Marţi, 13, cu noroc

Domnul student Vasile Augustus Zgribcea, despre care am mai vorbit şi cu alte ocazii, aşa că nu vi-l mai prezint, are din nou examen. De data asta, e vorba de materia numită Finanţe. Ceea ce trebuie să ştiţi este de ce dl. Zgribcea nu învăţă, nici de data asta, nimic.

Mai întâi, pentru că profesorul G. Tudoroiu este unul dintre cei mai aspri şi intrasigenţi din facultate. Când l-a rugat pe unchiu-său, profesor şi el, să-i pună pile, dl. Zgribcea a primit următorul răspuns:
Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 12/04/2010 21:41, în Chestii care se-ntâmplă, Proze mărunte, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

O servită

Regulile politeţii în adresare ne obligă să folosim, când vorbim despre Vasile Augustus Zgribcea, apelativul „domnul“. Domnul Zgribcea, carevasăzică, nu are nici costum cu vestă şi cravată, nici pălărie de fetru, nici nu este funcţionar public, nici director pe la vreo companie multinaţională. Ba dimpotrivă: în dimineaţa asta avea nişte blugi prespălaţi, terorizaţi până în măduva bumbacului de apropiata perspectivă a primei găuri transversale pe crac, un hanorac plin de litere şi cifre, gata să-l damblagească fără milă pe semioticianul care le-ar căuta rostul, şi o pereche de ochi negri şi mici, artistic pictaţi pe canvasul unor cearcăne generoase, efect secundar al nopţii puse în slujba lui Ursus, regele berii în România. Statutul său de student în anul al treilea la Facultatea de Ştiinţe Economice este cel care ne obligă să-i spunem „dl. Zgribcea“, pentru a-l diferenţia de ceilalţi tineri de 21 de ani care nu au mers pe nobilul drum al şcolarizării universitare.

Domnul Zgribcea avu, deci, examen la materia numită Marketing, predată prin aceste părţi de lume de dl. conf. univ. dr. I. Ţopa, unul dintre cei mai exigenţi şi nemiloşi profesori din întreaga facultate. Atât de exigent şi nemilos, încât domnul Zgribcea ajunse, zilele trecute, la concluzia că nici n-ar mai avea rost să se înhame la o activitate atât de riscantă, precum studiul marketingului, preferând să ia legătura cu un unchi al său din partea mamei, tot un conf. univ. dr., coleg şi amic al exigentului şi nemilosului Ţopa.
- Bă, puţă, îi zise domnului Zgribcea unchiul său, vezi că aranjai cu Ţopa. Să te duci la examen, să scrii şi tu ceva, orice subiect acolo, şi să stai liniştit, că e rezolvată.
Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 11/03/2010 12:52, în Proze mărunte, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Ca o post-colindă în avans

Nedeontoblogologic, dar, plecând câteva zile în oraşul unde nimic nu e cum ar fi trebuit să fie, fiindcă tot ce e frumos e mai urât şi tot ce e urât e mai frumos, simţeam nevoia să-i las pe dragii mei cititori cu ceva frumos pe masă (nu ca-n cântecelul ăla pre-revoluţionar, cu cetăţeanul de la bloc: „cetăţene de la bloc / mănânci pula-n loc de porc / şi-o mănânci când e sculată / să fie masa bogată“), drept pentru care, nefiind capabil de vreo producţie nouă, vă las cu unul dintre cele câteva texte de pe acest blog care-mi plac şi mie, ceea ce, credeţi-mă, nu e puţin lucru:

***

Micul infinit

E una din acele zile de ianuarie care te fac să nu vezi cu ochi răi încălzirea globală. Iar cele doişpe grade Celsius de afară, în loc să fie cu minus – aşa cum prevede regulamentul gerurilor Bobotezei –, sunt cu plus.

