• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?
• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.
Îmi aduc aminte ce s-au mai pătimit Lazio şi cu Şerbănică, scriind ei un text despre minunile anilor ‘90 (de citit aici), să găsească o poză cu dozatorul Tec. Şi tot degeaba. Dac-aş fi fost io blogăr pe vremea aia, probabil aş fi ştiut de unde s-o iau. Pe când aşa, mă văd nevoit să descopăr roata cu mult în urma semenilor mei onlain. Da’ mai bine mai târziu decât apă plată.
Şi încă una, din anii colhozurilor şi ai sovromurilor. Majorică mi-aduse aminte de ea.
Deci aceeaşi bunică-mea. Frumuşică, subţirică, şefă de promoţie la Şcoala Normală, avea peţitori unul şi-unul.
Mai întâi a fost unul pe care îl chema Cioacă. Cum să-l iei?
Pe urmă a mai fost unul frumuşel. Dar avea ochi albaştri. Şi bunică-mea, care are ochi căprui, citise într-un foileton drama unui cuplu al cărui copil se născuse cu un ochi albastru şi unul căprui. Ei da, din cauză că părinţii avuseseră unul ochi albaştri şi unul ochi căprui. Next.
La coadă cică mai era unul chiar drăguţ şi insistent. A ajuns profesor universitar – ţine ea să precizeze, când povesteşte. Avea însă o problemă la nume: îl chema Maria. Ăsta-i era numele, prenumele era de bărbat. Dumitru Maria sau Cosntantin Maria. Iar bunică-mea l-a gonit. Era sub decenţa ei să ajungă să iscălească Maria Maria.
Şi l-a luat pe bunicu-meu, care, după cum vă zisei, mânca usturoi cu pâine şi-o minţea că s-a săturat de pui fripţi.
***
Fără legătură: în liceu, mai mici ca mine, erau doi fraţi. Nefiind gemeni, evident că unul dintre ei era mai tânăr, la rându-i, decât ălălalt. Şi-i chema Dicu. Alin şi Cătălin. Alin Dicu şi Cătălin Dicu. Hai, c-au fost părinţii inconştienţi, pot pricepe… Dar între primul şi al doilea să nu se găsească niciun amic de familie care să le atragă atenţia, măcar ăla mic să n-aibă nume de lindic?
Bunicu-meu şi bunică-mea aveau câteva anecdote şi poveşti de-ălea pocite, pe care le spuneau destul de des:
• După o beţie de armată, parcă, unul dintre camarazii lu’ ăl bătrân adormise. Şi ăştiălalţi i-au dat pantalonii jos, lăsându-l în izmene – cred că nu mă înşel, domnul Botezatu fie-mi martor, că pe vremea aia nu se purtau chiloţi. Unul dintre ei s-a căcat în pantalonii adormitului şi p-ormă l-au îmbrăcat la loc. Când s-a trezit, pifanul a înţeles că, în timpul somnului, aplicase fără să ştie străvechea zicală „bei până te caci pe tine“. N-a putut însă pricepe, multă vreme, cum dracului de se căcase între izmene şi nădragi.
• Şi bunică-mea completa, cu o anecdotă interbelică, dialogată:
- Domnişoară, domnişoară, ai chiloţii pe dos!
- Păi după ce-i cunoşti, după cusătură?
- Nu, după căcătură!
• Alta era cu descântecul ardelenesc. Bunică-mea, recent măritată, trăia intens suferinţa-i lunară. Şi bunicu-meu i-a zis c-o s-o vindece el, cu un descântec ardelenesc, că făcuse liceul la Timişoara şi avea de unde şti d-astea. Şi a pus-o să stea pe pragul uşii, cu o mătură în braţe, şi să repete după el:
- Rău la inimă mă doare!
- Rău la inimă mă doare…
- Şi-nc-o dată: rău la inimă mă doare!
- Rău la inimă mă doare…
- Şi-a treia oară: rău la inimă mă doare!
- Rău la inimă mă doare…
- Pe mine nici în cur nu mă doare.
Bunică-mea povesteşte că, în momentul ăsta plin de magie, a apucat mătura de coadă şi l-a fugărit prin casă pe bărba-su până a uitat de toate durerile.
• Şi, fiindcă se băşea zgomotos în pat, bunicu-meu îl educase în spirit parvoslavnic p-ăla micu’, adică pe tata, care deprinsese prostul obicei de a întreba ce se-aude:
- Îngerii, tată, îngerii.
