THE BLOG-BÂRLOG

• Şi-această minunată invenţie a omului, numită wireless, pe care mi-am procurat-o acum aproape doi ani pentru numai una sută cincizeci lei noi, care îmi permite să mă bălăngăn în blogosferă în timp ce stau şi fumez pe veceu.

• De altfel, nu m-am putut deseori abţine să mă întreb, mai ales când scriam la ziare: câţi oameni mă citesc pe căcare? Câte găuri negre se deschideau şi se închideau întru comunicare cu natura, blagoslovite de sărmanele mele cuvinte şi de scofâlcitele mele idei?

• Acum opt ani, de exemplu: Gazeta de Sud, tiraj 40.000 BRAT. Îmi place să cred că măcar 2,5% din cititori, adică una mie bucăţi găoaze, mă savurau o dată cu căcarea de dimineaţă.

• Şi mai vechea mea problemă: când spui „o dată cu căcarea“, mai e nevoie să eviţi cacofonia?

• Nu ştiu când, cum şi de ce am devenit aşa scârbos. Cert e că acum am ajuns la un grad de fineţe suficient pentru a putea argumenta sau combate orice afirmaţie cu un vocabular de 30 de substantive, cu condiţia ca printre ele să se regăsească întregul lexic scato-sexual.

• Sunt o ţâră arţăgos noaptea asta. Am o capsă pusă, nu ştiu exact pe cine şi de ce, dar am încredere în intuiţie suficient încât să presupun că există nişte motive, pe care le voi conştientiza la un moment dat. E cam cum zicea un amic pretins misogin: muierea trebuie bătută din când în când; dacă nu ştii tu de ce o altoieşti, nu trebuie să-ţi faci griji: ştie ea.

• Amicul meu misogin s-a însurat la scurtă vreme după afirmaţie.

• Beau Becherovka. Încă mai are gustul indecis al mansardei ăleia din Praga. Avea o fereastră cu tocul găurit, şi-n gaura aia am îndesat un ob, ca să nu mă mai tragă curentul. De-a lungul vieţii, curentul şi ob-urile mi-au provocat numai neplăceri.

• A, şi mi-am adus aminte ceva demult uitat. La începuturile carierei mele de labagiu, prin ’93 să fi fost asta, materialul pornografic inspiraţional (Infractoarea mov, nu vă gândiţi la vreun Hustler) era foarte greu de procurat. De-asta trebuia să desenez mai întâi pe-o foaie un mascul pârlind o femeie şi abia după aia să iau castravetele la decojit. Foaia trebuia să fie velină. Pe vremea aia, mi se părea că desenele pe foi dictando sau caroiate nu sunt suficient de realiste.

• Cam asta fac şi-acum, câteodată, când scriu despre fostele iubiri. Mai întâi le acord o reprezentare ideală, pentru ca apoi să-mi orgasmizez sufletul citind-o.

• Dar nu azi. Azi sunt în toate proaste. Azi n-aş putea rememora decât ziua în care, vorba lu’ tata, am aflat cu nedisimulată stupoare cât de aproape e pizda de cur.

• După ce public asta, o să intru pe google translator şi-o să-mi citesc ultima frază în câteva limbi de circulaţie internaţională.

• N-am titlu pentru mizeria asta de post. O să-l botez, fără nicio legătură, „Din dragoste“.

• Sau cu legătură. Poate nu-mi place să recunosc.

Eram chiar class of ’99. De-aia mă simt la melodia asta cam cum trebuie să simtă cei care au absolvit liceul în ’75 ascultând-o pe-aia cu seventy-four – seventy-five…

Acum zece ani şi câteva luni. Nu apăruseră în viaţa mea internetul, telefoanele mobile şi fetele complet depilate jos.  Încă mai prizam aurolac, fumam Bond Lights şi pretindeam că învăţ pentru căcatul de bac. Aveam mobră şi două erecţii pe noapte – când avea cine să le provoace, desigur. Mergeam pe jos şi scriam poezii.

Da, mai aveam niţel până la bac şi nu dansam din principiu. Decât tradiţionalele bluzuri de băgare în seamă cu fetele, pe la câte-o zi mare. Cântecul ăsta (Luhrmann e regizor de film, el a făcut videoclipul şi probabil şi melodia. Versurile s-ar părea că sunt ale unui editorialiste înţelepte de la Chicago Tribune, Mary Schmich sau ceva de genul) m-a convins să dansez.

Şi dacă azi îmi pare rău de ceva, nu-mi pare rău că am burtă, că nu mai merg pe jos sau că nu mai scriu poezii. Nu-mi pare rău că visele mele de acum un deceniu s-au împlinit în cel mai cinic mod cu putinţă. Îmi pare rău doar că nu mai pot să mă duc într-un club, să închid ochii, să uit de toate şi să-mi aduc aminte de orice şi să dansez.

Sau, mă rog, mai aproape de realitate: să mă duc într-o crâşmă bailantă, să mă îmbăt turtă şi după aia să scot două-trei moldovence să joace un Gabi Luncă pe Matizul parcat în mijlocul străzii, cu avariile puse, să ne ocolească autobuzele care duceau oamenii la muncă pe la ora aia a dimineţii. Cum era Matizul ăla când l-am dat înapoi la ziar… I-au văzut plafonul doar după ce s-au răsturnat cu el: toc lângă toc lângă toc. Şi moldovencele aveau numai tocuri de-alea cui. Într-o zi la poarta mea, un băiat c-o fată sta…

Toată lumea îmi spune că am început să beau prea mult. Eu cred, totuşi, că beau prea puţin.

Dacă aş bea mai mult, nu m-ar mai vedea soarele atât de des şi n-ar mai fi nevoie să wear sunscreen.

1991. A patra spre-a cincia, nu ca Oltcitul lu’ tata 2-DJ-7752, care se opreşte la a patra. A patra e clasa cu prima olimpiadă, la matematică. Am o culegere albastră care mă disperă. Iau zece, totuşi, şi mamaie îmi cumpără un calculator. Are 8 cifre, e cu energie solară şi are şi husă neagră, costă 990 de lei, adică două hârtii de 500 de lei, proaspăt ieşite din tiparniţa BNR. E cel mai tare obiect pe care l-am avut vreodată. Uniformă ponosită, abia aştept să scap de ea. Cutremur, prin mai. Excursie la Voineasa, de sfârşit de ciclu primar. Am două iubite, Mădălina şi Violeta, mă bat pentru ele cu colegul Bogdan Gârleanu. De emoţie, uit geaca mea de raiaţi, nou-nouţă, în autocar. Păcat. Pe urmă vacanţă. Desene animate cu Aventurierii Spaţiului. Sibip, mai ştie cineva de Sibip? O carte cu un spion român din al doilea război mondial, ilustrată de omniprezentul Valentin Tănase şi primită cadou la premiul întâi cu coroniţă. Mai departe scrie-n carte »

Era vară şi era o noapte de-aia pocit de caldă, şi deasupra Căii Bucureşti clocea o lună grasă şi gălbejită ca o bucătăreasă bolnavă de icter, obligată de circumstanţe să gătească mâncăruri prohibite. Şi toate blocurile erau gri, ca-n cântec, şi toate pisicile erau probabil negre, ca-n zicală, dar nu-mi trecea niciuna calea, pentru că după mine se ţinea un câine. Eu eram vai steaua mea de om şi el era vai steaua lui de câine, doi maidanezi despărţiţi doar de teoria lui Darwin. Şi eu mergeam, şi el mergea în spatele meu, pirandă disciplinată, cu paşi mărunţi şi cu limba scoasă, ca pentru judecata staborului. Şi eu ştiam încotro merg, iar el nu, dar se ţinea după mine, ca şi cum aş fi putut să-i dau o veste bună, iar împreună formam un soi de debusolare de nota zece, după cum lesne se putea constatata adunând şase picioare obosite cu patru ochi trişti.

Eu mergeam, el mergea, mie îmi era somn, lui îi era foame, şi atunci începui să-i cânt un cântec aproape vesel de-al lui Leonard Cohen. Câinelui pesemne că-i plăcu vocea mea, devenind, de altfel, prima fiinţă care să dea dovadă de atare lipsă de bun gust. Şi se tot ţinu după mine, lăsându-mă să cred că ar vrea să-i mai cânt, deşi se prea poate să fi râvnit doar la vreun os cu o ţâră de carne pe el. Şi eu îi cântam, stâlcind la grămadă versuri şi note, până când ajunserăm în faţa porţii, unde îmi tratai fanul cu un castron de haleală şi cu tradiţionalul „marş acasă!“, chiar dacă bănuiam că nu prea are spre ce mărşălui. Dar nu aveam ce altceva să fac. Nu eram pregătit pentru o relaţie stabilă cu un câine.

Trecură mai bine de zece ani de-atunci. Tomberonezul meu e în locul unde câinii n-au parte de durere sau întristare şi şade pe un preş de aur, într-un coteţ de aur, unde cete de cotoi îi aduc, de trei ori pe zi, boluri de aur pline ochi cu chappy şi alte delicatesuri chinologice. Câteodată, mai ales când mă vede că am băut un pahar în plus, începe să-mi cânte el însuşi cântecelul lui Cohen: „I’m not looking for another, as I wander in my time, walk me to the corner, our steps will always rhyme, you know my love goes with you as your love stays with me, it’s just the way it changes, like the shoreline and the sea, but let’s not talk of love or chains and things we can’t untie, your eyes are soft with sorrow… Hey, that’s no way to say goodbye…“

Cineva, dar nu se ştia exact cine, spusese că se va câştiga ceva, dar nu se ştia exact ce, dacă vei strânge un număr de puncte, dar – evident – nu se ştia exact câte anume.

Era pe la începutul anilor ’90 când dăduse strechea asta în noi. Unii îşi mai aduc, poate, aminte. Toţi puştii strângeam punctele din pachetele de ţigări Hollywood. Puncte le ziceam noi, ele erau doar nişte numere scrise pe unul din pliurile interioare ale pachetului, la care ajungeai numai după ce se terminau ţigările şi scoteai staniolul afară. Ce să vă zic, am strâns punctele ăştea cu ambiţioasă migală şi migăloasă ambiţie. Le luam şi de pe jos, din pachetele aruncate de inconştienţii care nu voiau să câştige. Am adunat sute, iar vecinii mei au strâns şi ei alte sute. Ne întreceam numărându-le. Ziua le număram şi noaptea le visam, aşteptând să ni se spună ce să facem mai departe cu ele. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat niciodată. Până la urmă, ne-am făcut mari şi am aruncat punctele noastre inutile.

Şi nu era prima dată când păţeam ruşinea. Cu câţiva ani înainte, strânsesem anozi de baterie. Era pe vremea când toţi aveam jucării cu baterii, dar n-aveam baterii pentru ele. Bateriile Elba erau adevărate obiecte de cult şi poate că din cauza asta trebuia să trăiască şi după moarte. Şi cineva lansase zvonul cum că cilindrii ăia de cărbune dinăuntrul bateriilor sunt folositori la ceva. Dar nu se ştia exact la ce. Oricum, am belit zeci de baterii şi am strâns zeci de cărbunaşi. Nu ştiu dacă mai are rost să vă spun, dar nu mi-au folosit la nimic, niciodată.

Acum nu mai am puncte şi nici anozi, dar, dacă mă uit în jurul meu, mi-e clar că sunt acelaşi colecţionar de obiecte inutile. Adun gigabiţi şi megapixeli, cai putere şi sisteme de siguranţă, minute incluse şi adrese de messenger, metri pătraţi locuibili şi waţi şi inci şi kilometri pe oră. Pesemne că, la un moment dat, s-a găsit cineva care să-mi arate că toate acestea îmi vor folosi la ceva, dar a uitat să precizeze la ce anume. Dar eu sunt disciplinat şi le adun cu lăcomie, aşteptând să câştig marele premiu, despre care nu ştiu nimic concret, decât că întârzie să-mi fie decernat.

Ascultam la radio o ştire cum că-n perioada sărbătorilor creşte numărul de sinucideri, drept pentru care fi bine s-avem grijă de oamenii singuri şi trişti, măcar pân’ la Bobotează, şi-mi spuneam că la situaţia asta tragică s-a ajuns numai din cauza moşcrăciunilor de ciocolată. Aţi văzut cum mănâncă un copil un moşcrăciun de ciocolată? Mai întâi îl priveşte cu ochi blânzi, apoi devine pofticios şi pe urmă îi haleşte capul, cu barbă şi căciulă cu tot. Mai ceva ca artistul Ozzy la tinereţe, când mânca live nu’ş’ ce păsăreturi vii. Şi, zic, să nu te ia depresia când îl vezi pe săracul moş sclipicios luând atitudinea brâncovenească tradiţională, cu capul deoparte?

Gândiţi-vă în perspectivă, la viitorul acestor copii, la ziua în care vor afla că Moş Crăciun nu există. „Păi de ce nu există, mami?“ „Pentru că l-ai mâncat tu, puişor!“ Asta e o chestie care lasă sechele. Practic, aş prognoza, la fiecare moşcrăciun canibalizat, un emo-kid e pe cale să se nască.

Dar ce-i viaţa noastră, dacă nu o sumă de dezamăgiri-cheie? 1. Nu există Moş-Crăciun. 2. Marijuana e ilegală. 3. Există Moş Crăciun, dar tu tocmai ai comis o infracţiune. Iar la bătrâneţe, când ai nepoţi, ajungi să-ţi anticipezi inexistenţa şi să constaţi că Moş Crăciun, care nu există, eşti chiar tu.

Şi mi-a mai venit în cap o istorioară pe care mi-o zicea bunicu-meu, înainte să se ducă şi el pe planeta lui Moş Crăciun. Cică, tot într-o iarnă cu criză economică, acum vreo opt decenii, un evreu sărac din târgul Ieşilor, care-şi câştiga traiul construind statuete cu Moise, n-a mai avut bani de ghips. Aşa încât, înainte să se reprofileze, a făcut, din materie primă de producţie internă, atât de bine îngheţată încât i se pierduse întreg mirosul, un ultim Moise. Pe care l-a vândut-o unei cucoane bogate, la iarmaroc. Muierea a pus statuia-n casă, la loc de cinste, iar a doua zi, când a găsit-o topită, pe scrin, a exclamat: „Văleu, şe minune! Moise-al nost’ s-o căcat şi-o plecat!“.

Cu moşcrăciunii de la milka, e mai simplu. Îi uiţi lângă calorifer, observi că „moşul nostru s-a ciocolat şi-a plecat!“, dar eşti liniştit: nimic nu se pierde, totul devine finetti.

Normal că-mi aduc aminte. Prima dragoste nu se uită niciodată. Deci, întâi şi-ntâi de toate, ea era frumoasă. Acuma, ca o paranteză, ştiu şi eu că orice îndrăgostit crede că aleasa lui e cea mai frumoasă din curtea şcolii, fiindcă aşa e scris în firea omului, ca fiecare cioară să-şi iubească puiul. Dar ea avea genul ăla de frumuseţe universală, gata să-ţi sucească şi ţie gâtul între două staţii de autobuz. Când o plămădise, Dumnezeu îşi trimisese pe pământ cheia franceză, ca să deşurubeze şi să scoată din piept inimile ăle mai roase de rugină, cum era a mea.

Şi-avea şi-un suflet rotofei, care l-ar fi făcut şi pe Moş Crăciun să pară egoist, pentru că ea ştia cum să scotocească în tolba cu cadouri în fiecare seară, nu doar o dată pe an, şi uneori era atât de entuziasmată de opera ei de binefacere, încât abia mai puteam dezlipi, dimineaţa, guma ei de mestecat cu fructe de pe scurtele bucle ale părului meu. Suflet mare, după cum ziceam, oglindit într-o pereche de ochi enormi, stil manga, care, dintr-o privire, dezintegrau materia şi-o reasamblau mai aapoi, după matricele unei noi alchimii, pe care până atunci n-o ştiuseră decât unii poeţi mai norocoşi. Iar când clipea, îmi venea să-nchid ferestrele, ca nu cumva să mă tragă curentul de la genele ei lungi şi să mă pomenesc transformat cu totul într-o gâlcă mostofâlcă pe care niciun descântec băbesc să n-o mai poată vreodată vindeca.

Era şi deşteaptă. E drept că, fiind întâi de toate femeie, nu se prindea ea chiar la toate bancurile. Adică, nu se prindea nici la jumătate din ele, dar îmi dădea senzaţia că o face intenţionat, ca să lase în mine măcar o vagă iluzie a superiorităţii masculine. Însă, spre diferenţă de mine, era suficient de inteligentă încât să n-aibă nevoie de cărţi ca să ştie pe de rost diferenţa între ce e bine şi ce e rău, între ce e sănătos şi ce e lipicios, între ce e moral şi ce îngraşă. Şi râdea frumos, şi plângea şi mai frumos, şi mirosea cel mai frumos, şi tot ce făcea era frumos, iar asta trebuie să mă credeţi pe cuvânt, fiindcă n-am cum să descriu acum toate amănuntele.

Iar când eu am îmbătrânit, ea, care rămăsese tânără, şi-a luat toate frumuseţile la spinare şi s-a dus la fel de frumos, cum numai prima dragoste ştie să se ducă. Nu-i vina mea, îmi spun din când în când. Toate astea trebuia sa poarte un nume, un singur nume, dar ea avea zece, aşa că n-am putut să le iau de nevastă.

Completam un formular, trebuia să pun un x în căsuţa potrivită: PF sau PJ? Şi mi-am adus aminte de un tip care, din această aşchie sărită din limba de lemn a juriştilor, dezvoltase un tic verbal foarte comic. La el nu mai existau oameni, buni sau răi, băieţi sau fete, tineri sau bătrâni; existau doar „persoane fizice“. Mă duc să beau o bere cu o persoană fizică, am agăţat o persoană fizică, am dat cu maşina peste o persoană fizică etc. Nimeni nu putea devia de la statutul de persoană fizică, şi o asemenea persoană fizică eram chiar eu.

Fără să preconizeze treaba asta, în anii ’80, pe vremea Cenaclului Flăcara şi a magnetofoanelor Rostok, două persoane fizice s-au iubit suficient de mult (sau nu s-au protejat destul) ca să apară pe lume subsemnatul, ca nouă şi zglobie persoană fizică. Dar mai-nainte de ei, spre sfârşitul anilor ’50, cam când Dej băga spaima în ultimii burgheji, alte patru persoane fizice depuneau neţărmurit efort pentru ca acum să aibă cine umple pagina asta. Iar pentru notarea lor în catastifele stării civile, între 1924 şi 1937, fusese nevoie chiar de opt persoane fizice dispuse să se iubească mai presus de marea criză a supraproducţiei ori de giumbuşlucurile priapicului Carol II.

Cobor în continuare în arborele ginecologic, acolo unde nu mai există nume şi nici poze gălbejite, ci doar puteri ale lui 2. Deci, pe la 1900, sângele meu era diluat în şaisprezece persoane fizice nevoite să stingă lampa. Pe vremea pandurilor lui Tudor, 128 de olteni virili şi tot atâtea oltence focoase puneau mână de la mână, ca să zic aşa, pentru ca eu să-i pot acum numi strămoşi. Cu secole înainte, de bună seamă, rudele mele de grade mari se coţăiseră între ele pe capete, pentru că altminteri pe Mihai Viteazul trebuie să-l fi regretat vreo 262.144 de ascendenţi distincţi, iar la anul naşterii lui Christos pământul ar fi trebuit să fie de miliarde de ori mai populat decât e azi.

Şi, la capătul a milioane de orgasme şi de gemete materne, întinse pe mii şi mii de ani, iată omul: o banală persoană fizică, uşor prinsă de guturai. „Nu se poate“, mi-am spus, completând mai departe formularul, „trebuie să fiu mai mult decât atât.“ Drept pentru care, la rubrica sex, n-am mai scris M. Am scris DA.

Să tot fie vreo opt ani de-atunci. Visam că dorm şi în somnul din vis visam altceva. Cred că ţi s-a-ntâmplat şi ţie, măcar o dată, să visezi că visezi. Bun. Carevasăzică, visam că visez şi în visul din vis se făcea că eram copil. Asta sigur ai păţit-o şi tu, să visezi că erai din nou copil. Copil de-ăla din evul preşcolar, pe care amintirile nu-l asociază cu nicio vârstă, aşa că nu poţi zice precis că aveai 3, 4 sau 5 ani. Îţi aduci aminte fiecăre maşinuţă, fiecăre păpuşă, dar nu ştii mai nimic despre tine. Nu ştii dacă, de exemplu, ajungeai cu mâna la întrerupător. Deci visam că era un început de noapte de vară, cam ca acum, iar eu eram un ţânc fără vârstă şi mă plimbam cu bunicu-meu. Bunicu-meu avea vârstă, vreo 50 de ani, şi aşa a avut tot timpul, chiar şi când i-au scris „în etate de 71“ pe cruce. Ştii tu că în viaţa oricui există câteva personaje care pur şi simplu refuză să îmbătrânească. Şi ne plimbam noi doi şi se auzeau greierii. Şi brotacii, da, simfonia tipică de malul bălţii. Când s-a născut veşnicia, la sat, normal, eu cred că au moşit-o greierii şi brotacii de baltă. Sigur era o zi de iunie, când înfloresc teii. Bine, astea-s lirisme de doi bani, lasă-mă să-ţi povestesc. Deci mă plimbam cu bunicu-meu, eu mic şi el mare, şi nu ştiu din ce cauză toate ferestrele caselor erau luminate în galben. O fi fost luat curentul şi-or fi fost aprinse lămpile no. 5, nu ştiu, dar pe vremea aia lumina nu era albă, ci galbenă, ca ochii la hepatită. Luna era tot galbenă, cred că se luase şi acolo curentul. Şi mă plimbam, şi era bine, şi m-am trezit din visul din vis. Dar eu visam în continuare, mă-nţelegi, visam că aveam 20 de ani şi că tocmai visasem că eram copil. Aveam în gură gustul inocent al dinţilor de lapte. Şi, în vis, mi-am zis: „Of, ce bine că a rânduit Dumnezeu lucrurile în aşa fel încât poţi să redevii copil oricând ai chef. Altfel, ar fi fost tragic.“ Vezi tu, aşa mergeau treburile în visul meu: timpul se putea da înapoi. Şi, în vis, am dat timpul înapoi şi m-am întors la plimbare, la bunicu-meu, printre greieri şi lămpi 5.

Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am trezit de-a binelea, din amândouă visele, a fost naşpa. Am fost foarte trist. Uite, sunt opt ani de-atunci şi tot nu mi-am revenit. Îmi zic unii c-aş suferi de nu-ş’ ce sindrom al paradisului pierdut. Dar eu îţi spun sincer, a fost doar un vis.

În general, sunt de-acord că televizorul, fie el cu tub, lcd sau plasmă, tâmpeşte copiii lumii. Dar, când m-au pus, de la master, să fac un referat pe tema asta, instinctul de Gică Contra mi-a zis că-i musai să întorc busola pe dos. Pe moment, nu mi-a venit decât juma’ de idee, dar dup-aia, luxându-mi o ţâră mintea, mi-am dat seama că şcoala românească obligatorie şi gratuită e capabilă să damblagească tineretul aproape la fel de mult.

OK, zic, desenele animate de azi, cu mangaroboţei violenţi şi veveriţe sinucigaşe, nu e bune. Dar şi acum cinşpe ani, să n-aveţi dubiu, pubertatea nu-i găsea pe şcoleri prea echilbraţi pe cap. Şi-atunci pe noi, puştii din vremea aia, cine ne prostea? Că doar nu pisicile aristocrate şi cu Sandi Bel!

Lăsaţi-mă să subliniez cu marker negru niscaiva titluri de prin lecturile mele şcolare, obligatorii sau suplimentare: Puiul (o mierleşte păsărica), Moartea Căprioarei (şi-acuşi mănânc şi plâng), Stejarul din Borzeşti (istoria e dură, frate!), Fetiţa cu chibrituri (deschide, gropare, mormântul…), Crăiasa Zăpezii (un Titanic pentru preşcolari), La mormântul lui Aron Pumnul (apropo: amica Andreea îmi zicea cum au făcut-o pe ea pioneriţă, în clasa a doua, la mormântul eroului sovietic din Sineasca), Cuore – inimă de copil (astea erau nişte poveşti anticapitaliste, triste rău), Tinereţe fără bătrâneţe (şi, uite-aşa, ne ducem toţi…), Senin de august (aia cu băietul care moare, cu gâsca Lila cu tot, pe un pod bombardat), Niculăiţă Minciună (pentru cine nu-şi aduce aminte, puştiul se spânzură), Alexandru Lăpuşneanul (eram buni, zău, să aflăm cum e cu piramida de capete tăiate), Pădurea Spânzuraţilor etc. Dacă m-aş fi apucat mai din timp de Memoplus, v-aş mai fi servit cu două-trei exemple. Oricum, vă e clar, pentru o educaţie rondă nu-mi mai lipseau decât Anna Karenina şi, eventual, manualul de Seppuku pentru tonţi.

De-aia, când oi avea copilul meu, poate că n-o să-l las să se uite la televizor. Da’ parcă nici la şcoală nu l-aş mai da, câtă vreme e programa aşa plină de kamikazisme. O să-l ţin acasă, să citească Cireşarii, Huck Finn, Winnetou şi Peter Pan pân’ se satură de ele. Sau, măcar, până mă satur eu.

Iubita mea de pe vremea când nopţile erau albe, pisicile erau negre, iar eu n-aveam aşa o burtă de neam prost,

Îţi scriu fiindcă tocmai aflai o zgoandă de-astea ştiinţifică, ştii tu, genul ăla de chestie care-ţi accidentează mintea, te loveşte în moalele capului ca un toc de uşă joasă abordat cu neatenţie, îţi face gândurile să fuleze pe ax ca roata pegasului proptit în plop, te face să regreţi că nu te-a făcut mă-ta mai deştept, ca să le ştii şi să le pricepi pe toate. Fii atentă aici, ca să vezi şi tu că, măcar de data asta, nu braconez fluturi cu plasa monofilament: oamenii de ştiinţă au constatat că 98 la sută din atomii corpului uman se schimbă o dată la fiecare an.

Ei, acum zi tu, îţi dai seama ce-ar fi fost dac-am fi etichetat fiecare nucleu din noi, pe vremea când încă ne mai strângeam în braţe? Cât la sută din mogâldeaţa aia care obişnuia să şifoneze cearşafurile prietenilor s-ar fi regăsit acum în aer, apă, sol? 50 la sută? 90 la sută? Poate-am fi găsit o moleculă de apă într-o petală de zambilă, un atom de carbon printr-un cartof prăjit, o coajă de calciu pe şotronul desenat în faţa blocului. Cât despre sarea din lacrimile tale de-atunci, presimt că o să ajungă în ciorba căpitanului Picard. Fiindcă, după cum probabil îţi aminteşti, ultima oară când te-ai şters la ochi ai folosit un şerveţel greu biodegradabil.

Zău, chiar în clipa-n care-ţi scriu, simt cum sar electronii de pe mine ca purecii de pe puiul de tomberonez. Iar tu fă bine şi priveşte-ţi mâna cu care ţii deschisă revista, când citeşti: din punctul de vedere al fizicii moleculare, e doar doi la sută din mâna cu care-mi mângâiai, cu ceva ani în urmă, părul. Află însă că băncuţa aia pe care stăteam în parc a rămas aceeaşi, până-n ziua de azi, ca să ne facă-n ciudă.

Simţeam nevoia să-ţi scriu asta. Voiam să ştii că, dacă ţi se pare că m-am schimbat în ultima vreme, e numai din vina ştiinţelor exacte. Soarta, destinul, tabelul lui Mendeleev – spune-i cum vei dori. Două procente din mine te pupă pe frunte. Pa.

Şerbănică a împlinit 40 de ani şi deci, vorba lui Creangă, numai dracul mai poa’ să-l însoare. Ştie pe de rost zece mii de versuri, de la poeziile porcoase ale lui Topârceanu până la epitafurile mai acătării din Ungureni (la etatea lui, e normal să-l preocupe cimitirele). Inimile sclifosite şi pecuniare ale oltencelor nu se-nmoaie însă la vrăjeala lui rimată, aşa că, aşteptând să-şi facă dracul datoria, Şerbănică mă scoate la o băută. Iar eu, ca un profitor a cărui latură masculină e mahmură, iar cea feminină e blondă, mă milogesc de el să-mi arunce, în scârbă, un zgârci de idee pentru acest editorial.

Pentru dumnealui, pana mea de inspiraţie egal durere în cubitus, fiindcă omul şi-a tras gadget nou: o brichetă made-in-China, care, la aprindere, slobozeşte luminiţe roş-albastre, de juri că duhul girofarului s-a pogorât pe masa crâşmei. „E-he, să fi avut una de-asta pe vremea lui Ceaşcă, eram cel mai tare“, oftează străvechiul comesean. „O vindeam cu 200 de lei!“ Şi, de-aici, ţin-te prelegere despre sus-numita vreme a lui Ceaşcă, abordată pe partea economică direct:

Leafa medie era atunci 2.500, acum e o mie de roni. Atunci, îţi luai două camere la bloc cu 40 de salarii, acum îţi trebuie vreo 200. În schimb, pentru un videou munceai juma’ de an, nu juma’ de lună. Pâinea era şi ea mai costisitoare. Daciile la mâna a doua erau mai scumpe decât ălea noi, fiindcă nu trebuia să aştepţi după ele, dar nu mai scumpe decât un Logan din ziua de azi. Ergo, dacă s-ar construi maşina timpului, Şerbănică n-ar ezita să ia un bilet dus-întors pentru anii ’80. La plecare, şi-ar umple valiza cu creioane chinezeşti, blugi, brichete cu leduri şi videouri Hitachi, dar s-ar întoarce cu un apartament în centru. L-ar vinde cu trei miliarde, apoi ar aborda chestiunea domnişoarelor de pe poziţii de învingător.

„Da’ idee de editorial îmi dai sau nu?“, întreb. „Inventează şi tu ceva!“, zice. „Ce peştera muierii să mai inventez, Şerbănică, nu vezi c-au inventat chinezii tot, inclusiv bricheta-girofar?“ „Uite, dintr-un salariu mediu pe economie îţi poţi permite azi 250 de beri, exact ca pe vremea lui Ceaşcă. Ce-i tot dai zor cu ăl editorial?“

Şpilhozenii mei erau vişinii, ca un fel de salopetă, aveau bretele şi, între ele, un buzunăraş grăsuţ, cu imprimeu. Aveam patru ani, îmi iubeam şpilhozenii şi mă ceream mereu îmbrăcat într-înşii. Într-o bună zi, bunică-mea a nimicit întregul meu sistem de valori colorate, asasinându-mi şpilhozenii, cu cinismul unui Cernobâl de garderobă: „Ţi-au rămas mici!“

Cum adică, să rămână mici, cum să aibă nişte şpilhozeni vişinii atitudinea asta atât de ostilă faţă de mine? Atât de cătrănit am fost, încât, de urgenţă, mi-a fost achiziţionat un costumaş de vară, tot vişiniu, cu cusături albe. L-am iubit şi pe el vreun an sau doi, dar parcă n-am mai pus atâta suflet: învăţasem deja că, într-o altă bună zi, costumaşul mă va trăda şi el, rămânându-mi mic.

Şpilhozenii mi-i aduc aminte, dar ştiu, desigur, că şi înaintea lor fuseseră multe chestii care-mi rămăseseră mici. De fapt, aveam să învăţ mai târziu, mă născusem exact în ziua în care îmi rămăsese mică mama.

Şi, de-atunci încoace, ce-am fost mai mult decât o haltă în existenţa lucrurilor care mi-au rămas mici? Mai mult decât catastiful bionic în care s-au consemnat şi inventariat, ca pe răboj, sacii de ţoale, tenişi de Drăgăşani şi adidaşi Pionier, plus un pegas cu far şi dinam, biblioteca sărăcăcioasă din sufragerie, optâşpe maşinuţe chinezeşti, trei rânduri de bănci de şcoală şi un ferăstrău de traforaj etc etc etc. Mobra – care, cu ceva vreme înainte, îi rămăsese mică şi lu’ tata – mi-a rămas mică numai după ce, din pricina ei, rămăseseră mici distanţele, cum ar fi cea dintre casă şi liceu.

Nu mai ştiu câte fete mi-au rămas mici, ca şpilhozenii, până să apuc să mă satur de-adevăratelea de ele. Câtorva le-am rămas mic eu, şi nimic n-a mai putut repara situaţia, orişicât aş fi încercat eu să le explic că nu mărimea contează.

Nimic nu scapă nerămas mic: casa, oraşul, ţara au început să mă cam strângă. Eu însumi abia mă mai încap câteodată. Toamna asta, care bălteşte trotuare şi idei, e aici tocmai pentru că a rămas mică vara. Ar mai fi de rămas mică viaţa, şi precis n-o să mai treacă vreo veşnicie până atunci.

Dimineaţă de dimineaţă şi seară de seară, gardurile vii şi salcâmii târzii dădeau cu parfum pe trotuarele pe care aveam eu să trec: aflaseră şi ele, se pare, că eram îndrăgostit pentru prima dată. Anul şcolar îşi dădea duhul, obosit, făcându-mi mie loc şi timp pentru noua mea pasiune. Liceul mânca îngheţată de fructe în Parcul Romanescu şi unii ziceau că o să fie o vară de-aia cu explozii solare, când nu e bine să stai prea mult la soare. Dar nici măcar ei nu cred că-şi dădeau de-a binelea seama ce zile al dracului de încinse tocmai începeau.

Dimineaţa, ea inventa rochiţele, eu inventam urmele roz de pe umerii ei. După-amiaza, eu inventam trandafirii furaţi printre uluci, ea inventa o pereche de sâni inexplicabili. Seara obişnuiam să născocim, împreună, berea la halbă, cu tot cu efectele ei secundare sau adverse. Iar când puteam fenta babacii, şutind primele ore din noapte, ea inventa, hipertensivă, vestul, iar eu mă mulţumeam, docil, să aflu estul, într-un exerciţiu îmbârlugat de studiu al geografiei pielii şi sufletului.

Ăstea erau vremurile şi, din diverse motive, aşa – şi numai aşa – mergea treaba. Cum să-ţi dai seama că un lucru e pe sfârşite, când tu-l crezi de-abia la început? Şi de unde să fi ştiut eu că fluturii devin nemuritori de-abia atunci când îi ţintuieşti în insectar?

Ce-i drept, vara s-a tot întors de-atunci prin oraş, dar nu mi-a mai dat mare lucru de inventat. Berile s-au înmulţit, rochiţele, trandafirii şi sfârcurile – la fel. Dar gardurile vii şi salcâmii n-au mai binevoit să existe decât pentru alţii, mereu alţi şi alţi copii norocoşi. După câţiva ani, cu nostalgie reumatică de dulău priponit, am început şi eu să ascult melodia lui Bryan Adams şi să behăi, cu cd-playerul la maxim: those were the best days of my life… Şi, mai apoi, am aflat că nici în cazul lui Bryan Adams anul n-are nicio importanţă, atunci când în discuţie e chiar vara lui ’69.