THE BLOG-BÂRLOG

…să-mi uit banii în bancomat?

a. Tâmpiţel.

b. Normal de tâmpit.

c. Extrem de tâmpit.

d. Toate variantele de mai sus sunt greşite.

e. Toate variantele de mai sus sunt corecte.

***

Deci, da, mi-am uitat banii în bancomat. Am plecat doar cu cardul. Cred că e o deformare profesională, de cele mai multe ori plec doar cu cardul fiindcă e sold zero… Ar fi o explicaţie. Dar acuma aveam bani, pentru că, de vreo câteva zile, am bani pe card… Şi i-am lăsat acolo, în pizda aia longitudinală a bancomatului… Şi n-am auzit-o piuind, pen’că vorbeam la telefon… Şi până mi-am adus aminte, mi i-a mâncat pizda diavolească pe toţi, i-a tras înapoi, chite-chite… Bănişorii mei, de care tre’ să mă lipsesc două zile, până se rezolvă reclamaţia…:)) Şi mi-e şi-acuma ruşine cu mine…

***

Răspuns corect: e.

Vine o zi în viaţa oricărui bărbat când simte nevoia să-şi dea pula în gât, pe blog. Dac-aş mai fi lucrat la ziare, o dădeam la ziar, ca pe Căşuneanu. S-o umilească, s-o facă de râs, dă-o-n pula mea de pula. La mine, ei bine, ziua aceea este astăzi.

Cum a putut să-mi facă una ca asta? Tocmai ea, de care am avut grijă ca de copilul meu? I-am dat aproape tot ce i-a trebuit, am cheltuit din bănuţii mei munciţi pentru binele ei, am depăşit nenumărate bariere socio-culturale ca să-i arăt ei pe unde fac fetele pipi şi pe unde mănâncă fetele shaorma, am suferit umilinţe pentru ea, mi-am crescut exponenţial gradul de igienă corporală pentru ea, mi-am mărit ţeava la internet pentru ea, mi-am trădat prieteni şi prietene pentru ea, mi-am luat din timpul de bere ca să-i fie ei bine. Mai departe scrie-n carte »

• It’s four in the morning. E trecut deci de 3, ora sufletului. Credeam c-asta-i o găselniţă de mea, de pe vremea de când puneam mai mult preţ pe suflet şi pe ore, după aia am citit, cu surpriză enormă, că şi Nietzsche spunea la fel. Că ora 3 noaptea e ora la care niciun adevăr nu rămâne nerostit. Dar acum e deja 4.

• Sunt trist. Nu voiam să supăr conspiraţia ovarelor romantice cu postarea mea anterioară, dar faptul că le-am supărat mă întristă deodată. Brusc, nu mai fu vorba de un film sau de o atitudine, ci de întreaga mea viaţă. Principiile de funcţionare ale acestui blog sunt destul de simple şi le-am sintetizat cât de bine am putut când am spus că este legat de jumătatea plină a paharelor goale. Eu asta caut şi – logic – eu asta nu găsesc, că altfel n-aş mai căuta. Dar sper, în continuare, că voi găsi şi pe alţi ca mine, care să înţeleagă că a spune că viaţa e frumoasă e o axiomă nedemonstrabilă, nu teorema la care a ajuns mintea omului prin eforturi încâlcite şi conexiuni dubioase. De-aia nu mai am de ales. Nu vreau – şi nici nu sunt sigur că aş mai putea, de altfel – să ajung la concluzia că eu, cu mintea mea, pot să am alte opţiuni, alte gusturi, alte valori decât viaţa.  De-asta mă enervează, de-a valma, artiştii care profită de dramul lor de talent pentru a simula lupta cu axioma de mai-nainte, ştiind că se cumpără gestul lor energic şi patetic de a da pumni în stâncă, mă enervează cei fals lipsiţi de noroc şi mereu mâhniţi, ipocriţii, poeţii supăraţi pe Dumnezeu că nu le dă rime, bărbaţii care se fut în cur şi femeile care nu vor să facă copii. Din motivele astea sunt supărat pe propria-mi fire şi pe propriile-mi sentimente (mai puţin fututul în cur, de-asta m-a ferit natura) şi din motivele astea sper că, într-o bună zi, o să fiu eu însumi enoriaş al propriei mele biserici.

