THE BLOG-BÂRLOG

Ca să nu mă certe iar Cioby, trebuie să vă spun de la bun început că autoarea pare o femeie de treabă. Mai mult, după cum recunoaşte în „Bibliografia“ (sic!) de la finalul volumului, e mai mult decât o femeie de treabă: e o femeie de serviciu. Cele opt clase pe care le are s-au dovedit suficiente pentru a aprinde flacăra poeziei, o adevărată flamă olimpică, pe care n-a mai putut-o stinge nimeni şi nimic.

„Din copilărie am scris multe poezii pe care nu le-am păstrat, negândindu-mă vreodată că voi ajunge să le public, eu compuneam cântece şi le cântam singură prin casă“, explică autoarea în aşa-zisa şi sus-pomenita bibliografie. Care e atunci diferenţa între ea şi Marius Moga? Aflăm imediat: „Până când într-o zi am aflat de concursul de poezie populară de pe canalul Tv Etno unde am participat. Poezia Pleci neicuţă militar poezie care a fost desemnată de Uniunea Scriitorilor din Bucureşti ca fiind cea mai bună din acea lună, lucru pe care mi l-a confirmat pe acelaşi post de televiziune şi doamna Doina Mirea. Atunci mi-am dat seama că poeziile mele pot fi bune pentru a fi scrise şi editate. […] Acum îi mulţumesc din suflet Dumnezeului Iehova că numai el mi-a dat tăria de a edita această carte.“

Poeta ştie, deci, că tot românul s-a născut poet, după cum ştie că unul a fost poetul nepereche. Drept dovadă, poezia Dorinţă: Mai departe scrie-n carte »

Îi rog pe cititorii acestui blog, puţini câţi sunt ei, să nu se îndoiască nicio clipă de existenţa cărţii „Vântul aripilor pierdute“, despre care am scris cu câteva zile în urmă. Cartea există, v-o dovedesc prin această poză, iar cei interesaţi o pot eventual comanda la Editura Contrafort din Craiova, strada Romul, la parterul blocului T1. S-ar putea să fie nevoie de o suplimentare de tiraj, dar nu cred că va fi asta o problemă pentru autoare.

Acum, în consacrat spirit ştiinţific şi la cererea publicului, vă mai citesc niţel din cartea cu pricina. Dar să nu cumva să uitaţi că nu vă este permis să folosiţi aceste citate în scopuri comerciale, încercând cu lăcomie să vă îmbogăţiţi spiritual pe seama talentului fără margini al Aureliei Borăşteanu.

Deci revenim la Scarlett şi Rhett, care plecaseră în croazieră, şi la minunata lor poveste de dragoste…

Paginile 28 – 29:
- O ce frumos este Rhett, un pui de delfin ce cutreieră apele.
- Da, uite Eliza şi tu Gerald, uite ce frumos se joacă delfinii în apă.
După o săptămână de relaxare pe apă familia Buttler a plecat acasă. În vacanţă Bony şi-a luat o bicicletă să poată colinda prin tot oraşul cu familia sa atunci când merg la picnic. Mammy îi spuse lui Rhett că va merge şi ea la cumpărături. Rhett şi Scarlett au rămas puţin cam râzând şi spunându-i lui Mammy cam cu ce ocazie că ea nu prea umbla la C.E.C. ei.

Rămânem şi noi puţin cam râzând şi trecem de la familia Buttler la familia Wilkes. Eu unul n-am văzut filmul şi n-am citit cartea, dar sunt sigur că voi ştiţi despre ce rubedenii e vorba: Mai departe scrie-n carte »

Mă mâncă ieri în cur şi mă dusei la teatru*, unde avusei norocul, privilegiul şi onoarea să stau la doar câteva scaune distanţă de marea actriţă Nataşa Raab.