• Înainte cu vreun an să apară ăla micu’, bunică-mea trăsese însă o mare sperietură. Venită ea din familia rigid educată a unui medic militar, unde toţi cei şase fraţi trebuia să se ducă afară, după uşă, ca să facă puf, a sărit în sus de trei coţi când bărba-su a tras prima băşină conjugală epică:
- Marcele, scoală-te, e cutremur!
• Şi după ce-şi epuizau stocul de snoave şi glumiţe, concluzionau la unison, oftând:
• E prima ţuică fiartă pe toamna asta. E bine să pui zahărul să se caramelizeze pe fundul ibricului, înainte să pui ţuica, piperul şi foile de dafin. S-ar putea să strici un ibric pe sezon, dar merită.
• Ţuica fiartă merge dubios de bine cu chill-out music, bag de seamă. Nu-mi prea place mie să mă chill, dar cu ţuică fiartă e rezon.
• Octombrie. Lunile ăstea de toamnă au nişte nume tare frumoase, nemeritat de frumoase. Şi heroina are un nume frumos. Şi SIDA are un nume frumos. Când eram în liceu, făceam un ban cinstit vânzând florile bunică-mii. Erau nişte flori foarte frumoase, dar aveau nume urât. Le zicea tuberoze. În neatenţie, ai fi putut să crezi că mirosul ăla puternic îţi poate îmbolnăvi plămânii.
• Dacă, prin analogie, etapele vieţii ar curge precum lunile anului, mi-ar fi cel mai frică de octombrie. E neverosimil cât de alaltăieri era cald şi frumos şi bine şi parcă n-aveam altă grijă decât cum să ajung seara la terasă la Irish şi să mă îndop cu bere. Pula mea, sunt tot eu, ăla de acum câteva săptămâni… Încă mai am cămăşile cu mânecă scurtă atârnate pe umeraş, la vedere, pe uşa şifonierului… Ce caut eu aici singur şi răcit şi nostalgic şi întofloşat în două rânduri de pijamale?
• 1957. Cred. An greu, între ani grei. Un tânăr învăţător de ţară, fiu de chiabur scăpătat, îi face curte unei tinere învăţătoare de ţară, fiică de legionar mort accidental în primii ani ai ocupaţiei sovietice. Pentru asta, trebuie să meargă zilnic vreo 10 kilometri, pe jos. Bicicleta e un lux. Şi, de fiecare dată când ajunge la rendez-vous şi pupă fata, apare o problemă:
- Tu iar miroşi a usturoi, zice fata.
- Păi de, ce să fac, dacă tăie tata un pui şi-l fripserăm, cum să-l mănânci fără un pic de mujdei?
Abia după ce fata l-a luat cu acte pe băiatul înstărit, care-şi permitea să mănânce un pui pe zi, s-a făcut lumină în caz: puiul nu exista. Existau doar pâinea şi grăunţii de usturoi. Şi textele de agăţat ale lu’ bunicu-meu.
• Pe coperta de la Joaca preferată, Cohen era descris ca „bunicul pe care nu l-ai avut niciodată“. Cohen e născut pe 21 septembrie. Pe 21 septembrie 2003, bunicul pe care l-am avut de-adevărat s-a hotărât să plece. Era cam păcătos, obişnuia să bea, să fumeze, să drăcuie şi să înjure. De-aia Dumnezeu l-a luat într-o Duminică: să ne arate nouă că l-a iertat.
• Avea un ţoi al lui, din care-şi bea el ritualica ţuică. Şi-avea o reacţie alergică la Holograf. „Ţi-am dat un ine-eee-eel…“ „Păi şi-acuma ce faci, mă“, zicea, „îi scoţi ochii că i l-ai dat?“
• Mi-e tare dor de el. E primul pe o listă a celor de care o să-mi fie tare dor.
• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.
• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.
• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.
• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.
• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).
• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.
• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.
• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?
Lemurul Marcea
• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.
• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.
• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.
• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“
• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.
• Şi-această minunată invenţie a omului, numită wireless, pe care mi-am procurat-o acum aproape doi ani pentru numai una sută cincizeci lei noi, care îmi permite să mă bălăngăn în blogosferă în timp ce stau şi fumez pe veceu.