• Şi-n ziua aia, când mă voi fi împăcat cu toate, ştiu că voi avea luminiţe în ochi. Şi va fi mereu ora 3 noaptea. Şi sper doar să nu fie prea târziu, ca-n povestea aia:

- Părinte, dacă Dumnezeu îmi iartă păcatele, când să mă las de ele?

- Cu o zi înainte de a muri.

- Şi când o să fie ziua aceea?

- Asta, fiule, n-am de unde şti.

• Da, jumătatea mea masculină e din nou beată, iar jumătatea mea feminină se adresează vouă, conspiraţiei ovarelor romantice, şi vă zice aşa: nu cădeţi în capcană, feriţi-vă de lucrurile care n-au poveşti în ele aşa cum evreii de demult trebuia să se ferească de falşii profeţi şi, cel mai important, în lunile cu r în nume, îmbrăcaţi-vă bine când ieşiţi din casă şi dormiţi cu şosete în picioare. Ca să nu răciţi.

Miercuri, la Korona, unde aterizai de-a-n pulea pe la miezul nopţii, era petrecere sârbească. Mulţi sârbi, mai mulţi decât îmi imaginam că studiază p-icişilea, muzică sârbească, câţiva români, unii din ei muşterii tradiţionali, ceilalţi nişte maimuţoi aflaţi în veşnicul lor tranzit nocturn între discoteci şi manelării. Câteva feţe drăguţe de sârboaică, alte câteva cururi drăguţe de sârboaică, uneori legate de mama natură în acelaşi corp. Ritmuri cam orientale – mie oricum nu-mi displac, iar ceilalţi muşterii erau dispuşi să le treacă cu vederea, pe considerentul că măcar sârbii s-au bătut cu americanii şi n-au supt-o necondiţionat de la marele licurici crizat. Mă rog, un pretext numai bun să-mi aduc aminte ce forţă incredibilă şi ce satisfacţie sufletească îţi dă apartenenţa la o minoritate.

Merg pe premiza că intrătorii pe acest blog sunt destul de deştepţi încât să nu mai fie nevoie să teoretizez acuşica de ce minorităţile – de orice tip ar fi ele – sunt capabile să degajeze energii sociale net superioare majorităţii. Aşa că trec direct la pasul doi, la o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce nu simt deloc afecţiunea asta minoritantă pentru grupul ăsta teoretic minoritar din care, tot teoretic, aş face parte? De ce-i dispreţuiesc pe cei care, ca şi mine, îşi trec verile prin Vama Veche? De ce mă enervează roacării care dau din cap prin crâşme şi care ar fi gata să-şi aducă de-acasă cd-urile cu death când se duc la o aniversare? De ce m-aş pişa de la etaj pe toţi poeţii rataţi, aşa ca mine, când îi văd frecând tejghele barurilor şi expunându-şi textele trist-libidinoase tuturor minorelor debusolate, gata să-i asculte? De ce mă scârbesc cei care beau până uită de ei, deşi eu însumi sunt formolizat de ceva vreme? De ce-mi stârnesc umor cinic băieţii şi fetiţele care şi-au găsit libertatea de expresie într-o ţigară cu iarbă? De ce-mi dispreţuiesc propria minoritate?

Cam ştiu, de fapt, de ce. Pentru că minoritatea mea, spre diferenţă de altele, nu ştie să-şi savureze existenţa de minoritate. Pentru că, în contrast cu ce-a mai rămas din idealurile mele, minoritatea mea s-ar vrea majoritate. Ca şi creştinii de dinainte de 313, aşteptând un edict de la Milano care să-i îndepărteze definitiv de toate motivele rezistenţei, ca un Ernesto Guevara aşteptându-şi numirea în funcţia de ministru cubanez, minoritatea mea tinde să-şi asume altfel de valori decât cele care i-ar face cinste. Dar degeaba visezi, dacă visezi în timpul somnului. Degeaba eşti boem în Boemia. Şi de-aia minoritatea asta în discuţie m-a obligat să creez o minoritate şi mai mică în mijlocul ei, şi apoi – când şi asta a falimentat – una şi mai mică – şi tot aşa, până când o să ajung să mă simt bine într-o societate unipersonală, în care aş fi, în sfârşit, singur împotriva nimănui.