Popularitatea acestei mari artiste îmi fu reconfirmată încă de la intrarea ei în sală, când câţiva spectatori exclamară cu bucurie: „Uite-o pe Hermina!“ Mă gândii un pic – Hermina, Hermina… Nu era vreunul dintre personajele celor zece – unşpe piese de teatru pe care le-am văzut la viaţa mea. Nu suna a Caragiale, nu era un nume rusesc, ca să fie Cehov… Poate e vreun personaj de-al lui Shakespeare, îmi zic, dacă e aşa celebru. Şi, cu jenă în glas, întreb o vecină teatrofilă:
- Ce Hermina?
- Ei, Hermina, din Inimă de ţigan…

După aia începu piesa. Şi, pentru că din când în când spectatorii chicoteau şi comentau scenele, Nataşa Raab se hotărî să le dea mujicilor câteva lecţii de cultură şi civilizaţie:
- Dacă nu vă place piesa, ieşiţi afară!
- N-am văzut copii mai proşti de când sunt!
Şi pe urmă, adresându-se unei plasatoare imaginare:
- Auzi, te rog, scoate-i afară!
După care, blazată:
- Idiotenschaft! Mai departe scrie-n carte »

Eu şi Şerbănică tocmai voiam să facem o mică recenzie de carte: Aurelia Borăşteanu – Vântul aripilor pierdute – Editura Contrafort, Craiova, 2009.

Când să ne-apucăm, ne speriarăm însă de următoarele restricţii de copyright, pomenite la începutul operei: „Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.“

Aşa încât nu ne rămase decât să vă cităm din carte, în cel mai sincer interes ştiinţific şi cu minim de explicaţii. Vă urăm lectură plăcută.

Pagina 6: (Vorbeşte Mammy) - Aţi văzut domnule Rhett când s-a trezut domnişoara Scarlett ea a crezut că a murit şi domnişoara Bony şi că nu mai are pentru cine trăi şi nici pe dumneavoastră nu v-a mai cunoscut domnişoara când s-a trezit din coma care a cuprins-o iar şi aţi văzut cât aiura, că a murit şi domnişoara Melany că am fost cu toţii la înmormântare, că a murit şi domnişoara Bony şi băieţelul pe care îl poartă şi acum în pântece şi pe care mă rog la bunul Dumnezeu să o întoarcă pe pământ fără nici o durere pe ea şi pe copil şi să vă puteţi iubi iarăşi familia.

Pagina 7: (Vorbeşte Rhett):
- Da, Mammy! Eşti o femeie ce nu se pot explica decât lucruri bune…

Pagina 12: (Vorbeşte Rhett):
- …pe Scarlett eu nu i-o dau nici lui Dumnezeu iar dacă nu se mai scoală nu dumneata eşti cea care suferă ci eu.

Pagina 24: (Într-o scrisoare de la Melany şi Asley):
Dragă Scarlet şi Rhett,
Am aflat despre gestul şi bucuriile pe care ţi le-a făcut Rhett şi ne-am grăbit să-ţi răspundem la fel de repede…

Pagina 25: (Narează autoarea):
Rhett coboară scările cu paşii lui de bărbat cu alură de căpitan şi cu înfăţişarea de Bancher.

Pagina 26: (Narează autoarea):
Micuţa Eliza făcu un an şi au fost invitaţi toţi prietenii. Timpul trecea foarte uşor iar Rhett îşi primi postul de bancher la o bancă şi ca patron la banca pe care i-o cumpărase Scarlett.

Pagina 28: (Narează, desigur, tot autoarea):
Au plecat pe croazieră două săptămâni cu iahtul pe care l-au cumpărat. Bony o strigă pe Scarlet şi pe Rhett să-i arate un peşte de pe acest minunat tărâm al apelor.

Pagina 38: (Vorbeşte cineva, nu-mi dau seama cine):
- Aaa! Uitasem să-ţi spun, Rhetton vrea să-i cumpăr o herghelie de cai pe care să-i facă cai de curse.

Pagina 42: (Vorbeşte Scarlett):
- Oooo Rhett, iubirea ce-ţi port este mai mare decât orice, iar faptul că avem bani este şi faptul că muncim, iar copiii sunt foarte fericiţi.

Pagina 46: (Narează autoarea. Spoiler: urmează o metaforă!):
- Chiar dacă apa era caldă de vară, ploaia şi furtuna o făceau de gheaţă datorită disperării.

