The world is small enough for both of us

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 09/07/2010 01:24, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Digital Baubau

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 08/07/2010 21:05, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Mă întorc unde n-am mai fost

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 02/07/2010 02:15, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

De ce e Coca-Cola duşmanca patriei

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 01/07/2010 09:23, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Mayday

O vârâciune marca Mishu. La 17/05/2010 00:05, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

La şante micantare

• În parcul Romanescu, de 1 Mai, o familie venită de undeva de la ţară, să celebreze ziua mondială în care nu se dă cu sapa. Un băieţel de 8 – 9 ani, blond, cu o faţă blândă şi aproape tâmpă şi nişte ochelari ieftini. Şi-au bătut joc de el: dintre toate jucăriile chinezeşti disponibile, i-au făcut hatârul cu un balon umflat cu heliu, în formă de papagal. Un papagal de dimensiunea unei bufniţe, colorat strident şi mai urât decât orezarii care-l fabricaseră. Băieţelul e, totuşi, mândru de balonul lui. Pe balon îl doare în pulă şi fuge în frunzişul unui pom.

• Se constituie celula de criză. Din pom încep să se rupă crecile, sub presiunea rudelor supărate, dar al dracului papagal nu se mişcă. Noroc că amărăştenii n-au un topor la îndemână. Sigur n-ar ezita să pună la pământ arborele rar ca să recupereze minunea. Până la urmă, cel mai inteligent cedează: papagalul îşi ia zborul spre stratosferă. Băieţelul se uită trist, o vreme, şi începe să bocească.

• Mai am câteva zile până împlinesc rotunda vârstă de 29 de – şi la mine chiar aşa e – primăveri, şi tot îmi imaginez că toate baloanele astea care o iau în sus se strâng undeva, deasupra marilor oraşe, şi rămân acolo, înghesuite, ca un mare curcubeu delict, un prim popas, un loc de joacă pentru suflete, înainte de a-şi urma drumul spre faţa nevăzută a Lunii.

• Când eram eu mic, orice era bun de jucărie. De exemplu, aveam o ruletă metrică de pe care se şterseseră marcajele şi, scoţând un pic de bandă din ea, o transformam într-o magnifică staţie de emisie recepţie, cu care comunicam cu toate migurile care dădeau roată pe deasupra oraşului. Mai ales când mă duceam să cumpăr pâine. Vorbeam cu migurile, prin staţia mea minune, şi lumea se uita nelămurită, dar ei nu ştiau ce importanţă deosebită aveam eu în buna desfăşurare a excerciţiilor din spaţiul aerian. Dintr-o copertă groasă de registru îmi făcusem laptop. Avea toate butoanele, în ordinea descrisă de pozele dintr-un catalog de electronice nemţesc. Semăna destul de mult cu ăsta de-l am acum, doar că ăla nu s-a fărâmat niciodată.

• Şi pe la ţară era interesant. Acolo, verile treceau greu, printre îngrijitul orătăniilor şi udatul grădinii, şi niciun minut bun de jucat nu trebuia irosit. Erau perioade de câte o săptămână – două în care toţi copiii de pe maidan aveam câte o preocupare comună. După care o făceam uitată şi ne apucam de altceva.

• De exemplu, a fost o vreme în care în tot satul niciun aragaz nu mai avea capac. Aragazurile, fie ele 23 August, Metalica sau Samus, aveau un capac pătrat, emailat, uşor bombat spre exterior, pe care gospodinele în ţineau proptit de perete, aşteptând ziua în care le va fi folosit la ceva. Noi am descoperit la ce e bun: ne puneam cu curul în el şi ne dădeam drumul de pe deal. Era mult mai tare decât snowboardul. N-aveai niciun fel de control asupra vehiculului. Când se apropia vreun corcoduş, tot ce puteai să faci era să sari din corabie. Ne întorceam acasă cu unghiile vinete şi plini de bube.

• A mai fost o modă cu pişcaricele. Câţi chiloţi de-ai bunică-mii oi fi distrus ca să-mi procur sfântul elastic necesar, numai dracii din mine mai pot să ştie. Se lua o bucată de cablu de aluminiu, cât mai gros, se decoperta izolaţia în capete, se prindea elasticul şi se alcătuia pişcariciul. Scoabele se făceau tot din sârmă. Pişcariciul folosea la asasinarea guguşticilor. Când ne întâlneam seara, la podul şcolii, raportam victimele: eu am vânat trei, ăla patru, ăla cinci… Unde era dovada? Păi, dovada era deja gătită la ora aia. Ai fi zis, ascultându-ne, că tot satul se hrănea cu ciorbă de guguştiuc. În realitate, am vaga bănuială că, în vara aia, nicio pasăre n-a murit de altceva decât de bătrâneţe.