Prin faţa unei şcoli de cartier, două femei trag după ele, şi între ele totodată, un puştiulache de clasa întâia. Omuleţul rămâne mereu în urma cucoanelor, ca o plasă de prins fluturi. Vorbeşte peltic, dar suficient de tare încât să-l aud şi eu, de la trei metri depărtare de trio. După cum sorb cuvintele din gura tânărului, cele două dame le-ar putea evoca pe mam’mare şi tanti Miţa. Şcolerul însă nu e deloc vreun domnu’ Goe. Din ce trag eu cu urechea, înţeleg că, în ziua de şcoală tocmai încheiată, prichindelul învăţase despre un lucru nou şi complicat: infinitul. Chestiunea nemărginirii îl marcase şi încerca acum să digere noul concept alături de vârstnicele sale companioane.

„Voi nici nu ştiţi cât e de mare infinitul!“, explică puştiul, din puterea de înţelegere a celor şapte-opt ani ai dumisale. ¬„Infinitul e mai mare decât toate numerele!“, zice el, „dacă mă apuc să număr acum – unu, doi, trei… –, pot să mor şi nu ajung la infinit!“

Parcă speriată de propria sentinţă, plasa de fluturi merge câţiva paşi în tăcere. Apoi, revine asupra concluziei, cu o vorbuliţă care mă lasă cu gura căscată: „Sau poate ajung la infinit, dar când o să fiu bătrân de tot!“

Mai fac câţiva paşi cu inima strânsă, atent ca nu cumva mam’mare sau tanti Miţa să-i strice socotelile lui Goe al meu. Femeile, însă, nu scot niciun cuvânt: înţeleg şi ele, pare-se, că nici măcar infinitul nu poate fi mai lung sau mai lat decât o viaţă de om privită prin ochii unui copil.

(dintr-un 24Fun de căcat, din ianuarie 2007)

O vârâciune marca Mishu. La 18/12/2009 01:28, în Blog Job, Proze mărunte
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Munţii noştri aur poartă, noi votăm din poartă-n poartă

Heh, asta o auzii recent şi o s-o adaug la povestea cu cizmele votantului. E din categoria de campanie „door to door“, care la ţară înseamnă să baţi din poartă-n poartă până se isterizează toţii azorii şi griveii, ca să iei pulsul electoratului:

- Bună ziua, tanti.
- Bună ziua. Marş, mă Azore, marş în cuşcă.
- Trecurăm şi v-aduserăm o găleată.
- Mulţam, pupa-ţ’aş ochii tăi, că şi-aşa nu mai aveam de loat apă. Marş, mă Azore. Da’ numai de plastic aveţi garniţi d-ăştea?
- Numa’ de plastic, tanti, numa’ de plastic.
- Ăştea se rupe repede toarta.
- Nu se rupe, tanti, nu se rupe. La ălelalte se rupe, la ălea roşii. Da’ cu cine votezi săptămâna viitoare?
- Aoleo, nu ştiu. Că bărbatu-meo nu-i acasă.

O vârâciune marca Mishu. La 08/12/2009 22:57, în Proze mărunte, Toate

Numai una-i marcatoare

Dacă, mergând în şlapi pe aleea de promenadă de lângă plajă, treci pe lângă masa lor şi auzi numai frânturi de discuţie, ai putea crede că sunt nişte derbedei fără nimic bun în căpăţână, care îşi beau toţi banii la o terasă insalubră şi fără nume. Nimic mai neadevărat. Printre referinţele anatomice care ar face să pălească de ruşine un spital de obstetrică-ginecologie, înţelepciunea este pusă pe masă, fără zgârcenie, de băieţi:

- În pula mea, cât de prost să fii să joci la alba-neagra?
- Da, bă, ce pula mea. Toată lumea ştie că ăia-s pe japcă, bă, şi ia uită-te cum se-nghesuie.
- Zici că se dau centimetri de pulă gratis.
- Dă-o mă-n pula mea de treabă, uită-te şi tu la ei cum îşi fut banii.
- Dă-i mă-n pula mea, cre’ că-s moldoveni, că prea sînt proşti.
- Să mor io, mai bine bagi la păcănele. Acolo măcar mai câştigi.
- Câştigi o pulă, bă. Păi ălea-s făcute să câştigi tu sau ăla de le are?
- Hai, mă, îl ştii pe Ghiţă. A luat cinci bucăţi o dată. O cârcă de bani.
- Da, mă, căcat, cinci bucăţi, după ce a jucat un an. Ăla nici la facultatea nu mai venea când se băga la păcănele.
- Bă, da’ poliţia ce pula mea face, de-i lasă p-ăştia să-şi facă de cap?
- Ete pula. Poliţia din pizdă. Ia o şpagă şi ei şi nu te mai întreabă nimica.
- Hai, mă, căca-m-aş pe ei de miliţieni. Alaltăieri, când am vomitat pe peronul gării, în treij’de secunde erau lângă mine, să-mi dea amendă.
- Păi da, bă, da’ şi tu prost. Ce pula mea, nu puteai să te dai doi paşi mai încolo, să nu borăşti pe peron?
- Căcat, că eu mai vedeam peronul la ora aia, ce crezi tu. Nici trenul nu-l mai vedeam dacă era să treacă.
- Da’ bă, ce căcat, să ştii că mă gândii şi eu la asta. Cum pula mea să pui calea ferată în mijlocul staţiunii, unde-s numai beţivani? Dacă-n pula mea îi calcă trenul?
- Dă-l mă-n pula mea şi de tren. Cât de prost să fii să te calce trenul, dar parcă mai prost eşti să bagi la alba-neagra.

Şi uite-aşa, discuţia merge înainte: de la alba-neagra la fotbal, de la tehnici de prelungire a actului sexual la tehnici de combatere a mahmurelii şi de la ultimele detalii ale costumelor de baie feminine înapoi la alba-neagra. Asta în timp ce o cantitate neverosimilă de Golden Brau face un ultim popas, oltenesc, în drumul ei spre mama natură. Căci, până la urmă, ce altceva reprezintă tradiţionalul sejur la Costineşti, dacă nu un prilej de a împărtăşi cu prietenii acumulările de peste an?

***

Aproape de miezul nopţii, băieţii se încolonează disciplinat, ca un pluton de terişti în permisie, şi părăsesc terasa fără nume, gata să cucerească noi teritorii pe marele câmp de luptă din Disco Tineretului. Deschizător de şir e un anume Roşulescu, cel mai înverşunat contestatar al celor care-şi toacă banii la alba-neagra. Şi iată-l pe Roşulescu trecând acum chiar prin faţa locului de pierzanie, o banală măsuţă cu trei cartoane rotunde aşezate pe dânsa, şi privindu-i analitic pe cei şapte – opt bruneţi jepcari, care se pregătesc să-şi strângă catrafusele şi să-şi împartă profitul.
- Gratis!
Lui Roşulescu mai că-i sare inima din piept. Strigătul a venit din partea unuia dintre bruneţii de la alba-neagră, dar ai fi putut să juri că Geronimo însuşi şi-a zburlit boşogii:
- Gratis!
Roşulescu îşi priveşte duşmanul de clasă în ochi:
- Gratis! Gratis, ca să plecăm acasă. Două sute cincizeci de mii sînt ai tăi, dac-o nimereşti.
Şi Geronimo îşi începe celebra poezie:
-Am trei fete jucătoare
Două sunt îngăurite, numa’ una-i fată mare.

Eu de mânecă nu te trag,
Mâna-n buzunar nu-ţi bag
Şi la joc nu te oblig
Că doar nu eşti copil mic.

Le-am dat cu burta la soare
S-o vezi pe-aia marcatoare
Că la loz în plic
Nu-ţi arată nimic.
Care are?

Roşulescu e sigur pe el. Şi e gratis, ce-o să-l coste să-i arate lui Geronimo că, dacă toţi jucătorii ar fi ca el, ar da faliment:
- Asta.
- Bravo, asta-i aia marcatoare!
Geronimo îi bagă banii în mână norocosului Roşulescu şi urlă în continuare:
- Arată că ai banu’, arată că ai banu’!
Roşulescu nu pricepe: banii sunt la el în mână, ce să mai arate?
- Arată că ai banu’, arată că ai banu’.
E nevoie ca unul dintre ceilalţi bruneţi să-i explice lui Roşulescu, la ureche:
- Arată că ai şi tu 250 de mii şi pleci cu banii.
Roşulescu e liniştit. Are la el nu doar 250.000 de lei, ci chiar vreo cinci milioane, toţi banii lui pentru sejurul de anul ăsta. Scoate portofelul cu mâna stânga, în timp ce în dreapta îşi ţine strâns premiul şi arată:
- Uite, am.
- Are banul, are banul! Acuma, pentru confirmare,

Pierzi cu asta, asta n-are,
Asta-i de la Baia Mare
Dacă asta-i pierzătoare

Asta pierde, asta n-are
Asta-i de la Baia Mare

Marcă şi nu sta pe gânduri
Cum stă soacră-mea-ntre scânduri.

Ş-asta nu te vrea, că n-are
Care are ş-unde are?

***

A doua zi, la terasa fără nume, băieţii au noi experienţe de împărtăşit:
- Zi, mă-n, pula mea, de unde fac rost de trei-patru miloane?
- Păi nu-i ceri mă lu’ mă-ta, să-ţi pună la poştă?
- Îmi pune o pulă mama. Ce să-mi mai pună?
- Păi zi-i lu’ tac-tu atuncea, ce pula mea. Noi de un’ să-ţi dăm, din găoază?
- Bă, să-mi bag pula, erau toţi banii mei.
- Păi bă, ce pula mea, cât de prost să fii să bagi la alba-neagra?

O vârâciune marca Mishu. La 04/12/2009 22:23, în Proze mărunte, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog:

Cizmele votantului

Campania electorală de toamnă îi găseşte pe votanţii din comunele judeţului pe de-a-ntregul pregătiţi să-şi ofere votul lor, câştigat cu vărsare de sânge în 1989, candidatului care dă dovadă de cea mai mare pricepere în a rezolva problemele ţării. Mai departe, e treaba aparatului de partid să-i convingă pe oameni care e acel candidat.

***

Primul lucru pe care trebuie să-l facă un strateg bun e să ia în consideraţie nevoile reale ale populaţiei. În felul ăsta, ar putea fi evitate incidente neplăcute, precum cel petrecut, cu ceva vreme în urmă, în localitatea Valea Stanciului, unde bravii militanţi ai stângii abia au scăpat nebătuţi după ce le-au împărţit votanţilor din cârciuma „La Gogu“ calendare, brichete şi plase frumos inscripţionate:

- Păi şi berea şi micii unde sînt?

- Vă rugăm să primiţi o brichetă şi o plasă şi să nu uitaţi ca Duminică să îl votaţi pe candidatul nostru.

- Bă, fir-ai al dreacu’ să fii, faci pe prostu’? Bere, mici, nimic nu dai?

- A, nu, nu, nu avem bere şi mici.

- Ia vino, mă, Ninele încoace. I-auzi la ăştia: nu vor să ne dea bere şi mici.

Până la urmă, militantul stângii scoate o sută de mii din buzunar şi-i lasă pe votanţi să-şi potolească setea şi foamea.

***

Cazuri de-astea s-au mai văzut de-a lungul vremii. O gospodină din comuna Amărăşti i-a dat cu mătura pe spinare unei activiste de partid care i-a oferit o şapcă. Asta după ce gospodina văzuse la televizor că în ţară sunt împărţite sticle de ulei şi pungi de zahăr.

- Ce să fac cu şapca, lua-te-ar boala de pagubă! Io, femeie bătrână, să umblu cu şapca-n cap, să se râdă tot satul de mine…

***

Mai sunt anumite situaţii în care e bine să ştii că emanciparea femeii nu s-a produs cu succes în totalitatea comunelor:

- Bună ziua, tanti.

- Bună ziua. Marş, mă Azore, marş în cuşcă.

- Trecurăm şi v-aduserăm o găleată.

- Mulţam, pupa-ţ’aş ochii tăi, că şi-aşa nu mai aveam de loat apă. Marş, mă Azore. Da’ numai de plastic aveţi garniţi d-ăştea?

- Numa’ de plastic, tanti, numa’ de plastic.

- Ăştea se rupe repede toarta.

- Nu se rupe, tanti, nu se rupe. La ălelalte se rupe, la ălea roşii. Da’ cu cine votezi săptămâna viitoare?

- Aoleo, nu ştiu. Că bărbatu-meo nu-i acasă.

***

Calitatea materialelor promoţionale e şi ea foarte importantă. În satul Buzduc, comuna Popânzăleşti, un cetăţean revoltat a pus câinii pe reprezentantul partidului de dreapta, la o săptămână după ce reprezentantul partidului de centru-dreapta îi oferise o brichetă defectă.
- Futu-vă-n gură de hoţi, ar fi exclamat el.

***

De-aia e bine, după cum vă zisei, să ştii exact ce doresc cetăţenii şi să te conformezi dorinţelor lor legitime. Şi din acest considerent, distinsul secretar de organizaţie judeţeană de partid Eugen Georgescu, intrând în curtea lui Petrică Sârbu, zis şi Petre a’ lu’ Socoteală, pune o întrebare de indubitabil bun-simţ:

- Bună ziua, taicule. Ia zi, taicule, ce-ţi lipseşte matale?

Stafful de campanie stă în afara curţii, turmă portocalie disciplinată şi înfofolită în geci portocalii; numai Eugen Georgescu a făcut doi paşi înăuntru, ca unul care ştie că bunele sale intenţii îl vor scăpa rapid de statutul de musafir nepoftit. Camera de filmat a unei televiziuni locale şi-a îndreptat obiectivul către reprezentantul electoratului, gata să transforme momentul în videoclip de campanie.

Binişor trecut de 70 de ani, Petrică Sârbu îşi priveşte ţinuta tradiţională: vestă din blană de oaie peste pulovăr, nădragi din prelată de cort, ciorapi de lână şi încălţări de cauciuc tip gumari, marcaţi finuţ cu simbolul „D&G“. Şi, după o clipă de gândire, spune:

- Ce să-mi trebuiască, taică? Nişte cizme şi o pulă nouă.

O vârâciune marca Mishu. La 19/11/2009 23:46, în Proze mărunte, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Interviuri de angajare

Curvele sunt, după cum se ştie, o ruşine pentru societate. E degradant să faci sex cu o femeie contra unei sume de bani, pentru că ajungi să te întrebi: care mai e valoarea ta ca bărbat? Unde e frumuseţea flirtului? Unde e momentul ăla de emoţie, unde e clipa aia decisivă, dintre da şi nu?

La concluziile astea ajunsese, fără mare greutate, şi Viorel Dumitru-Ionescu, în etate de 35 de ani, un tip bine, cu oareşce stare, bun creştin, căsătorit şi tată a doi copii minori.

Pe de altă parte, mintea lui Viorel Dumitru-Ionescu e obligată să-şi pună şi alte întrebări, foarte naturale şi destul de legitime, dacă stai să te gândeşti că împrejurile îl forţează să trăiască în secolul XXI. Cea mai apăsătoare dintre ele e: care e viitorul vieţii lui sexuale? De zece ani, nu a făcut dragoste decât cu nevastă-sa, ca să nu mai spunem că, raportată la ultimii doi ani, afirmaţia asta e aproape neadevărată. Viorel îşi priveşte, dimineaţa, penisul ca pe un corp delict. Ştie că organul ăla avea un rost, la un moment dat, ba chiar au fost ani în care Kaizer – pentru că aşa fusese botezat – stătea în centrul ecosistemului tânărului, pe atunci, Dumitru-Ionescu. Totul se raporta la Kaizer, totul trecea prin sau pe lângă respectivul corp cavernos. Şi acum, la ce s-a ajuns? La situaţia asta deplorabilă, în care trebuie să-şi fută doar nevasta, şi nici pe-aia chiar în felurile şi în ritmul pe care el şi le-ar dori.

Pentru ca tabloul tragediei personale a personajului nostru să fie complet adăugăm că, de când i s-a născut primul copil, doamna Mirela-Maria Dumitru-Ionescu refuză cu înverşunare să mai presteze pe tărâmul sexului oral, un domeniu care o recomandase în tinereţe şi care avusese un merit critic în a se ajunge la acea zi în care Viorel o ceruse de soţie.

Într-o noapte, Viorel a încercat să îşi îmbete soţia suficient de tare încât, cu conştiinţa plecată cu sorcova, aceasta să revină la vechile şi beneficile sale atitudini. După o sticlă de vodcă, doamna Mirela-Maria a binevoit însă să se facă atât de mangă, încât Viorel, în loc să aibă parte de senzaţiile întărite nădăjduite anterior, a trebuit s-o ţină de frunte, deasupra closetului, pentru ca ea să poată vomita fără să se rănească.

