THE BLOG-BÂRLOG

Regulile politeţii în adresare ne obligă să folosim, când vorbim despre Vasile Augustus Zgribcea, apelativul „domnul“. Domnul Zgribcea, carevasăzică, nu are nici costum cu vestă şi cravată, nici pălărie de fetru, nici nu este funcţionar public, nici director pe la vreo companie multinaţională. Ba dimpotrivă: în dimineaţa asta avea nişte blugi prespălaţi, terorizaţi până în măduva bumbacului de apropiata perspectivă a primei găuri transversale pe crac, un hanorac plin de litere şi cifre, gata să-l damblagească fără milă pe semioticianul care le-ar căuta rostul, şi o pereche de ochi negri şi mici, artistic pictaţi pe canvasul unor cearcăne generoase, efect secundar al nopţii puse în slujba lui Ursus, regele berii în România. Statutul său de student în anul al treilea la Facultatea de Ştiinţe Economice este cel care ne obligă să-i spunem „dl. Zgribcea“, pentru a-l diferenţia de ceilalţi tineri de 21 de ani, care nu au mers pe nobilul drum al şcolarizării universitare.

Domnul Zgribcea avu, deci, examen la materia numită Marketing, predată prin aceste părţi de lume de dl. conf. univ. dr. I. Ţopa, unul dintre cei mai exigenţi şi nemiloşi profesori din întreaga facultate. Atât de exigent şi nemilos, încât domnul Zgribcea ajunse, zilele trecute, la concluzia că nici n-ar mai avea rost să se înhame la o activitate atât de riscantă, precum studiul marketingului, preferând să ia legătura cu un unchi al său din partea mamei, tot un conf. univ. dr., coleg şi amic al exigentului şi nemilosului Ţopa.
- Bă, puţă, îi zise domnului Zgribcea unchiul său, vezi că aranjai cu Ţopa. Să te duci la examen, să scrii şi tu ceva, orice subiect acolo, şi să stai liniştit, că e rezolvată.
Mai departe scrie-n carte »

• Până la Paşte, adică o lună de-acum înainte, nu mai scriu aici decât dacă arde ţara. Cred că am început să duc dorul unor gânduri care apucă să se dospească înainte să fie împărtăşite. Aşa că pregătiţi-vă să vă fie dor de mine.

• Dar adorm în plină glorie: amicul Vali G. a preluat unul din posturile anterioare, ăla cu epitaful, pentru a-l publica într-un ziar local. Staţi aşa că nu e chiar simplu: ziarul se cheamă “Vocea Tăcerii” şi e periodicul comunităţii de surdo-muţi din oraş. Încă nu mi-am pierdut speranţa că o să fiu tradus şi în braille, deşi e posibil ca textele mele să sune a răzătoare de bucătărie.

• Mi-am ales, ca în fiecare an, baba de pe 7 martie. Să vă uitaţi pe geam atuncea şi să reţineţi cum va fi anul ăsta pentru sarpente. Şi ne revedem cu ouăle-n mână, pe 5 aprilie. Doamne-ajută!

• Mi s-a arătat mai demult că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. Tot ce sper acum e ca, pentru mine, să aibă şi un plan B.

• Vi s-a-ntâmplat vreodată să aveţi mulţi bani în buzunar sau pe card sau la saltea? Atât de mulţi încât să vi se pară că nu se vor termina niciodată? Şi chiar dacă se vor termina, nu va fi nicio scofală, pentru că între timp vor apărea alţii, de te miri unde? Şi vi s-a întâmplat să se termine de-a-binelea şi să nu mai aveţi leţcaie? Şi să nici nu vă mai puteţi închipui, darămite aminti, gustul vremurilor în care aveaţi mulţi? Şi mie, şi încă mi se mai întâmplă.