Pagina 56: (Narează autoarea):
Rochiile Parisului erau de o fascinaţie rară şi de o eleganţă proprie, iar Scarlett îşi alesese două rochii de la casa de modă pe care o deschisese Melany la Paris. Banca lui Rhett mergea foarte bine iar domnul căpitan aranjă ca la cursele de cai de la Paris să poată concura şi el cu caii la dublu compus.

Pagina 65: (Narează autoarea):
Iarna fu destul de ţârzie şi ţinu până în luna februarie.

Pagina 66: (Ultima frază a romanului, narează autoarea):
Frunzele toamnei agăţate parcă în vânt alergau în amurgul serii pe străzile Parisului precum copacul agăţat pe pământ ce străjuie Tarra alături de înregul pământ.

Atenţie! Această carte există şi are chiar şi ISBN! Şi să ştiţi că n-am glumit când am spus că am citat-o din pur interes ştiinţific: aşteptăm perlele elevilor la BAC-ul viitor pentru un studiu de literatură comparată.

„Numai două chestii sunt infinite: Universul şi prostia omenească. Dar despre prima nu sunt sigur…“. Aşa spunea Einstein, iar astăzi trăirăm glorioasa clipă în care acceleratorul de particule din Elveţia putu să ne confirme afirmaţia sa. Nu, nu în privinţa Universului. Cel puţin deocamdată. Nemărginirea prostiei umane deveni însă lucru cert, încă din seara de dinainte ca savanţii să bage acceleratorul în priză.

M-a sunat atunci bunică-mea şi, săraca, era disperată: şase posturi de televiziune anunţau apocalipsa cu moderaţie, în timp ce al şaptelea deja număra orele până la sfârşitul lumii. Isteria cuprinsese tot globul pământesc, autorii experimentului primeau ameninţări cu moartea. Imbecilitatea era în rapidă expansiune, ca Universul în prima sa nanoclipă de viaţă. Cosmogonia spiritelor bisericoase se ducea de râpă numai la auzul numelui „particulei lui Dumnezeu“. Asta în timp ce ateii chibiţi, care aprofundaseră fizica atomică din poziţia stând pe veceu, înţelegeau fără putinţă de tăgadă că Pământul va fi absorbit de gaura neagră a bosonului Higgs aidoma unui contorsionist care îşi vâră întregul corp în cur. Nici măcar după ce, slobozit în acceleratorul lung de 27 de kilometri, protonul începuse să dea cele 11.111 de târcoale pe secundă, fără să vină niciun strop de apocalipsă, scenariile şi regiile prăpăstioase nu s-au sfârşit. Apocalipsa nu se contramandează niciodată, ea doar se amână de la sine, până nu mai târziu de sfârşitul lumii. În octombrie sau la anul, peste patru sau peste 400 de ani, tot o să vină drăgălaşa de ea. Cum zicea şi Einstein: e infinită.

De-asta îmi permit să vă anunţ solemn că n-o să vină nicio apocalipsă. Dacă, totuşi, o să vină, sunt liniştit: n-o să se mai găsească pe faţa pământului cine să mă beştelească şi să-mi arate c-am cam zbârcit-o. Singura chestie pe care mi-aş dori-o e ca dovada că mă înşel să mă surprindă într-o cârciumă, cu lumânărele şi vin roşu pe masă, exact înainte să cer nota de plată.

O fi din cauza căldurii. Mă consolez cu gândul că nimeni nu e genial în fiecare zi, cu atât puţin eu, care n-am fost niciodată. Dar, pe bune, simt că nu-mi mai merge deloc mintea. Aş spune că m-am prostit, dar ar însemna să fiu lipsit de modestie, asumându-mi implicit posibilitatea de-a fi fost cândva deştept. Hai să zicem că trec printr-o perioadă proastă, deşi gramatical corect ar fi să spun că trec printr-o perioadă prost.

Am vrut să mă repar cu Memoplus. Din păcate, după ce mi-am cumpărat prima – şi ultima – cutie, mi-am dat seama că tratamentul tardiv nu-i nicio scoatere. E ca dracu’, mă-nţelegi: cum să-mi recuperez eu memoria cu medicamente, când uit, dimineaţă de dimineaţă, să iau pastila?

Dacă ologului nu-i trebuie picioare, ci un scaun cu rotile, atunci mie mi-ar trebui un blog. Măcar să ţin minte ce-am făcut azi, dacă oricum îmi aduc aminte din doi în trei ce mi s-a mai întâmplat până acum.

Am încercat să găsesc o explicaţie pentru prosteala asta a mea. Unii mi-au zis că s-ar putea să fie de la băutură, dar n-au dreptate. Ba dimpotrivă: am constatat că, după trei – patru beri, îmi vin în cap toţi datornicii, inclusiv ăia care au să-mi dea abţibilde turbo din clasa a patra.

Până la urmă, am găsit un răspuns acceptabil pe net, pe un site de ezoterism: s-ar părea că mi se trage de la schimbarea frecvenţei undelor electromagnetice ale Terrei, mai ales că galaxia traversează o centură fotonică. Vestea bună e, deci, că prosteala mea e una cosmică. Vestea proastă e că, potrivit unor surse extraterestre citate de site-ul de ezoterism, o să-mi revin de-abia în 2012. Ce mă fac eu până atunci, e greu de spus. Aş putea, de exemplu, să profit de slaba activitate cerebrală şi să mă însor, ca o urmare naturală a faptului că mi-am făcut blog.

M-am prostit şi în vis. Mai alalt’eri noapte, n-am putut dormi, pentru că nu ştiam ce o să se întâmple cu id-ul meu de messenger după ce o să mor. Tu te-ai întrebat vreodată ce-o să se întâmple cu id-ul tău de mess după ce o să mori? Păi nu, normal. Tu nu te-ai prostit. Dar, până-n 2012, mai ai destul timp. Centura fotonică, să ştii, nu iartă nimic.

L-ar putea cheama Costel. Prietenii vechi îşi permit să-i spună aşa, chiar şi după ce s-a îmbogăţit. N-a făcut el banu’ gros, precum costeii Căşuneanu sau Costanda, zeci şi sute de milioane de para. Da’ cine l-a văzut acum 15 ani, abia venit în capitală, cumpărându-şi câte-o juma’ de pâine, că n-avea bani de una-ntreagă, nu l-ar mai recunoaşte.

Costel are afacerea lui mică şi vioaie, umblă cu un E-Klasse, plăteşte impozite cât e nevoie şi în rest dă şpagă, ştie joaca. Are plasmă de 106 şi-şi face acuşica şi vilă la periferie. Îi place fotbalul şi e abonat la toate meciurile Euro 2008. Stă lepreşte pe sofa, se râcâie diafan la mons pubis, bea bere galbină, toacă seminţe negre, fumează ţigări cu flitru alb.

La finalul fiecărui joc, vede o reclamă care-l atinge undeva la suflet. Orice-ar zice unii, Costel n-are suflet rău. Când ajunge la o mânăstire, lasă un milion şi se roagă de iertarea păcatelor, cele trecute şi, mai ales, cele viitoare. Costel, zic, vede o reclamă cu un om care îşi pierde piciorul din cauza unei mine antipersonal din Afganistan. „Poţi înscrie şi tu pentru Crucea Roşie“, zice vocea din reclamă. Costel îşi aduce aminte de-un unchi de-al lui, care primise un picior de lemn în schimbul celui din carne şi oase, lăsat undeva la Odessa. Costel e hotărât să cotizeze la Crucea Roşie, dar cum? „Intră pe veveve scor for ză red cros punct org!“, zice, pe ton grav, vocea de la tv. „Ce zise, fă?“, o întreabă Costel pe nevastă-sa, Mariana. Costel îşi permite să-i spună „fă“, chiar dacă restul lumii îi zice „madam Mary“, fiindcă a cunoscut-o când ea avea doar două perechi de chiloţi şi, ca să nu-i uzeze, mergea la săpatul viei purtând fusta pe curul gol. „Nu ştiu, mă, Costele! Ceva cu scorul corect, a?“, răspunde madam Mary.

Costel ia leptopu’ şi se pune pe tastat: www.scorfortheredcros.org, scorfortheredcross.ro… Niciun rezultat: „Păi nu putea să dea şi ei un număr de telefon?“, zice Costel, deznădăjduit.