• Câte se puteau face din nimic… Orice blană devenea pistol. Orice ştecher devenea navetă spaţială. Orice pegas devenea orgă de lumini. Patru rulmenţi şi o scândură alcătuiau neînchipuite care de luptă şi, în principiu, orice particulă a mediului înconjurător avea potenţialul unei jucării.

• Mie îmi plăcea ca totul să fie cât mai realist. De exemplu, nu puteam desena maşinuţe pe foaie de matematică sau dictando, pentru că liniatura mi se părea că alterează natura pură a reproducerii. Şi din cauza asta, ca să evit confuziile, aveam mania etichetelor. Dacă bucata de lemn nu semăna cu o puşcă de vânătoare, numai bună de ucis urşi grizzly, trebuia să scriu pe ea puşcă de vânătoare. Dacă mingea de 35, ovală şi vai mama ei, nu semăna cu mingea oficială a Coppa del Mondo, trebuia să scriu pe ea: Coppa del Mondo. Etc.

• Poate că ăsta-i motivul pentru care mi-a fost foarte greu să înţeleg moda celei mai stupide jucării din toată copilăria mea: janta de bicicletă mânuită cu sârma. Nu ştiu dacă avea vreun nume special. Dacă avea, l-am uitat. Dar era o jantă de bicicletă, fără cauciuc sau spiţe, doar obada, plus o sârmă mai groasă, încârligată la un capăt. Cu sârma mânuiai janta pe şoseaua principală sau pe uliţe, o plimbai ca pe un câine de rasă, fără să ştii de ce, fără să ştii cui foloseşte sau ce reprezintă joaca ta. Mi-a fost greu să mă supun, pentru că nu înţelegeam rostul jucăriei. Nu era realistă. Noroc, cum vă ziceam, că nici moda asta n-a durat mai mult de două săptămâni.

• Şi, câteodată, pe înserat, se auzea, din curte în curte, câte o copil zbierând:

- Gloooooriiiiaaaaa…

Şi-ntr-o clipită, toţi ieşeam la porţi. Trecea şirul de semănători dinspre sau înspre SMT. Aşa le ziceam: glorii. Cred că aşa le chema. Stăteam şi ne uitam la ele, maşinării gigantice şi complicate, cum vuiau ele şi duduiau şi zornăiau, cu stilul lor ilogic de a avea roţile mari în faţă şi pe cele mici în spate. Care aveam coiţele mai mari ne agăţam de scara gloriei şi ne plimbam câte o sută de metri, spre disperarea aparţinătorilor: părinţi, bunici, unchi, mătuşi sau vecini cumsecade.

- Glooooriiiaaaaa, urlam.

• Partea cu „sic transit” am învăţat-o ceva mai târziu.

O vârâciune marca Mishu. La 09/05/2010 13:45, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Abatele Felazio

De pe blogul lui Lazio:

Destin cu găină

I'm dead, I'm dead, you know that I'm dead...

Poţi reuşi. Noi te putem ajuta.

P.S. Lazio era coleg cu mine la Lupa. Ba nu, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, era subordonatul meu la Lupa. Sclavul meu. Era suficient să ridic o sprânceană sau să mişc dintr-o ureche şi Lazio deja făcea singur tot ziarul. Sau, pula mea, poate nu era aşa, dar a intervenit subiectivismul în amintiri…
Acuma, Lazio e la Bucureşti. Zice că s-a săturat să mănânce covrigi. N-a zis din coada cărui câine şi-i procură. Şi că s-a săturat să scrie despre rostopască şi coada şoricelului la o revistă de largă respiraţie populară. Aia e. Lasă, Lazio, că a trecut doar un an. Good things cum on those who wait.

O vârâciune marca Mishu. La 08/04/2010 12:19, în Blog Job, Chestii care se-ntâmplă, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Solstiţiul de vară

• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?

• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 02/02/2010 04:04, în Am fost odată frumos şi deştept, Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Dacă sunteţi curioşi cum a murit, la 30 de ani, cel mai talentat actor din generaţia lui Amza Pellea…

… atunci neapărat ar trebui să citiţi ce scrise jupân Şerbănică.

mircea bohoreanu

O vârâciune marca Mishu. La 07/01/2010 14:01, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Mii de dozatori

Îmi aduc aminte ce s-au mai pătimit Lazio şi cu Şerbănică, scriind ei un text despre minunile anilor ’90 (de citit aici), să găsească o poză cu dozatorul Tec. Şi tot degeaba. Dac-aş fi fost io blogăr pe vremea aia, probabil aş fi ştiut de unde s-o iau. Pe când aşa, mă văd nevoit să descopăr roata cu mult în urma semenilor mei onlain. Da’ mai bine mai târziu decât apă plată.

O vârâciune marca Mishu. La 25/10/2009 14:49, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Sibip

Nu-mi ieşi ce voiam să scriu, n-am chef să scriu altceva.

O vârâciune marca Mishu. La 22/10/2009 19:58, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Maria Maria

Şi încă una, din anii colhozurilor şi ai sovromurilor. Majorică mi-aduse aminte de ea.

Deci aceeaşi bunică-mea. Frumuşică, subţirică, şefă de promoţie la Şcoala Normală, avea peţitori unul şi-unul.

Mai întâi a fost unul pe care îl chema Cioacă. Cum să-l iei?

Pe urmă a mai fost unul frumuşel. Dar avea ochi albaştri. Şi bunică-mea, care are ochi căprui, citise într-un foileton drama unui cuplu al cărui copil se născuse cu un ochi albastru şi unul căprui. Ei da, din cauză că părinţii avuseseră unul ochi albaştri şi unul ochi căprui. Next.

La coadă cică mai era unul chiar drăguţ şi insistent. A ajuns profesor universitar – ţine ea să precizeze, când povesteşte. Avea însă o problemă la nume: îl chema Maria. Ăsta-i era numele, prenumele era de bărbat. Dumitru Maria sau Cosntantin Maria. Iar bunică-mea l-a gonit. Era sub decenţa ei să ajungă să iscălească Maria Maria.

Şi l-a luat pe bunicu-meu, care, după cum vă zisei, mânca usturoi cu pâine şi-o minţea că s-a săturat de pui fripţi.

***

Fără legătură: în liceu, mai mici ca mine, erau doi fraţi. Nefiind gemeni, evident că unul dintre ei era mai tânăr, la rându-i, decât ălălalt. Şi-i chema Dicu. Alin şi Cătălin. Alin Dicu şi Cătălin Dicu. Hai, c-au fost părinţii inconştienţi, pot pricepe… Dar între primul şi al doilea să nu se găsească niciun amic de familie care să le atragă atenţia, măcar ăla mic să n-aibă nume de lindic?

O vârâciune marca Mishu. La 16/10/2009 21:31, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Bătrâneţe, coaie creţe

Bunicu-meu şi bunică-mea aveau câteva anecdote şi poveşti de-ălea pocite, pe care le spuneau destul de des:

• După o beţie de armată, parcă, unul dintre camarazii lu’ ăl bătrân adormise. Şi ăştiălalţi i-au dat pantalonii jos, lăsându-l în izmene – cred că nu mă înşel, domnul Botezatu fie-mi martor, că pe vremea aia nu se purtau chiloţi. Unul dintre ei s-a căcat în pantalonii adormitului şi p-ormă l-au îmbrăcat la loc. Când s-a trezit, pifanul a înţeles că, în timpul somnului, aplicase fără să ştie străvechea zicală „bei până te caci pe tine“. N-a putut însă pricepe, multă vreme, cum dracului de se căcase între izmene şi nădragi.

• Şi bunică-mea completa, cu o anecdotă interbelică, dialogată:

- Domnişoară, domnişoară, ai chiloţii pe dos!

- Păi după ce-i cunoşti, după cusătură?

- Nu, după căcătură!

• Alta era cu descântecul ardelenesc. Bunică-mea, recent măritată, trăia intens suferinţa-i lunară. Şi bunicu-meu i-a zis c-o s-o vindece el, cu un descântec ardelenesc, că făcuse liceul la Timişoara şi avea de unde şti d-astea. Şi a pus-o să stea pe pragul uşii, cu o mătură în braţe, şi să repete după el:

- Rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-nc-o dată: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-a treia oară: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Pe mine nici în cur nu mă doare.

Bunică-mea povesteşte că, în momentul ăsta plin de magie, a apucat mătura de coadă şi l-a fugărit prin casă pe bărba-su până a uitat de toate durerile.

• Şi, fiindcă se băşea zgomotos în pat, bunicu-meu îl educase în spirit parvoslavnic p-ăla micu’, adică pe tata, care deprinsese prostul obicei de a întreba ce se-aude:

- Îngerii, tată, îngerii.