• Dar acum nu vorbeam de bani. Vorbeam de Dumnezeu. Mi s-a arătat, o dată, într-o primăvară ciudată, şi mi-a umplut atât de tare buzunarele sufletului încât mi s-a părut că pot să-L cheltui liniştit pe prostii, pentru că nu se va termina stocul mai curând ca o nouă revelaţie să refacă aprovizionarea. Iar acum sunt acolo unde nu-mi mai pot imagina, darămite aminti, cum a fost.

• Şi, ca să ilustrăm blogăreala, uite şi o poză şutită prin inducţie de la domnişoara xenu:

• Şi nici când o să am iar bani în buzunare, n-o să fiu în stare să fiu zgârcit. Prefer să rămân fără hârtie igenică decât să sufăr de constipaţie. Dumnezeu musai să aibă şi un plan C.

• Staţi, dragi tovarăşi, la locurile voastre. Astăzi n-am nimic inteligent de spus. Dacă, totuşi, suferiţi de plictiseală, daţi click alături şi purcedeţi.
Mai departe scrie-n carte »

• Asta-i o zi bună pentru un nou început. Ziua de mâine, zic. Nu foarte des o săptămână, o lună şi un anotimp încep simultan. Se va mai întâmpla în septembrie 2014. Dar nici atunci nu va fi acelaşi lucru, fiindcă acum e început de primăvară, adică de an astral şi roman.  Aşa că profitaţi de minunatele auspicii oferite şi puneţi mâna de începeţi chiar acum ceva nou şi bun şi frumos.

• Mda. Luaţi-vă normă dublă la iubit. Schimbaţi un păcat mai mare pe unul mai mic. Faceţi-vă duş mai des. Nu vă mai bateţi capul cu lucrurile triste ca şi cum, bătându-vi-l, le veţi putea evita într-o bună zi. Cumpăraţi-vă un parfum nou şi păstraţi pe fundul flaconului câteva picături, care să v-aducă aminte de primăvara asta tot restul vieţii. Uitaţi-vă un pic mai atent la cei din jur, o să înţelegeţi că „nenorocit“ nu înseamnă om rău, ci om lipsit de noroc. Daţi de 10 ori link cu căcatul meu de blog, deşi ştiţi că nu vi se va întâmpla nicio altă minune în termen de trei zile, după cum nici dezastrele nu vă vor lovi dacă n-o faceţi. Nu mai cumpăraţi din mall toate căcaturile de care n-aveţi nevoie. Lăsaţi-vă de fumat, nu foloseşte nimănui. Poate reuşesc şi eu, azi. Zâmbiţi şi voi mai des, în pula mea, e primăvară. Zâmbiţi-i cuiva căruia nu i-aţi zâmbit niciodată, o să vă facă ziua frumoasă. Treziţi-vă cu juma’ de ceas mai devreme, ca să nu mai plecaţi stresaţi la serviciu. Daţi-i un leu unui cerşetor de la semafor. Trageţi o băşină când treceţi pe lângă o cucoană simandicoasă. Daţi-le în pizda mamii lor de lucruri complexe, dacă Dumnezeu voia să le pricepem, ne dădea un cap cât autostrada Soarelui. Prostiţi-vă un pic. Faceţi dragoste ca la 18 ani sau daţi o labă ca la 14. Asta dacă nu ţineţi post. Mai daţi-l în căcat de internet, dacă nu vreţi să ajungeţi să simţiţi că daţi log off în loc să daţi ortul popii, când o veni ziua. Nu mai fiţi trişti din motive de import. Ziceţi „Muie, Boc!“ de fiecare dată când vă uitaţi la ceas. Nu mor caii când vor câinii. Băgaţi-vă pula în cutremurul din Chile. Deocamdată, vă număraţi printre supravieţuitori.

Epitaf:

Matematica spune că un număr finit de particule

- adică Universul -

creează un număr finit de combinaţii

- adică noi -

care, într-un timp infinit, se vor repeta de un număr infinit de ori.

Asta înseamnă că ne vom revedea.

