THE BLOG-BÂRLOG

V-aţi simţit vreodată goi pe dinăuntru? Şi, dacă da, aţi eşuat, ca şi mine, în tentativa de a vă umple golul? Ei bine, iată o povestioară – eu o primii ca fiind reală şi nemaiauzită, dar se prea poate să fie doar o anecdotă veche, pusă în scenă de oameni reali – dar care, şi asta e important, îmi schimbă optica asupra dubioasei deşertăciuni a unelor lucruri.

În faţa unei covrigării:

- Cât e, doamnă, covrigul?

- Trei mii.

- Şi gaura, cât e?

- E gratis, domne, aia nu costă nimic.

- Păi şi-atunci de ce n-o faceţi, doamnă, mai mare?

Când susţinui căcatul de disertaţie la căcatul de master, urcarăm în Universitate într-o săliţă de pe la ultimul nivel, sector repartizat îndeobşte studenţilor de la Teologie. Că de-aia îi şi bâzâiam în studenţie, că aşa au vrut ei, să fie la cucurigu, că altă cale de a se simţi mai aproape de Dumnezeu oricum n-aveau.

Da. Şi m-aşezai în ultima bancă, normal. Şi pe bancă, printre multe alte fiţuici mânjite cu pixul înaintea vreunui examen (Dă Doamne să nu mă mute de-aici!…), venise vreun teolog de-ăsta în devenire şi scrisese mare: DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE.

Mă, zic, asta ori că e vreo dumă din vreo carte, din vreun film, de la Mircea Badea – mă rog, de undeva de unde n-aveam io cum să aud de ea, ori că e vreun panseu original studenţesc, da’ în mod claro claro e o chestie la care io trebuie să mă gândesc şi s-o-ntorc pe toate feţele, până mă prind ce vrea să-nsemne.

Că ştiţi c-aşa sunt io, ca doctorul Sulfină Scoate-Sânge-Din-Băşină. Mă pătimesc să pătrund în miezul oricărui căcăţiş şi să scot cu dinţii de-acolo sâmburele de universalitate.

Deocamdată nu m-am prins ce vrea să-nsemne asta cu DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE, dar mi-am oferit nişte piste ajutătoare.

1. Cică la Drăgăneşti-OT-City, vecin cu Adiţă şi Blăniţă, stă exemplul tipic de român plecat la muncă în Spania şi întors după aia să-şi facă un rost în ţară. Cică omul o ardea de o zi întreagă prin curte, cu nişte manele date tare rău, la o staţie. Când a venit seara, ăştia, vecinii, nu l-au mai răbdat şi l-au rugat să-şi dea muzica mai încet. Omul n-a prea priceput el de ce nu se bucură tot oraşul alături de manelele lui – că nu ştiu dacă aţi observat, da’ mulţi de-ăştia care bubuie maneaua prin bloc au senzaţia că îţi fac un bine şi că te emancipezi dacă îţi zornăie bibelourile de pe mileul de pe plasma HD de la başii lor. Deci omul n-a prea priceput de ce voiau ăştia muzica mai încet, dar s-a conformat, fără să se oftice. După aia, abţiguit şi încă aflat sub efectul manelelor, le-a strigat, de dincolo de gard, vecinilor:

- Şmecherie şi speranţă!

Şmecherie şi speranţă. Nu Muie Steaua, nu Jos Băsescu, nu S-o fut pe mă-ta. Nu sex&drugs&rock’n'roll. Şmecherie şi speranţă.

Mie mi se pare câteodată că noi, ăştia care ne credem mai deştepţi şi ne adunăm în grupuri şi grupuleţe care să menţină vie această prejudecată, suntem, de fapt, mai proşti ca proştii. Mi se pare că ne băgăm în cap tot felul de tâmpenii, care mai de care mai beliete şi mai bârzoiete, şi după aia ne mirăm de ce ştim pomii pe de rost, dar habar n-avem unde-i pădurea. Şi pe mine unul dacă mă întreabă cineva ce-mi doresc de la viaţă, de la soartă, m-apuc să delirez de-a-n-pulea, fără să fiu capabil să sintetizez în două vorbe: şmecherie şi speranţă.

Nu râdeţi… Mesajul ăsta e dostoievskian, pe cât de profund pe atât de sănătos. Şmecheria, de bună seamă, e totuna cu dezvoltarea personală în acord cu nevoile societăţii. Asta înseamnă să fii şmecher: să fii nu doar bun în ceea ce faci, dar şi acceptat ca atare de către cei din jur. Este momentul în care, sociologic, statutul şi statusul social se întâlnesc, ba chiar o fac la un nivel mulţumitor de înalt.

Speranţa, pe de altă parte, reprezintă motorul dezvoltării spirituale de tip creştin. Nici nu mai are rost să intru în detalii. Cine şi-a băgat nasul în Noul Testament ştie că speranţa şi dragostea merg mână în mână, ele sunt esenţa creştinismului, iar lipsa lor reprezintă păcat de moarte.

2. Veneam noaptea spre Craiova, din Vamă, şi îi cântam lu’ Marcea: Câte stele sunt pe cer, atâtea femei disper… Io, din partea şoferului, nu vedeam nicio steaua naibii.

Marcea a văzut vreo trei.

***

Deocamdată atât. Mă mai gândesc, mă mai uit în jur. Îi dau io de cap până la urmă.

Asta o fi frumuseţea unui blog, să ajung să dedic un post de-ăsta unui prieten cu care vorbesc de câteva ori pe zi? Mă rog.

Am primit deci nişte citate din maddox.com, site pe care l-am citit deseori cu plăcere şi pe care chiar m-a bătut gândul să-l imit şi să-l românizez, la un moment dat. A făcut-o între timp, de altfel, băiatul de la www.piticigratis.com. Mă rog din nou.

Deci domnul Maddox zicea că blogurile sunt de căcat, chestiune cu care am fost multă vreme de perfect acord.

Ceva mai recent, am înţeles că inclusiv site-ul său, cel mai bun site din univers – dacă e să te iei după google, nu e nici mai mult nici mai puţin decât un blog – ca principiu de funcţionare şi teme de expresie. Adică n-o să găseşti acolo altceva decât opiniile şi părerile pe care domnul Maddox binevoieşte să le aibă. Caz în care pot spune că domnul Maddox dă dovadă de ipocrizie şi e de căcat şi el, cu blogul lui cu tot, ca toate blogurile pe care le critică.

Dacă, eventual, ar fi vorba de nuanţele lingvistice care fac diferenţa dintre un site personal şi un aşa zis blog, apoi eu deocamdată nu mă pricep prea bine la aceste aspecte. Când o să înţeleg, o să am o părere. Pot spune însă că puţine din blogurile pe care am intrat în ultima vreme îşi mai păstrează aerul originar, de web-log. De cealaltă parte, multe dintre ele sunt acum doar nişte site-uri impersonale, de prezentare, doar că sunt home-made.

Şi în plus e limpede că, în timp ce un site de rahat te costă câteva sute de euro, asta în cazul în care nu ţi-l face vreun prieten pe câteva beri, un blog tip wordpress sau blogspot e fix moca, ba e şi optimizat pentru a atrage cât mai mulţi cititori, într-un timp cât mai scurt.

Cum ziceam, nu sunt chiar un peşte în apa lui atunci când vorbesc despre bloguri. Am însă o experienţă destul de lungă în presa scrisă, suficientă cât să vă garantez că e tehnic imposibil să mai găseşti o publicaţie care să-ţi găzduiască ideile, fără să te cenzureze sau să te motiveze să te autocenzurezi. Asta în timp ce lumea cărţilor, faţă de care am un respect tot mai condiţionat, se comportă foarte dubios: autori obscuri publică fără restricţii, la edituri la fel de obscure, pe cheltuială proprie, cărţi absolut imbecile, a căror esenţă vidă n-ar merita nici măcar deranjul unui blog.