Dar aş fi în stare s-o divizez şi pe-aia.

Întâmplarea asta surveni în mod firesc după ce scrisei despre bun simţ, ca şi cum aş fi ştiut despre ce e vorba:

Deci eram io în trafic, la volanul noii mele maşini second hand, când sună telefonul. Dubios, erau nişte cunoştinţe cu care nu prea am mare taină. Ne leagă o friguroasă excursie la Praga şi maxim un telefon pe an.

- Salut, Ovidiu, zic.

- Nu e Ovidiu, e nevastă-sa, zice ea, Anca. Te sunarăm să te felicităm pentru evoluţia pe scara socială, văzurăm că ţi-ai luat Audi…

Io acuma, normal, mă simţii măgulit, mă simţii pentru o clipă ca făcând parte dintr-o lume care, de altfel, nu prea e deloc a mea, dar către care mă mână constant şi necruţător jegoasele frustări ale adolescenţei flămânde. Ce-i lipsea chelului? A seis, cu volan în piele şi toate cele… Adică, îmi zisei, ei cu Audi, eu cu Audi, uite, domne, cum interpretează lumea unele chestii… După care, umflându-mă eu în sinea mea, mă pregăteam să bag un text plin de modestie despre cum nu am dat cine ştie ce avere pe maşină şi alte tra-la-lauri de-astea de – desigur – bun simţ. Dar nu apucai să deschid gura:

- Te văzurăm la semafor, continuă Anca râzând, erai cu mâinile băgate-n nas până la cot.

Aha. Deci era o capcană.

- Da, zice, o imagine deosebită.

Şi io mă prefăcui amuzat, da’ mă enervasem aşa o ţâră. Adică, stătui io şi mă gândii, acuma nu mai am voie să fac biluţe la semafor? Păi atuncea care mai e plăcerea condusului? Plus că, am citit io mai demult pe internet, scobitul în nas e semn de activitate cerebrale intensă. Adică gândesc. Fac biluţe, deci exist.

Şi-acuma nici măcar nu mai trebuie să le lipesc pe tapiserie. Am spaţii de depozitare sub scaunele din faţă. Păi pentru ce credeţi că le-au făcut nemţii, a? Că valiza cu bani sigur nu încape acolo la modelul ăsta de maşină şi de şofer:

Am zbârcit-o mai rău decât pielea unei perechi de coaie octogenare şi mă simt atât de nasol încât cred c-o să renunţ la blog. Iată cum şi de ce:

Deci postasem io, în lipsă de inspiraţie, povestea cu masteranzii Marcea şi Roackeru, băgându-mă şi eu însumi în seamă pe-acolo, aşa cum muştele obişnuiesc să intre în atenţia curului de cal. Şi vine un comentariu, de la unul din cei cinci-şase cititori ai lui sarpente, sau câţi or fi ei, cu tot cu personajele în cauză.

Comentariul e ăsta, două puncte ghilimele.

Hai sa ti spun un secret tati. Jurnalist esti daca mazgalesti neste chestii destepte pa hartie si nu s luate din comunicate de presa. Nu te amagi ca daca ai platit si ti au dat nenii aia o cartie cum esti tare si mare chiar esti…Asa as putea sa mi iau si io diploma de om destept. A si inca ceva. Daca ai blog si scrii in iel nu esti jurnalist si nici scriitor. Anunti care ti e gradu de frustrare atata tot. Termometru stii?

Io acuma, în ignoranţa mea proverbială, îmi închipui că semnatarul răzvan o fi vreun muritor de rând şi, ca să aşez o tichie de mărgăritar pe calviţia-mi intelectuală, mă apuc să-i răspund.