• De altfel, nu m-am putut deseori abţine să mă întreb, mai ales când scriam la ziare: câţi oameni mă citesc pe căcare? Câte găuri negre se deschideau şi se închideau întru comunicare cu natura, blagoslovite de sărmanele mele cuvinte şi de scofâlcitele mele idei?
• Acum opt ani, de exemplu: Gazeta de Sud, tiraj 40.000 BRAT. Îmi place să cred că măcar 2,5% din cititori, adică una mie bucăţi găoaze, mă savurau o dată cu căcarea de dimineaţă.
• Şi mai vechea mea problemă: când spui „o dată cu căcarea“, mai e nevoie să eviţi cacofonia?
• Nu ştiu când, cum şi de ce am devenit aşa scârbos. Cert e că acum am ajuns la un grad de fineţe suficient pentru a putea argumenta sau combate orice afirmaţie cu un vocabular de 30 de substantive, cu condiţia ca printre ele să se regăsească întregul lexic scato-sexual.
• Sunt o ţâră arţăgos noaptea asta. Am o capsă pusă, nu ştiu exact pe cine şi de ce, dar am încredere în intuiţie suficient încât să presupun că există nişte motive, pe care le voi conştientiza la un moment dat. E cam cum zicea un amic pretins misogin: muierea trebuie bătută din când în când; dacă nu ştii tu de ce o altoieşti, nu trebuie să-ţi faci griji: ştie ea.
• Amicul meu misogin s-a însurat la scurtă vreme după afirmaţie.
• Beau Becherovka. Încă mai are gustul indecis al mansardei ăleia din Praga. Avea o fereastră cu tocul găurit, şi-n gaura aia am îndesat un ob, ca să nu mă mai tragă curentul. De-a lungul vieţii, curentul şi ob-urile mi-au provocat numai neplăceri.
• A, şi mi-am adus aminte ceva demult uitat. La începuturile carierei mele de labagiu, prin ‘93 să fi fost asta, materialul pornografic inspiraţional (Infractoarea mov, nu vă gândiţi la vreun Hustler) era foarte greu de procurat. De-asta trebuia să desenez mai întâi pe-o foaie un mascul pârlind o femeie şi abia după aia să iau castravetele la decojit. Foaia trebuia să fie velină. Pe vremea aia, mi se părea că desenele pe foi dictando sau caroiate nu sunt suficient de realiste.
• Cam asta fac şi-acum, câteodată, când scriu despre fostele iubiri. Mai întâi le acord o reprezentare ideală, pentru ca apoi să-mi orgasmizez sufletul citind-o.
• Dar nu azi. Azi sunt în toate proaste. Azi n-aş putea rememora decât ziua în care, vorba lu’ tata, am aflat cu nedisimulată stupoare cât de aproape e pizda de cur.
• După ce public asta, o să intru pe google translator şi-o să-mi citesc ultima frază în câteva limbi de circulaţie internaţională.
• N-am titlu pentru mizeria asta de post. O să-l botez, fără nicio legătură, „Din dragoste“.
Eram chiar class of ‘99. De-aia mă simt la melodia asta cam cum trebuie să simtă cei care au absolvit liceul în ‘75 ascultând-o pe-aia cu seventy-four – seventy-five…
Acum zece ani şi câteva luni. Nu apăruseră în viaţa mea internetul, telefoanele mobile şi fetele complet depilate jos. Încă mai prizam aurolac, fumam Bond Lights şi pretindeam că învăţ pentru căcatul de bac. Aveam mobră şi două erecţii pe noapte – când avea cine să le provoace, desigur. Mergeam pe jos şi scriam poezii.
Da, mai aveam niţel până la bac şi nu dansam din principiu. Decât tradiţionalele bluzuri de băgare în seamă cu fetele, pe la câte-o zi mare. Cântecul ăsta (Luhrmann e regizor de film, el a făcut videoclipul şi probabil şi melodia. Versurile s-ar părea că sunt ale unui editorialiste înţelepte de la Chicago Tribune, Mary Schmich sau ceva de genul) m-a convins să dansez.
Şi dacă azi îmi pare rău de ceva, nu-mi pare rău că am burtă, că nu mai merg pe jos sau că nu mai scriu poezii. Nu-mi pare rău că visele mele de acum un deceniu s-au împlinit în cel mai cinic mod cu putinţă. Îmi pare rău doar că nu mai pot să mă duc într-un club, să închid ochii, să uit de toate şi să-mi aduc aminte de orice şi să dansez.