Chiar azi îmi ajunse în faţa ochilor o carte în care o tanti din Craiova găseşte de cuvinţă să scrie continuarea romanului „Pe aripile vântului“… E ceva incredibil, delicios, vă jur, nu ştii dacă să râzi de comicul situaţiei sau să plângi de mila autoarei. Promit să mai vorbesc despre asta, cu prima ocazie.

Şi ca să închei acum: am făcut compromisul e-mail-ului, deşi ştiam că nimic n-o să se compare vreodată cu emoţia unei scrisori la plic, cu senzaţia aia evanghelică pe care ţi-o dădea cutia poştală în zilele în care nu era goală. Am făcut apoi compromisul yahoo messenger, căruia am reuşit totuşi să-i rezist vreo doi-trei ani. Iată că fac acum compromisul blogului. Mai rămân totuşi, pe lista neagră, nobile organizaţii gen hi5, myspace, tweeter (am fost corectat, cică se scrie twitter, n-aveam de unde să ştiu…) etc, care mi se par nişte mari porcării. Dar mi-am învăţat lecţia: nu mai zic niciodată „niciodată“.

S-ar putea să-l ştiţi pe Traian, zis Piele: e fratele lui Adi, zis Portocală, şi are un prieten Cezar, zis Cezar. T. şi C. sunt de părere că Nurofen Răceală şi Gripă e un medicament bun şi simplu de cerut la farmacie. Tot cetăţeanul virozat care se întreabă „ce să iau când am răceală şi gripă?“ îşi poate răspunde cu precizie: „Nurofen răceală şi gripă!“ Inspiraţi de simplitatea prescripţiei, T. şi C. aşteaptă ca oamenii de ştiinţă să vină cu noi şi noi varietăţi de Nurofen în sprijinul celor suferinzi de viaţă la oraş:

În zilele de trudă capitalistă, Cezar şi-ar dori să ia Nurofen Muncesc şi Nu Dorm, iar Traian, care e lipit de scaunul Nubirei din dotare, visează la Nurofen Volan şi Pedală. Nădăjduind la vârsta pensiei, Cezar aşteaptă Nurofenul Bătrâneţe şi Gârboveală, în timp ce Traian, suflet sensibil, vrea Nurofen Necazuri şi Durere.

În vremurile în care sănătatea poporului încă se mai ţinea într-un fir de piramidon, trebuie să recunosc că şi mie mi-ar fi prins grozav de bine nişte Nurofen. Nurofen Virginitate şi Acnee, eventual. De fapt, atât de mult mi-a lipsit doctoria, încât nici n-am apucat să-mi dau seama când am făcut complicaţii, ajungând să am nevoie de Nurofen Gastrită şi Mahmureală (recomandat la prima oră, pe stomacul gol), combinat cu Nurofen Somn şi Toropeală (administrabil în restul zilei). Dar nu-mi pare rău: măcar aşa n-am avut niciodată nevoie de Nurofen Plictiseală şi Filme Proaste.

Mergând pe firul bolii până în ziua de azi, aş fi avut nevoie de: Nurofen Dragoste şi Ejaculare Precoce, Nurofen Rude şi Soacră, Nurofen Tuse şi Junghi, Nurofen Amantă şi Divorţ, Nurofen Sesiune şi Toceală, Nurofen Şefi şi Leafă Mică, Nurofen Prostie şi Ţeapă, Nurofen Datorii şi Rate la Bancă, Nurofen Etilotest şi Mers pe Jos etc etc.

Acuma, dacă-l ştiţi deja pe Traian, musai să-l cunoaşteţi pe frati-su, Adi. Adi îşi caută nişte Nurofen Lehamite şi Durere în Pană. Dacă face rost, îl îmbârlig să-mi dea şi mie câteva pastile: să am cu ce-mi trece vremea, până inventează cineva Nurofenul Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără De Moarte. Pentru că, sincer vorbind, în leacuri băbeşti precum Nurofenul Dric şi Vată-n Nas n-am deloc încredere.