Şi acum, vă întreb pe dumneavoastră, stimaţi şi înţelepţi cititori, aşa cum şi Viorel Dumitru-Ionescu se întreabă pe sine: ce e de făcut? La curve refuză să se ducă, serviciul greu şi obligaţiile familiale îl împiedică să-şi piardă nopţile prin discoteci, la agăţat, iar în tot timpul ăsta nu se poate împăca defel cu gândul că vaginul soţiei sale este ultimul de care Kaizer va avea parte în această efemeră existenţă.

***

Pentru că prietenii la nevoie se cunosc, e nevoie ca, după o noapte plină de alcool şi mărturisiri, bunul amic Costel, care deţine în locaţie de gestiune terasa Samurai, din centrul istoric al oraşului, să vină cu ideea salvatoare:

- Bă, eşti prost. Păi nu dăm, mă, interviu de angajare?

Viorel Dumitru-Ionescu nu înţelege din prima, dar îi este explicat:

- Dăm interviu de angajare şi tu te dai de patron. E moca, frate, şi de nu ţi-o place ce iese, să-ţi bagi pula-n curu’ meu.

Şi, la scurt timp după aceea, în Gazeta de Sud apare următorul anunţ, cu chenar şi litere boldate:

„Terasa Samurai angajează fete tinere, prezentabile. Salariu atractiv, bonusuri. Preferabil mediul rural. Relaţii la telefon 0766…“ Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 18/11/2009 00:23, în Proze mărunte, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

O negociere

Imobilul de pe strada Măgureanu, numărul 22, constă într-o casă de trei camere, cu demisol pe toată suprafaţa. Un negustor venit din Ardeal, Gheorghe Chiriş, a construit-o cu mâna lui, între 1933 şi 1937. Chiriş n-a prevăzut-o, desigur, cu veceu interior, pentru că pe vremea aia nu exista canalizare pe strada Măgureanu. Amenajarea respectivei căzu în sarcina strănepotului de negustor, care reuşi să-şi recapete casa în instanţă, în 1999, după un proces lung şi anevoios. Zece ani de la sentinţa definitivă şi irevocabilă, la ora relatării noastre, veceul cu pricina este motivul unei negocieri la sânge.

***

Negocierea cu pricina are loc la parterul casei, în fosta bucătărie, transformată acum în biroul redactorului-şef al săptămânalului local „Interesul Olteniei“. În jurul unui birou din pal melaminat, plin de hârţoage, ziare mai noi şi mai vechi, pahare cu cola şi scrumiere pline-ochi, stau după cum urmează:

1. Alex Neacşu, redactor-şef la Interesul. Deşi n-are nici 30 de ani, Dumnezeu i-a oferit şansa ca, de la vârsta asta, să le ştie deja pe toate.

2. Constantin Purcaru, zis Purcel, finanţatorul din umbră al săptămânalului sus-numit. Bate spre 40 de ani şi 140 de kilograme şi avea foarte mulţi bani, până să înceapă marea criză economico-financiară. Nu ştie el multe, dar nici nu-i trebuie, pentru că îl are alături pe Neacşu.

3. Adrian Brânduşă, juristul săptămânalului Interesul Olteniei.

4. George Chiriş, zis Gigel, strănepot de proprietar, devenit şi el, prin forţa lucrurilor, proprietar.

5. Ileana Trascău, zisă Nely, alint consemnat şi de numărul de înmatriculare preferenţial de la maşină, ceva cu NLY în coadă. Nely este patroana bodegii „Madrid“, care ocupă întreg demisolul clădirii.

6. Cristina, nu-i ştim numele de familie, dar nici nu e important. Cristina are 19 ani şi e singura angajată a Madridului, unde munceşte de-i sar capacele. Dar e mai bine decât la ea acasă, în comuna Desa, unde ar trebui să mulgă vacile şi unde s-ar afla foarte repede că nu prea mai e nici fată mare.

***

- Domnu’ Gigel, atâta explică-mi şi mie: de ce noi plătim şapte sute de euro pe cocioaba asta, iar doamna plăteşte douăsutecincizeci şi are şi veceu în banii ăştia?

Alex Neacşu e supărat, şi pe bună dreptate: singurul grup sanitar al clădirii se află la subsol, aşa că distinşii redactori ai săptămânalului Interesul trebuie să iasă în curte, să ocoleasă clădirea şi să coboare în cârciuma Madrid ca să scape de fireştile apăsări.

- Ce treabă ai, domne, dumneata cu cât plătesc io chirie? Păi ce, dacă dai şaptesute de euro acuma înseamnă că trebuie să nu vă uitaţi pe unde vă căcaţi şi să spăl eu de căcat după voi?

Nely Trascău e şi ea supărată, şi pe bună dreptate: nu se aştepta la atâta mizerie de la colocatari, mai ales că, auzind că sunt ziarişti, se lăsase pradă prejudecăţii că oamenii cu carte nu lasă urme pe vasul ceramic. De aceea s-a şi hotărât, în dimineaţa asta, să încuie încăperea şi să nu le mai permită jurnaliştilor de la Interesul să mai folosească veceul.

- Păi da’ unde vrei doamnă să ne pişăm, dacă ne încuiaşi uşa? Normal că ne pişarăm pe scări!, spune, scos din sărite, Neacşu.

- Păi io încuiai azi. Da’ ieri şi alaltăieri şi-n toate zilele, ia întrebaţi-o pe Cristina cât căcat a spălat după voi! Zi, Cristina, cât căcat ai spălat după ei?

Cristina, jenată, tace.

- Adică ce vrei să spui, cucoană, că aştia cinci angajaţi ai mei se cacă mai mult decât muşterii tăi?, se bagă în discuţie şi finanţatorul Purcaru. Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 17/11/2009 02:04, în Proze mărunte, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Cât de relativ e adevărul

Pe domnul inginer Ilie Fotescu îl apucară, de câteva zile, insomniile. Se agită noaptea, se ridică din pat brusc şi se duce în bucătărie să bea o ţuică, să-şi aprindă o ţigară, dar degeaba: somnul plecat nu mai are niciun chef să se întoarcă. Nici zilele nu-i sunt mai liniştite: inginerul n-are stare neam, nu-i stă deloc gândul la muncă, nu-i mai priesc nici emisiunile de la televizor, nici meciurile de fotbal şi se poartă de parcă o oaste de viermi i-au cotropit curul.

Doamna Aurora Fotescu, nevastă-sa, îi spune din când în când, cu nedisimulată îngrijorare:

- De, mă Ilie, aia îţi trebuia ţie? Ai şi tu o vârstă, acuma, ce-ţi mai trebuia ţie să ştii ce s-a-ntâmplat acu’ douăjcinci de ani?

- Fată, înţelege o dată, răspunde domnul inginer, căruia îi place să-şi alinte soţia cu apelativul ăsta, deşi sunt amândoi trecuţi de 50 de ani. Trebuia să ştiu adevărul!

Şi domnul inginer apasă pe cuvântul ăsta: a-de-vă-rul. Şi, uneori, precizează:

- Ştii doar că nu mi-a plăcut ni-cio-da-tă să trăiesc în minciună. Cum spune poetul: adevărul e stăpânul nostru.

Iar după ce spune asta, domnul Fotescu se duce la biblioteca mare din sufragerie, scoate de-acolo două dosare mari, de carton, le priveşte câteva clipe tremurând, după care le pune la loc. De bună seamă, în dosarele acelea stă depozitat adevărul.

- Da’ ce scrie acolo, Ilie?

- Ce să scrie, fată, scrie că lumea e plină de jigodii. Unde nu te-ai aştepta, acolo sînt jigodiile ale mai mari.

Până la urmă, la împlinirea a nouă zile de când nu mai pusese geană pe geană, într-o Duminică dimineaţă, domnul inginer se hotăreşte să îşi tranşeze problema cu omniprezentele jigodii:

- Fată, fă şi tu trei cafele, că îl chemai pe finu’ Nelu încoa. Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 16/11/2009 01:22, în Proze mărunte, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,