Eu nu-mi permit să înjur nobila Cruce Roşie, de-asta am avut nevoie de un personaj imaginar. Adevărul e însă că tentativa acestei organizaţii umanitare de a strânge bani româneşti cu ajutorul unui site cu nume imposibil de reţinut e un fel de a cerşi în mijlocul deşertului. Totuşi, dac-aş şti că tipul care s-a ocupat de campania asta are mai puţin de 1,80 m şi 80 kg, m-aş risca să-i spun în faţă: „Eşti prost, bă! Nu te costa un leu în plus să faci treaba ca lumea!“

Mi-a vorbit cineva, într-o seară, de noua psihoză internautică mondială: Second Life. Pân-atunci n-auzisem de jocul ăsta, dar m-am documentat: e vorba de o lume virtuală, care are acum vreo 13 milioane de locuitori şi un trend demografic care-o s-o facă mai populată decât Germania până la anul. Regulile sunt simple: intri pe site, îţi creezi un cont, o nouă identitate, devii rezident, plăteşti o taxă, cumperi pământ, îţi faci o casă, îţi începi existenţa paralelă: acolo munceşti, acolo creezi, acolo te distrezi, acolo iubeşti (cu sexul, sincer, n-am prea înţeles cum e), acolo faci bani.

Mi s-ar fi părut o joacă până am aflat că:
Banii virtuali sunt convertibili în banii reali. În Second Life există magazine virtuale ale firmelor reale care vând produse virtuale oamenilor virtuali. Există bănci virtuale, cazinouri virtuale, muzee virtuale. Lituania şi alte câteva state şi-au deschis deja ambasade virtuale în Second Life. Chiar şi ziarul Gândul are o redacţie virtuală în SL. Trupele nou apărute susţin concerte şi turnee de promovare în SL. Vedetele din SL şi-au schimbat dolarii Linden (aşa le zice) în USD şi au devenit milionari de-adevăratelea. UE a impus deja TVA la comerţul cu obiectele virtuale din Second Life (pe bune!). Etc etc. Oricum, am înţeles repede că ăsta o să fie viitorul omenirii: viaţa virtuală. Asta o să fie noua televiziune, ăsta o să fie noul internet, ăsta o să fie noul opium al maselor.

Cu (numai) 80 de ani în urmă, Hesse se plângea, prin gura lupului de stepă Harry Haller, că radioul, cea mai agresivă invenţie a omului până la ora aia, dezumanizează. Ho-ho! Păi, pe lângă Second Life, să asculţi o emisiune de noapte la tranzistor îmi pare la fel de dulce-desuet ca un foc de lemne în şemineu! Eu n-am priceput că radioul mă rupe de lume. Copiii mei, probabil, n-o să mai înţeleagă că există o primă viaţă înaintea celei de-a doua.

Cine mi-a zis de jocul ăsta mi-a dat subiectul cu tot cu adnotări. E ca-n Sorescu, mi-a zis, când se roagă Iona de mă-sa: „Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Dar poate a doua oară…“ Ocazie cu care îmi dau seama că, orişicât aş mai cârcoti unoeri, în sinea mă simt un norocos. Spre diferenţă de Iona, de exemplu, n-am simţit nevoia să renasc, instant şi online, în lumea rezidenţilor Second Life.

Nesupunere civică, aşa crede domnul prim-ministru că se numeşte atitudinea românilor care cârcotesc cu privire la taxa de primă înmatriculare. Glorioasă tâmpenie – aşa cred eu că se numeşte scurtcircuitul cerebral al autorilor de-acum celebrei partituri „cu cât mai veche maşina, cu atât mai mică taxa.“

O maşină de zece ani şi cu o durată medie de viaţă de treişpe – zice domnul Vosganian simulând inteligenţa – mai are cam puţin de trăit, adică mai are puţin de poluat. Merită, deci, o taxă de primă înmatriculare mai micuţă. O maşină nouă va face, hă-hă!, cam multă umbră asfaltului, adică va polua mult, adică trebuie taxată fără milă. Ergo – zic eu, aliniindu-mă la logica finanţistului-şef – o maşină de douăzeci de ani vechime nu mai poluează din anul 2000, de când i s-a dus durata medie de viaţă. Pentru că înmatriculează un asemenea auto-zombie, rumânul ar trebui eventual să primească de la stat câteva sute de euro.

Dacă aranjamentele integrării îi hărăziseră României soarta de ţară-cimitir-de-maşini-nemţeşti (ceea ce n-ar fi de vreo mirare), onor guvernanţii puteau cel puţin găsi un fel mai cinstit de-a promova marfa de autohaus. Dar să fiu mai întâi luat de prost şi apoi acuzat de nesupunere civică – ăsta mi se pare un lucru de neiertat la proximele alegeri.

Mai enervant e că, mulţumită principiilor zootehnice care ghidează acţiunile guvernului în raport cu ţara, vom ajunge o groapă de gunoi rutier nu doar pentru Vest, ci şi pentru vecinii bulgari. Stăpânii castraveciorilor îşi pot şi ei arunca ciurucurile peste gard, la noi în ogradă, şi nu mă miră deloc că au apărut deja firme specializate, care le vând românilor amatori de chilipiruri maşini înmatriculate la Vidin sau la Sofia.

Şi, în fine, ce mă scoate cel mai tare din sărite: după atâţia ani în care statul a luat banii de la gura copiilor ca să finanţeze programul „Rabla“, banda lăsată liberă de daciile model ’87 va fi repede ocupată de renaulturi fabricaţie ’91. Şi chiar dacă, peste câteva luni, executivul îşi va pune cenuşă în cap, va fi prea târziu: cu câteva sute de mii de gioarse proaspăt înmatriculate, România va fi devenit deja câştigătoarea incontestabilă a programului „Rabla Europei“.

Scriitori au mare grijă atunci când îşi botează personajele. Uneori, ca în cazul lui Caragiale, ajunge să le afli numele – Rică Venturiano, Nae Caţavencu, Agamiţă Dandanache – şi deja ştii despre ce fel de oameni e vorba. Alteori, semnificaţiile sunt bine ascunse, ca prin romanele lui Umberto Eco, şi nu poţi fi sigur că ai descifrat înţelesul numelor nici după o vizită la Biblioteca Academiei.

De bună seamă, organigrama Ştiinţei Craiova nu include niciun consilier pe probleme de semiotică. Eu nu mă pricep la fotbal şi nici nu mi-e ruşine s-o recunosc, dar, având o febleţe pentru cuvinte, am palpitaţii când aud din ce substantive proprii este compus lotul unei mari iubiri.

Transferurile din vară parcă fură făcute, la mişto, de stafia lui Duiliu Zamfirescu. Mai ţineţi minte romanul său, Tănase Scatiu? Cam aşa şi pe la Craiova: doar că, în loc de Tănase, ne pricopsirăm cu un Tănasă, iar scatiul fu înlocuit de o o altă păsărică: Andrei Prepeliţă. Întreb şi eu, nu dau cu parul: cum să se sperie adversarul în faţa numelui tău de pitpalac?

Prepeliţă ar trebui să-l lanseze în atac pe Michael Baird, un atacant care, pronunţat în grabă, are aceeaşi rezonanţă păsărească. Celălalt australian e Joshua Rose. Cu o floare nu se face primăvară, de acord, dar valoarea trandafirului în discuţie e una demnă de satelitul Primăvara.

Internaţionalul echipei, vedeta bună de export, e Dorel Stoica. Îl ştiţi, desigur, din reclama la Unirea: „Dorele, ne mişcăm şi noi mai cu talent?“. E vorba de coniacul Unirea, pentru că de la Unirea Urziceni Craiova a luat bătaie, după un meci în care Dorel nu s-a mişcat nici cu talent, nici fără, fiind pedepsit de conducere cu un sejur la echipa a doua.

Continuăm prezentarea lotului, cu DEX-ul pe banca tehnică: Dănănae e totuna cu bazaconie, belea, pacoste. No comment. Gărgălie, în schimb, nu înseamnă nimic, dar tot a poreclă sună.

Acestea fiind spuse, de ce să ne mire că Ştiinţa a devenit ciuca bătăilor din Liga I, când pe căpitan, în afară de Mădălin, îl mai cheamă şi Ciucă? Şi de ce să ne mirăm de locul mărunţel pe care băieţii îl ocupă în clasament, de parcă n-am şti cine le e patron?