• Înainte cu vreun an să apară ăla micu’, bunică-mea trăsese însă o mare sperietură. Venită ea din familia rigid educată a unui medic militar, unde toţi cei şase fraţi trebuia să se ducă afară, după uşă, ca să facă puf, a sărit în sus de trei coţi când bărba-su a tras prima băşină conjugală epică:

- Marcele, scoală-te, e cutremur!

• Şi după ce-şi epuizau stocul de snoave şi glumiţe, concluzionau la unison, oftând:

- Bătrâneţe, coaie creţe…

O vârâciune marca Mishu. La 14/10/2009 20:04, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

Ţuică, suntem neam de piatră…

• E prima ţuică fiartă pe toamna asta. E bine să pui zahărul să se caramelizeze pe fundul ibricului, înainte să pui ţuica, piperul şi foile de dafin. S-ar putea să strici un ibric pe sezon, dar merită.

• Ţuica fiartă merge dubios de bine cu chill-out music, bag de seamă. Nu-mi prea place mie să mă chill, dar cu ţuică fiartă e rezon.

• Octombrie. Lunile ăstea de toamnă au nişte nume tare frumoase, nemeritat de frumoase. Şi heroina are un nume frumos. Şi SIDA are un nume frumos. Când eram în liceu, făceam un ban cinstit vânzând florile bunică-mii. Erau nişte flori foarte frumoase, dar aveau nume urât. Le zicea tuberoze. În neatenţie, ai fi putut să crezi că mirosul ăla puternic îţi poate îmbolnăvi plămânii.

• Dacă, prin analogie, etapele vieţii ar curge precum lunile anului, mi-ar fi cel mai frică de octombrie. E neverosimil cât de alaltăieri era cald şi frumos şi bine şi parcă n-aveam altă grijă decât cum să ajung seara la terasă la Irish şi să mă îndop cu bere. Pula mea, sunt tot eu, ăla de acum câteva săptămâni… Încă mai am cămăşile cu mânecă scurtă atârnate pe umeraş, la vedere, pe uşa şifonierului… Ce caut eu aici singur şi răcit şi nostalgic şi întofloşat în două rânduri de pijamale?

• 1957. Cred. An greu, între ani grei. Un tânăr învăţător de ţară, fiu de chiabur scăpătat, îi face curte unei tinere învăţătoare de ţară, fiică de legionar mort accidental în primii ani ai ocupaţiei sovietice. Pentru asta, trebuie să meargă zilnic vreo 10 kilometri, pe jos. Bicicleta e un lux. Şi, de fiecare dată când ajunge la rendez-vous şi pupă fata, apare o problemă:

- Tu iar miroşi a usturoi, zice fata.

- Păi de, ce să fac, dacă tăie tata un pui şi-l fripserăm, cum să-l mănânci fără un pic de mujdei?

Abia după ce fata l-a luat cu acte pe băiatul înstărit, care-şi permitea să mănânce un pui pe zi, s-a făcut lumină în caz: puiul nu exista. Existau doar pâinea şi grăunţii de usturoi. Şi textele de agăţat ale lu’ bunicu-meu.

• Pe coperta de la Joaca preferată, Cohen era descris ca „bunicul pe care nu l-ai avut niciodată“. Cohen e născut pe 21 septembrie. Pe 21 septembrie 2003, bunicul pe care l-am avut de-adevărat s-a hotărât să plece. Era cam păcătos, obişnuia să bea, să fumeze, să drăcuie şi să înjure. De-aia Dumnezeu l-a luat într-o Duminică: să ne arate nouă că l-a iertat.

• Avea un ţoi al lui, din care-şi bea el ritualica ţuică. Şi-avea o reacţie alergică la Holograf. „Ţi-am dat un ine-eee-eel…“ „Păi şi-acuma ce faci, mă“, zicea, „îi scoţi ochii că i l-ai dat?“

• Mi-e tare dor de el. E primul pe o listă a celor de care o să-mi fie tare dor.

O vârâciune marca Mishu. La 11/10/2009 23:58, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Bullshit, bullshit, my line

• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.

• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.

• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.

• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.

• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).

• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.

• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.

• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?


Lemurul Marcea

Lemurul Marcea


• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.

• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.

• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.

• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“

• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.

O vârâciune marca Mishu. La 07/10/2009 18:29, în Bârlozofie, Crâşmozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , , ,