spună „nu“.

Pe urmă, apare Adi, veşnic nelămurit. A citit el într-o carte că „Iisus avea dragoste şi pentru diavol“. Ultimele trei cuvinte abia le-a putut descifra, cineva le acoperise cu carioca. Adi zice că e ăsta e un semn, dar nu se poate hotărî de la cine vine: de la Iisus sau de la diavol? Şi, în afară de asta, mai are o întrebare de bun simţ: vegetarienii cum ar fi trebuit să ţină postul, mâncând numai carne?

Mai simplu ar fi fost să scriu despre iepuraş. Dar cunoştinţele mele despre neamul şoşoilor, fie ei şi pascali, sunt destul de vagi. Tot ce ştiu pe tema asta e cum sună propoziţia „Iepuraşul uşa rupe!“, citită de la coadă la cap.

Mi-a vorbit cineva, într-o seară, de noua psihoză internautică mondială: Second Life. Pân-atunci n-auzisem de jocul ăsta, dar m-am documentat: e vorba de o lume virtuală, care are acum vreo 13 milioane de locuitori şi un trend demografic care-o s-o facă mai populată decât Germania până la anul. Regulile sunt simple: intri pe site, îţi creezi un cont, o nouă identitate, devii rezident, plăteşti o taxă, cumperi pământ, îţi faci o casă, îţi începi existenţa paralelă: acolo munceşti, acolo creezi, acolo te distrezi, acolo iubeşti (cu sexul, sincer, n-am prea înţeles cum e), acolo faci bani.

Mi s-ar fi părut o joacă până am aflat că:
Banii virtuali sunt convertibili în banii reali. În Second Life există magazine virtuale ale firmelor reale care vând produse virtuale oamenilor virtuali. Există bănci virtuale, cazinouri virtuale, muzee virtuale. Lituania şi alte câteva state şi-au deschis deja ambasade virtuale în Second Life. Chiar şi ziarul Gândul are o redacţie virtuală în SL. Trupele nou apărute susţin concerte şi turnee de promovare în SL. Vedetele din SL şi-au schimbat dolarii Linden (aşa le zice) în USD şi au devenit milionari de-adevăratelea. UE a impus deja TVA la comerţul cu obiectele virtuale din Second Life (pe bune!). Etc etc. Oricum, am înţeles repede că ăsta o să fie viitorul omenirii: viaţa virtuală. Asta o să fie noua televiziune, ăsta o să fie noul internet, ăsta o să fie noul opium al maselor.

Cu (numai) 80 de ani în urmă, Hesse se plângea, prin gura lupului de stepă Harry Haller, că radioul, cea mai agresivă invenţie a omului până la ora aia, dezumanizează. Ho-ho! Păi, pe lângă Second Life, să asculţi o emisiune de noapte la tranzistor îmi pare la fel de dulce-desuet ca un foc de lemne în şemineu! Eu n-am priceput că radioul mă rupe de lume. Copiii mei, probabil, n-o să mai înţeleagă că există o primă viaţă înaintea celei de-a doua.

Cine mi-a zis de jocul ăsta mi-a dat subiectul cu tot cu adnotări. E ca-n Sorescu, mi-a zis, când se roagă Iona de mă-sa: „Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Dar poate a doua oară…“ Ocazie cu care îmi dau seama că, orişicât aş mai cârcoti unoeri, în sinea mă simt un norocos. Spre diferenţă de Iona, de exemplu, n-am simţit nevoia să renasc, instant şi online, în lumea rezidenţilor Second Life.