Pula-n pizdă, Gigi Marga, hai să ne plimbăm cu targa, să vedeţi beleaua naibilii. Mai departe scrie-n carte »

În orice joc sau sport, învingătorul e considerat mai bun sau mai norocos decât învinsul. Cred că şi în biliard e la fel. Am zis de biliard pentru că e unul din exemplele de jocuri pe care poţi să le practici de unul singur, ţind loc de amândoi concurenţii. Poţi deveni o dublă persoană: dai în bile pentru tine, pe urmă dai în bile pentru celălalt tu. La un moment dat, unul din tine – tu1 sau tu2 – va câştiga şi, firesc, va fi mai bun decât celălalt – tu2 sau tu1. Dubioasă competiţie.

La asta mă gândeam mai zilele trecute, când m-am apucat de blogul ăsta, la insistenţele şi sub supravegherea lui Piele, da-i-ar Dumnezeu sănătate, că tare bine se pricepe la treburi de-astea. Ani de zile am dispreţuit blogurile şi blogăritul (o să încerc în curând să rememorez motivele pentru care aveam această atitudine, deloc neîntemeiată). Şi iată-mă acum devenind – pătimindu-mă să devin, mai exact – un practician al fenomenului. Moment în care îmi pun întrebarea celui care joacă biliard de unul singur: care din mine e prostul? Ăl de ieri sau ăl de azi?

Voi afla vreodată. Până atunci, ca să suplinesc cât de cât ideea unei arhive de blog, am postat aici câteva dintre textele pe care le-am scris în ultimii ani, ca editorialist de pripas pe la 24Fun-ul Craiovei.

Şi, urându-mi din tot sufletul baftă, iată-mă dând drumul în marea junglă a internetului acestui pui de blog, adresat îndeobşte celor cărora le place să gândească cu mintea lor, chiar şi cu riscul de a nu ajunge niciodată la o concluzie.

V-am zis ce mă enervează cel mai mult când scriu pentru 24 FUN? Ce vine după 24. Tradiţia asta de a scrie texte vesele. De unde să scot eu atâta veselie? Câtă vreme să-mi pun pe note roz toate gândurile maro? Prin mine trece un fel de marş funebru şi acum ar trebui să-l transform în sonerie polifonică de Nokia? Exact: enervant.

Tu trăieşti vremuri istorice, criză, recesiune, foame, şomaj, războaie, boli, crime, apocalipsa. Toate belelele posibile. Şi pe urmă citeşti ce scriu eu, măruntă vidanjă a istoriei contemporane, gata să distilez tot hazul din haznaua cu necaz, şi te întrebi: ăsta pe ce lume trăieşte? Ce contează că paharul e aproape gol? Prin lentilele mele de contact de cal se vede deja jumătatea plină. Şi toate astea, ca să obţin un zâmbet de la tine. Ca şi cum ţi-ar folosi la ceva.

Mie nici nu-mi vine să râd, mă prefac doar. Ehei, dac-aş fi Andrei Gheorghe… Cum aş mai lătra acum, cum aş mai muşca pulpa caravanei trecânde, cum aş mai plezni câte-un capac proletar pe ceafa clasei exploatatoare. Dar nu sunt şi nu pot. Aici, în provincie, e ca la biserică: nu e frumos să înjuri.

Partea cea mai sinistră e că tu nici măcar nu ai chef de lucruri vesele. Citeşti printre rânduri şi bucuria ta cinică e să descoperi, sub masca mea de clovn municipal, angoase şi schimonoseli, dureri de cap şi de burtă. Fiindcă ţie-ţi plac bluesurile şi filmele europene, ălea în care mor toţi la final. Îţi place de Karenina şi de Werther. Švejk te plictiseşte, de Ostap Bender nici n-ai auzit. Cea mai mare spaimă a ta e c-o să dai peste fericire şi-o să te tâmpeşti subit şi ireparabil. Dacă te-aş face acum să plângi, mi-ai purta o veşnică recunoştinţă. Zâmbetele sunt pentru plebe, dar tu eşti o creatură superioară, înnobilată de suferinţe şi binecuvântată de melancolii.