Sau, mă rog, mai aproape de realitate: să mă duc într-o crâşmă bailantă, să mă îmbăt turtă şi după aia să scot două-trei moldovence să joace un Gabi Luncă pe Matizul parcat în mijlocul străzii, cu avariile puse, să ne ocolească autobuzele care duceau oamenii la muncă pe la ora aia a dimineţii. Cum era Matizul ăla când l-am dat înapoi la ziar… I-au văzut plafonul doar după ce s-au răsturnat cu el: toc lângă toc lângă toc. Şi moldovencele aveau numai tocuri de-alea cui. Într-o zi la poarta mea, un băiat c-o fată sta…
Toată lumea îmi spune că am început să beau prea mult. Eu cred, totuşi, că beau prea puţin.
Dacă aş bea mai mult, nu m-ar mai vedea soarele atât de des şi n-ar mai fi nevoie să wear sunscreen.
1991. A patra spre-a cincia, nu ca Oltcitul lu’ tata 2-DJ-7752, care se opreşte la a patra. A patra e clasa cu prima olimpiadă, la matematică. Am o culegere albastră care mă disperă. Iau zece, totuşi, şi mamaie îmi cumpără un calculator. Are 8 cifre, e cu energie solară şi are şi husă neagră, costă 990 de lei, adică două hârtii de 500 de lei, proaspăt ieşite din tiparniţa BNR. E cel mai tare obiect pe care l-am avut vreodată. Uniformă ponosită, abia aştept să scap de ea. Cutremur, prin mai. Excursie la Voineasa, de sfârşit de ciclu primar. Am două iubite, Mădălina şi Violeta, mă bat pentru ele cu colegul Bogdan Gârleanu. De emoţie, uit geaca mea de raiaţi, nou-nouţă, în autocar. Păcat. Pe urmă vacanţă. Desene animate cu Aventurierii Spaţiului. Sibip, mai ştie cineva de Sibip? O carte cu un spion român din al doilea război mondial, ilustrată de omniprezentul Valentin Tănase şi primită cadou la premiul întâi cu coroniţă. Mai departe scrie-n carte »
Era vară şi era o noapte de-aia pocit de caldă, şi deasupra Căii Bucureşti clocea o lună grasă şi gălbejită ca o bucătăreasă bolnavă de icter, obligată de circumstanţe să gătească mâncăruri prohibite. Şi toate blocurile erau gri, ca-n cântec, şi toate pisicile erau probabil negre, ca-n zicală, dar nu-mi trecea niciuna calea, pentru că după mine se ţinea un câine. Eu eram vai steaua mea de om şi el era vai steaua lui de câine, doi maidanezi despărţiţi doar de teoria lui Darwin. Şi eu mergeam, şi el mergea în spatele meu, pirandă disciplinată, cu paşi mărunţi şi cu limba scoasă, ca pentru judecata staborului. Şi eu ştiam încotro merg, iar el nu, dar se ţinea după mine, ca şi cum aş fi putut să-i dau o veste bună, iar împreună formam un soi de debusolare de nota zece, după cum lesne se putea constatata adunând şase picioare obosite cu patru ochi trişti.
Eu mergeam, el mergea, mie îmi era somn, lui îi era foame, şi atunci începui să-i cânt un cântec aproape vesel de-al lui Leonard Cohen. Câinelui pesemne că-i plăcu vocea mea, devenind, de altfel, prima fiinţă care să dea dovadă de atare lipsă de bun gust. Şi se tot ţinu după mine, lăsându-mă să cred că ar vrea să-i mai cânt, deşi se prea poate să fi râvnit doar la vreun os cu o ţâră de carne pe el. Şi eu îi cântam, stâlcind la grămadă versuri şi note, până când ajunserăm în faţa porţii, unde îmi tratai fanul cu un castron de haleală şi cu tradiţionalul „marş acasă!“, chiar dacă bănuiam că nu prea are spre ce mărşălui. Dar nu aveam ce altceva să fac. Nu eram pregătit pentru o relaţie stabilă cu un câine.
Trecură mai bine de zece ani de-atunci. Tomberonezul meu e în locul unde câinii n-au parte de durere sau întristare şi şade pe un preş de aur, într-un coteţ de aur, unde cete de cotoi îi aduc, de trei ori pe zi, boluri de aur pline ochi cu chappy şi alte delicatesuri chinologice. Câteodată, mai ales când mă vede că am băut un pahar în plus, începe să-mi cânte el însuşi cântecelul lui Cohen: „I’m not looking for another, as I wander in my time, walk me to the corner, our steps will always rhyme, you know my love goes with you as your love stays with me, it’s just the way it changes, like the shoreline and the sea, but let’s not talk of love or chains and things we can’t untie, your eyes are soft with sorrow… Hey, that’s no way to say goodbye…“
Cineva, dar nu se ştia exact cine, spusese că se va câştiga ceva, dar nu se ştia exact ce, dacă vei strânge un număr de puncte, dar – evident – nu se ştia exact câte anume.
Era pe la începutul anilor ’90 când dăduse strechea asta în noi. Unii îşi mai aduc, poate, aminte. Toţi puştii strângeam punctele din pachetele de ţigări Hollywood. Puncte le ziceam noi, ele erau doar nişte numere scrise pe unul din pliurile interioare ale pachetului, la care ajungeai numai după ce se terminau ţigările şi scoteai staniolul afară. Ce să vă zic, am strâns punctele ăştea cu ambiţioasă migală şi migăloasă ambiţie. Le luam şi de pe jos, din pachetele aruncate de inconştienţii care nu voiau să câştige. Am adunat sute, iar vecinii mei au strâns şi ei alte sute. Ne întreceam numărându-le. Ziua le număram şi noaptea le visam, aşteptând să ni se spună ce să facem mai departe cu ele. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat niciodată. Până la urmă, ne-am făcut mari şi am aruncat punctele noastre inutile.
Şi nu era prima dată când păţeam ruşinea. Cu câţiva ani înainte, strânsesem anozi de baterie. Era pe vremea când toţi aveam jucării cu baterii, dar n-aveam baterii pentru ele. Bateriile Elba erau adevărate obiecte de cult şi poate că din cauza asta trebuia să trăiască şi după moarte. Şi cineva lansase zvonul cum că cilindrii ăia de cărbune dinăuntrul bateriilor sunt folositori la ceva. Dar nu se ştia exact la ce. Oricum, am belit zeci de baterii şi am strâns zeci de cărbunaşi. Nu ştiu dacă mai are rost să vă spun, dar nu mi-au folosit la nimic, niciodată.
Acum nu mai am puncte şi nici anozi, dar, dacă mă uit în jurul meu, mi-e clar că sunt acelaşi colecţionar de obiecte inutile. Adun gigabiţi şi megapixeli, cai putere şi sisteme de siguranţă, minute incluse şi adrese de messenger, metri pătraţi locuibili şi waţi şi inci şi kilometri pe oră. Pesemne că, la un moment dat, s-a găsit cineva care să-mi arate că toate acestea îmi vor folosi la ceva, dar a uitat să precizeze la ce anume. Dar eu sunt disciplinat şi le adun cu lăcomie, aşteptând să câştig marele premiu, despre care nu ştiu nimic concret, decât că întârzie să-mi fie decernat.
Ascultam la radio o ştire cum că-n perioada sărbătorilor creşte numărul de sinucideri, drept pentru care fi bine s-avem grijă de oamenii singuri şi trişti, măcar pân’ la Bobotează, şi-mi spuneam că la situaţia asta tragică s-a ajuns numai din cauza moşcrăciunilor de ciocolată. Aţi văzut cum mănâncă un copil un moşcrăciun de ciocolată? Mai întâi îl priveşte cu ochi blânzi, apoi devine pofticios şi pe urmă îi haleşte capul, cu barbă şi căciulă cu tot. Mai ceva ca artistul Ozzy la tinereţe, când mânca live nu’ş’ ce păsăreturi vii. Şi, zic, să nu te ia depresia când îl vezi pe săracul moş sclipicios luând atitudinea brâncovenească tradiţională, cu capul deoparte?
Gândiţi-vă în perspectivă, la viitorul acestor copii, la ziua în care vor afla că Moş Crăciun nu există. „Păi de ce nu există, mami?“ „Pentru că l-ai mâncat tu, puişor!“ Asta e o chestie care lasă sechele. Practic, aş prognoza, la fiecare moşcrăciun canibalizat, un emo-kid e pe cale să se nască.
Dar ce-i viaţa noastră, dacă nu o sumă de dezamăgiri-cheie? 1. Nu există Moş-Crăciun. 2. Marijuana e ilegală. 3. Există Moş Crăciun, dar tu tocmai ai comis o infracţiune. Iar la bătrâneţe, când ai nepoţi, ajungi să-ţi anticipezi inexistenţa şi să constaţi că Moş Crăciun, care nu există, eşti chiar tu.
Şi mi-a mai venit în cap o istorioară pe care mi-o zicea bunicu-meu, înainte să se ducă şi el pe planeta lui Moş Crăciun. Cică, tot într-o iarnă cu criză economică, acum vreo opt decenii, un evreu sărac din târgul Ieşilor, care-şi câştiga traiul construind statuete cu Moise, n-a mai avut bani de ghips. Aşa încât, înainte să se reprofileze, a făcut, din materie primă de producţie internă, atât de bine îngheţată încât i se pierduse întreg mirosul, un ultim Moise. Pe care l-a vândut-o unei cucoane bogate, la iarmaroc. Muierea a pus statuia-n casă, la loc de cinste, iar a doua zi, când a găsit-o topită, pe scrin, a exclamat: „Văleu, şe minune! Moise-al nost’ s-o căcat şi-o plecat!“.
Cu moşcrăciunii de la milka, e mai simplu. Îi uiţi lângă calorifer, observi că „moşul nostru s-a ciocolat şi-a plecat!“, dar eşti liniştit: nimic nu se pierde, totul devine finetti.
Normal că-mi aduc aminte. Prima dragoste nu se uită niciodată. Deci, întâi şi-ntâi de toate, ea era frumoasă. Acuma, ca o paranteză, ştiu şi eu că orice îndrăgostit crede că aleasa lui e cea mai frumoasă din curtea şcolii, fiindcă aşa e scris în firea omului, ca fiecare cioară să-şi iubească puiul. Dar ea avea genul ăla de frumuseţe universală, gata să-ţi sucească şi ţie gâtul între două staţii de autobuz. Când o plămădise, Dumnezeu îşi trimisese pe pământ cheia franceză, ca să deşurubeze şi să scoată din piept inimile ăle mai roase de rugină, cum era a mea.
Şi-avea şi-un suflet rotofei, care l-ar fi făcut şi pe Moş Crăciun să pară egoist, pentru că ea ştia cum să scotocească în tolba cu cadouri în fiecare seară, nu doar o dată pe an, şi uneori era atât de entuziasmată de opera ei de binefacere, încât abia mai puteam dezlipi, dimineaţa, guma ei de mestecat cu fructe de pe scurtele bucle ale părului meu. Suflet mare, după cum ziceam, oglindit într-o pereche de ochi enormi, stil manga, care, dintr-o privire, dezintegrau materia şi-o reasamblau mai aapoi, după matricele unei noi alchimii, pe care până atunci n-o ştiuseră decât unii poeţi mai norocoşi. Iar când clipea, îmi venea să-nchid ferestrele, ca nu cumva să mă tragă curentul de la genele ei lungi şi să mă pomenesc transformat cu totul într-o gâlcă mostofâlcă pe care niciun descântec băbesc să n-o mai poată vreodată vindeca.
Era şi deşteaptă. E drept că, fiind întâi de toate femeie, nu se prindea ea chiar la toate bancurile. Adică, nu se prindea nici la jumătate din ele, dar îmi dădea senzaţia că o face intenţionat, ca să lase în mine măcar o vagă iluzie a superiorităţii masculine. Însă, spre diferenţă de mine, era suficient de inteligentă încât să n-aibă nevoie de cărţi ca să ştie pe de rost diferenţa între ce e bine şi ce e rău, între ce e sănătos şi ce e lipicios, între ce e moral şi ce îngraşă. Şi râdea frumos, şi plângea şi mai frumos, şi mirosea cel mai frumos, şi tot ce făcea era frumos, iar asta trebuie să mă credeţi pe cuvânt, fiindcă n-am cum să descriu acum toate amănuntele.
Iar când eu am îmbătrânit, ea, care rămăsese tânără, şi-a luat toate frumuseţile la spinare şi s-a dus la fel de frumos, cum numai prima dragoste ştie să se ducă. Nu-i vina mea, îmi spun din când în când. Toate astea trebuia sa poarte un nume, un singur nume, dar ea avea zece, aşa că n-am putut să le iau de nevastă.