• Să-i anunţ pe această ocazie pe cititorii mei neduşi la biserică, evitând cacofonia, că astăzi e prima zi din postul mare. De Valentine’s Day ştiau probabil, şi numai o lene groaznică, plus ceva opoziţie de la Majorică m-a făcut să nu-mi leg o funtă de pulă, s-o pozez şi s-o pun pe blog, în semn de comuniune cu toţi îndrăgostiţii lumii. Mai aveam de gând să fac o inimioară în zăpadă, tot pentru îndrăgostiţi, doar că îmi fu prea frig să mă piş afară.

• Eu sunt şi un pic acru în sinea mea în privinţa îndrăgostelii, înţelegând prin a fi îndrăgostit nu a fi implicat într-o poveste de dragoste, ci doar acea etapă dinamică a sufletului, care te poartă schizofrenic dinspre niciunde spre nicăieri. Am fost îndrăgostit de câteva ori în viaţa mea şi niciodată treaba asta n-a avut un final fericit. De cealaltă parte, toate cele câteva fete pe care am ajuns să le iubesc m-au ratat ca îndrăgostit, în sensul mai sus dat al cuvântului. De ele m-am ataşat fără nebunie, fără entuziasm, fără să am chef de dragoste şi fără să încerc să mă opun ei. De altfel, am mai auzit de cazuri în care sinuciderile au fost ratate din cauza unei doze prea mari de otravă.

Mai departe scrie-n carte »

• Am senzaţia aia de jucărie pe final de baterie. Nu mă înveseleşte nici sticla asta de Johnny poliţist texan. Aştept primăvara şi simt nevoia să înjur.

• Sau să fiu înjurat: să mă bage cineva în pizda mamii. Din câte îmi dau seama, pizda mamii e un fel de Amsterdam.

• Nu, serios. Când mă piş, evitând să-mi văd pula ca să nu mă deprim, îmi arunc ochii prin baie. Şi mereu văd o cutie pe care scrie tantum rosa. Aflai acum că Tantum Rosa, un medicament bun pentru spălături vaginale (Benzidamidă), a devenit noua minune a drogaţilor în pană de ierburi. Se pare (cf. loripedia, verificat şi din alte surse) că are un efect halucinogen situat undeva între marijuana şi cocaină. Trebuie ţinută sub limbă până se înmoaie, după aia stinsă cu multă apă, pula mea şi doi bani şi-o căruţă de jidani, citiţi totuşi prospectul sau ambalajul, în cazul în care apar manifestări neplăcute pe mine mă doare-n cur.

• Cică ţine două zile efectul unui pliculeţ de-ăla. Nu şi în cazul în care speli pizda cu el.

Mai departe scrie-n carte »

• De mult, am întâlnit un om care citise toate cărţile. Ucenic al lui Noica la Păltiniş, expert în hinduism, filosof al vidului – şi multe altele din acele calităţi care pot fascina un tânăr de – câţi să fi fost? – 22 de ani. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat în ce măsură toate acele lucruri pe care el le ştia te ajută să lupţi cu o banală durere de burtă. Nu mi-a răspuns. Maţele, am înţeles eu din tăcerea lui, n-au proiecţie metafizică.

• V-am spus? Nu cred. Seppuku nu prea e ce credem noi. Samuraiul nu se sinucidea scoţându-şi maţele afară: aia era doar răscumpărarea greşelii. De fapt, lângă el era cineva care, după ce maţele ajungeau pe tavă, îi tăia capul. Cu grijă, aşa încât capul să se mai ţină într-o aţă de piele şi să nu ajungă pe te miri unde, spoind frumoasele haine ale invitaţilor la ceremonie. Ăsta, călăul, musai trebuia să fie ucenicul preferat al samuraiului, şi astfel îşi îndeplinea ultima îndatorire faţă de maestru: luându-i beregata.

Mai departe scrie-n carte »

• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?

• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.

Mai departe scrie-n carte »