Iubita mea de pe vremea când nopţile erau albe, pisicile erau negre, iar eu n-aveam aşa o burtă de neam prost,

Îţi scriu fiindcă tocmai aflai o zgoandă de-astea ştiinţifică, ştii tu, genul ăla de chestie care-ţi accidentează mintea, te loveşte în moalele capului ca un toc de uşă joasă abordat cu neatenţie, îţi face gândurile să fuleze pe ax ca roata pegasului proptit în plop, te face să regreţi că nu te-a făcut mă-ta mai deştept, ca să le ştii şi să le pricepi pe toate. Fii atentă aici, ca să vezi şi tu că, măcar de data asta, nu braconez fluturi cu plasa monofilament: oamenii de ştiinţă au constatat că 98 la sută din atomii corpului uman se schimbă o dată la fiecare an.

Ei, acum zi tu, îţi dai seama ce-ar fi fost dac-am fi etichetat fiecare nucleu din noi, pe vremea când încă ne mai strângeam în braţe? Cât la sută din mogâldeaţa aia care obişnuia să şifoneze cearşafurile prietenilor s-ar fi regăsit acum în aer, apă, sol? 50 la sută? 90 la sută? Poate-am fi găsit o moleculă de apă într-o petală de zambilă, un atom de carbon printr-un cartof prăjit, o coajă de calciu pe şotronul desenat în faţa blocului. Cât despre sarea din lacrimile tale de-atunci, presimt că o să ajungă în ciorba căpitanului Picard. Fiindcă, după cum probabil îţi aminteşti, ultima oară când te-ai şters la ochi ai folosit un şerveţel greu biodegradabil.

Zău, chiar în clipa-n care-ţi scriu, simt cum sar electronii de pe mine ca purecii de pe puiul de tomberonez. Iar tu fă bine şi priveşte-ţi mâna cu care ţii deschisă revista, când citeşti: din punctul de vedere al fizicii moleculare, e doar doi la sută din mâna cu care-mi mângâiai, cu ceva ani în urmă, părul. Află însă că băncuţa aia pe care stăteam în parc a rămas aceeaşi, până-n ziua de azi, ca să ne facă-n ciudă.

Simţeam nevoia să-ţi scriu asta. Voiam să ştii că, dacă ţi se pare că m-am schimbat în ultima vreme, e numai din vina ştiinţelor exacte. Soarta, destinul, tabelul lui Mendeleev – spune-i cum vei dori. Două procente din mine te pupă pe frunte. Pa.

Cărţile şi femeile au multe în comun. Mie aşa mi se pare. Ori fiindcă bărbaţii le-au scris cu mintea-n corsetzl muzei, ori fiindcă suntem în luna lui 8 Martie şi totul se leagă de femei, nu ştiu. Dar asemănarea e vizibilă încă din clipa în care masculul tratează statistica problemei: vorbind despre numărul femeilor avute ori despre cel al cărţilor citite, el va vehicula cifre de două – trei ori mai mari decât cele reale. Predispoziţia spre hiperbolă datează din fragedă pubertate: cel care zicea c-a citit Fraţii Jderi, deşi studiase doar comentariul, e cel care, ten years later, se va lăuda c-a sforăit în perna domnişoarei pupate-n grabă prin vreun ungher de crâşmă afterhours. Alţi zece ani după, el va decreta c-a citit tot ce merita citit, iar după încă un deceniu va adormi cu cinci – şase cărţi pe noptieră, prea obosit să mai răsfoiască vreuna.

Similitudinile-s multe, iar nuanţele variază de la de la fuste şi coperţi pân’ la coapse şi note de subsol, însă n-am eu spaţiul ori căderea să mă-nham la aşa amplu studiu comparativ. De fapt, voiam să scriu despre altceva, despre o carte pe care aş vrea de mult s-o citesc, dar n-am curaj: titlul îi e atât de frumos, încât mi-e groază că, dac-aş deschide-o, aş fi inevitabil dezamăgit.

Mă uit la ea de mult, văd cotorul suplu, atrăgător şi puţin demodat, ca jumatea lui septembrie, iar ea mă ignoră frustrant, cu răceala titlului bolnav de geniu. „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe?“, întreabă ea, iar eu fac pasul înapoi: păi cât sunt de frumos, cât de nebun, şi, până la urmă, cât e oraşul ăsta de mare, ca să-mi permit luxul? Intuiesc eu că fănuşul creator a vrut s-o facă mai cu lipici botezând-o astfel, dar, vai!, mai sunt unii suciţi din vrej, ca mine, care n-au putut privi nici filmul ăla, „Cu ochii larg închişi“, convinşi în sinea lor că niciun cadru nu s-ar putea ridica la nivelul titlului ăsta frumos ca viaţa veşnică. Mă uit la ea, aproape în fiecare săptămână, şi-mi închipui cum aş termina-o dintr-o suflare, mângâindu-i filele înainte de a stinge veioza. Şi-aşa şi rămân, cu imaginaţia erectă, incapabil să mişc vreun deget în sensul ăsta.

E OK, îmi spun, bătând în retragere. S-o găsi vreunul mai frumos ca mine, mai nebun şi dintr-un oraş mai mare, care s-o citească şi pe ea.

Nesupunere civică, aşa crede domnul prim-ministru că se numeşte atitudinea românilor care cârcotesc cu privire la taxa de primă înmatriculare. Glorioasă tâmpenie – aşa cred eu că se numeşte scurtcircuitul cerebral al autorilor de-acum celebrei partituri „cu cât mai veche maşina, cu atât mai mică taxa.“

O maşină de zece ani şi cu o durată medie de viaţă de treişpe – zice domnul Vosganian simulând inteligenţa – mai are cam puţin de trăit, adică mai are puţin de poluat. Merită, deci, o taxă de primă înmatriculare mai micuţă. O maşină nouă va face, hă-hă!, cam multă umbră asfaltului, adică va polua mult, adică trebuie taxată fără milă. Ergo – zic eu, aliniindu-mă la logica finanţistului-şef – o maşină de douăzeci de ani vechime nu mai poluează din anul 2000, de când i s-a dus durata medie de viaţă. Pentru că înmatriculează un asemenea auto-zombie, rumânul ar trebui eventual să primească de la stat câteva sute de euro.

Dacă aranjamentele integrării îi hărăziseră României soarta de ţară-cimitir-de-maşini-nemţeşti (ceea ce n-ar fi de vreo mirare), onor guvernanţii puteau cel puţin găsi un fel mai cinstit de-a promova marfa de autohaus. Dar să fiu mai întâi luat de prost şi apoi acuzat de nesupunere civică – ăsta mi se pare un lucru de neiertat la proximele alegeri.

Mai enervant e că, mulţumită principiilor zootehnice care ghidează acţiunile guvernului în raport cu ţara, vom ajunge o groapă de gunoi rutier nu doar pentru Vest, ci şi pentru vecinii bulgari. Stăpânii castraveciorilor îşi pot şi ei arunca ciurucurile peste gard, la noi în ogradă, şi nu mă miră deloc că au apărut deja firme specializate, care le vând românilor amatori de chilipiruri maşini înmatriculate la Vidin sau la Sofia.

Şi, în fine, ce mă scoate cel mai tare din sărite: după atâţia ani în care statul a luat banii de la gura copiilor ca să finanţeze programul „Rabla“, banda lăsată liberă de daciile model ’87 va fi repede ocupată de renaulturi fabricaţie ’91. Şi chiar dacă, peste câteva luni, executivul îşi va pune cenuşă în cap, va fi prea târziu: cu câteva sute de mii de gioarse proaspăt înmatriculate, România va fi devenit deja câştigătoarea incontestabilă a programului „Rabla Europei“.

Într-una din zilele alea cu vânt turbat, am ţinut prea mult timp ferestrele Windowsului deschise şi m-a tras curentul anticonsumerist. Încercasem să rezist acestei afecţiuni atât de la modă, dar n-am fost în stare. Sinapsele mele, sărmanele, se inflamară cu tristeţe din pricina ultimei găselniţe a advertisingului universal: „fabrica de fericire“.

Copywriterilor, bag de seamă, nu le mai e de-ajuns că-mi bagă în ochi figuraţie 90-60-90 până ajung să-mi dispreţuiesc consoarta. Nu-i mai satisface că, după ce înghit un calup de publicitate, încep să mă uit urât la propria-mi casă, la propria-mi maşină, la propria-mi meclă. Nu le-ajunge că m-au învăţat în ce să mă-mbrac, ce să beau, ce să mănânc. Şi, după ce mi-au vândut iluzii de progres, bunăstare şi pofte împlinite, vor să mă convingă că de Produsul lor depinde însăşi fericirea mea.

Ştiu ce cred oamenii de ştiinţă: că undeva în căpăţâna mea se plictisesc nişte borcănaşe cu serotonină, dopamină, adrenalină etc. Trebuie decât să le-agit şi creierul va spârcâi fericire, mânjindu-mi viaţa în roz. Fericirea, zic ei, e o chestiune neurochimică şi depinde de ce mănânci, de ce bei, de ce faci şi de durata unei zile-lumină. Iar eu, ca un imbecil, mă ambiţionam să cred că fericiţi sunt doar copiii, îndrăgostiţii şi nebunii! Nu, domnule client, ştiinţa a dat alt verdict: fericiţi sunt mâncătorii de ciocolată, f*tăcioşii şi trăgătorii pe nas. Însă, chiar şi acceptând toate biozgoandele acestea, băutorii de cola nu se încadrează by default decât în subspecia celor fericiţi pe considerente de sărăcie cu duhul.

În 1922, la un an după ce inventase cuvântul robot, vizionarul ceh Karel Čapek publica romanul Fabrica de absolut, descriind cum locuitorii unui orăşel cad brusc şi la grămadă în extaz mistic, din cauza gazelor emanate în urma defectării unei făbricuţe din suburbii. În acelaşi an, se spune, Coca-Cola încă mai conţinea 250 mg de cocaină pe litru. Dacă reclama asta cu fabrica de fericire ar fi apărut în 1922, aş fi avut deci două motive s-o aprob: expresia ar fi fost oarecum la modă şi întrucâtva concordantă cu realitatea. Pe când acum, să mă iertaţi, dar nu prea-nţeleg: ce mai fabrică de fericire e aia în care nişte animăluţe simpatice prepară beatitudine din sifon, zahăr şi colorant caramel? Pe mine, fericirea asta la PET mă face, cel mult, să râgâi.

Semafoarele nu sunt ceea ce par a fi. Ele sunt nişte obiecte stranii, cu puteri totemice. Şi, odată montate, semafoarele transformă cea mai paşnică intersecţie într-un loc în care lucruri normale nu prea se mai întâmplă des.

Cele trei culori înfipte-n stâlp anulează legile fizicii: timpul se contractă, mai ales dacă eşti şoferul primei maşini oprite la linie: nici n-apuci bine să vezi că s-a făcut verde şi, deja, doi – trei şoferi din spatele tău te claxonează cu prietenie, în semn de: „Hai, mă, lămâie, mişcă-ţi hoitul!“

Matematica nu mai e nici ea ce-a fost: doar la semafor, pe drumul cu n benzi încap, una lângă alta, n+1 maşini. Pe lângă ele, zgâriindu-şi oglinda, frecând bordura cu janta, dând larg din mâini şi mărunt din buze, un şofer grăbit reuşeşte imposibilul şi face dreapta cu 30 de secunde mai devreme. Viaţa e scurtă, se ştie, şi e păcat să pierzi timpul.

La semafor, te întorci la valorile esenţiale ale umanităţii. Cum ar fi bucuria reîntâlnirii unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de două, ori poate chiar trei zile. Instinctual, te opreşti în dreptul lui, dai geamul jos şi-l ţii de taină măcar câteva minute, recapitulând evenimentele majore ale weekendului trecut. Nu trebuie să-ţi pese dacă alţi şoferi nu mai au pe unde trece, drept pentru care dau bliţuri şi claxoane: nimeni n-are dreptul să se bage între tine şi tovarăşul tău. Ai putea să-l suni pe mobil, e drept, dar ţie, ca şmecher adevărat, nu-ţi place să arunci 20 de cenţi de pomană. La semafor, telefonia mobilă dă faliment.

Tot aici, vânzătorii de ziare îţi bat în parbriz de fiecare dată când n-ai chef să citeşti presa. Ei bine, atunci când chiar vrei să cumperi un ziar, vânzătorul e taman la mama dracu’. Nimeni şi nimic nu-l va face să ajungă la tine înainte să se facă verde.

Chiar şi cerşetorii sunt mai ciudaţi decât oriunde altundeva. De exemplu, e unul în Brazdă, la semaforul de la Rond. Îi lipseşte un picior şi are legată de gât o pancartă pe care scrie: „Mi-e foame!“. Îi dau bani aproape de fiecare dată când trec pe lângă el. Şi ştiţi ce mă sensibilizează? În sinea mea, mi-e frică să nu-şi mănânce şi piciorul celălalt. E vina semaforului.

…fabrici şi uzine, la mine-n cartier… zice cântecul, dar acum nu fac mişto. Am descoperit că-mi place Craiova tot mai mult şi i-am stresat pe toţi oltenii emigraţi la Bucureşti şi reveniţi în Bănie ca să-şi ciocnească ouăle de Crăciun şi Anul Nou.

Fac parte din generaţia surprinsă de globalizare cu naţionalismul în vine şi n-am chef nici să-mi sorb zeama de varză post-aderare din putina cu patriotism local. Dar să ştiţi că m-am săturat să primesc lecţii de civilizaţie de la nişte cetăţeni care-şi petrec un sfert de zi înjurând aproapele blocat în trafic, dar măguliţi în capitalismul lor fiindcă ambuteiajul la ei are trei benzi pe sens, şi nu una sau două – ca în provincie.

Mai rău mă apucă bâţul când văd la tv cum nişte stră-iobagi, bucuroşi c-au ajuns să-şi fiarbă cartofii în case clădite pe gustul lui Franz Josef, se apucă să prezinte Clujul ca model de urmat. Când îi vezi vorbind rar, ca şi cum ar gândi în timpul ăsta, mai că-ţi vine să-i iei în serios. E suficient însă, credeţi-mă, să baţi o dată drumurile Ardealului, ca să te convingi că nici suburbiile Băileştiului n-au gropi mai dense decât şoselele lor cu vedere directă la Schengen.

„Bine, bă“, mi-o taie interlocutorii, „dar în Craiova se împuşcă lumea în amiaza mare!“ O mare tâmpenie, le zic: ciocăneli de gen au loc peste tot, numai că, spre diferenţă de alte frumoase municipii, scandalurile craiovenilor devin publice, din cauza câtorva ziarişti cărora nu li se aburesc ochelarii când în zumul camerei apare vreo ceafă lată. Spălatul rufelor în public e, se zice, semn de democraţie.

Şi parcă nu mai am încredere nici în Europa, continentul ăsta boşorogit, unde şmecherii prizează coca la domiciliu, dar nu-şi permit să fumeze tutun în crâşmă. Hm, s-o da ora exactă la ei acolo, dar mie deja nu mi-ar părea rău să-mi stea niţel ceasul biologic.

Oricât ar zâmbi prin reclame vacile elveţienilor, am convingerea că tot văcuţele oltenilor, iernând în sufrageria vilei, sunt mai fericite. M-am învăţat în aşa hal cu Isarlâcul local încât presimt că, dacă vreodată flatulează şi pe-aici mireasa, o să cer azil politic la Sarajevo.