Şi iată-te, ai ajuns la ultimul paragraf şi aştepţi ca măcar el să te gâdile-n tălpi, măcar un pic. Dar nu se va întâmpla. După ce ţi-ai aşezat sufletul pe calea ferată, acum ai vrea să te anunţ eu că trenul are întârziere cinşpe minute. Uite că n-am chef. Vreau să rămâi cu un gust amar, acelaşi gust amar pe care îl simt şi eu, văzându-ţi mecla aia veşnic tristă. Chiar şi acum, după ce au răsărit ghioceii.

Era vară şi era o noapte de-aia pocit de caldă, şi deasupra Căii Bucureşti clocea o lună grasă şi gălbejită ca o bucătăreasă bolnavă de icter, obligată de circumstanţe să gătească mâncăruri prohibite. Şi toate blocurile erau gri, ca-n cântec, şi toate pisicile erau probabil negre, ca-n zicală, dar nu-mi trecea niciuna calea, pentru că după mine se ţinea un câine. Eu eram vai steaua mea de om şi el era vai steaua lui de câine, doi maidanezi despărţiţi doar de teoria lui Darwin. Şi eu mergeam, şi el mergea în spatele meu, pirandă disciplinată, cu paşi mărunţi şi cu limba scoasă, ca pentru judecata staborului. Şi eu ştiam încotro merg, iar el nu, dar se ţinea după mine, ca şi cum aş fi putut să-i dau o veste bună, iar împreună formam un soi de debusolare de nota zece, după cum lesne se putea constatata adunând şase picioare obosite cu patru ochi trişti.

Eu mergeam, el mergea, mie îmi era somn, lui îi era foame, şi atunci începui să-i cânt un cântec aproape vesel de-al lui Leonard Cohen. Câinelui pesemne că-i plăcu vocea mea, devenind, de altfel, prima fiinţă care să dea dovadă de atare lipsă de bun gust. Şi se tot ţinu după mine, lăsându-mă să cred că ar vrea să-i mai cânt, deşi se prea poate să fi râvnit doar la vreun os cu o ţâră de carne pe el. Şi eu îi cântam, stâlcind la grămadă versuri şi note, până când ajunserăm în faţa porţii, unde îmi tratai fanul cu un castron de haleală şi cu tradiţionalul „marş acasă!“, chiar dacă bănuiam că nu prea are spre ce mărşălui. Dar nu aveam ce altceva să fac. Nu eram pregătit pentru o relaţie stabilă cu un câine.

Trecură mai bine de zece ani de-atunci. Tomberonezul meu e în locul unde câinii n-au parte de durere sau întristare şi şade pe un preş de aur, într-un coteţ de aur, unde cete de cotoi îi aduc, de trei ori pe zi, boluri de aur pline ochi cu chappy şi alte delicatesuri chinologice. Câteodată, mai ales când mă vede că am băut un pahar în plus, începe să-mi cânte el însuşi cântecelul lui Cohen: „I’m not looking for another, as I wander in my time, walk me to the corner, our steps will always rhyme, you know my love goes with you as your love stays with me, it’s just the way it changes, like the shoreline and the sea, but let’s not talk of love or chains and things we can’t untie, your eyes are soft with sorrow… Hey, that’s no way to say goodbye…“

Cineva, dar nu se ştia exact cine, spusese că se va câştiga ceva, dar nu se ştia exact ce, dacă vei strânge un număr de puncte, dar – evident – nu se ştia exact câte anume.

Era pe la începutul anilor ’90 când dăduse strechea asta în noi. Unii îşi mai aduc, poate, aminte. Toţi puştii strângeam punctele din pachetele de ţigări Hollywood. Puncte le ziceam noi, ele erau doar nişte numere scrise pe unul din pliurile interioare ale pachetului, la care ajungeai numai după ce se terminau ţigările şi scoteai staniolul afară. Ce să vă zic, am strâns punctele ăştea cu ambiţioasă migală şi migăloasă ambiţie. Le luam şi de pe jos, din pachetele aruncate de inconştienţii care nu voiau să câştige. Am adunat sute, iar vecinii mei au strâns şi ei alte sute. Ne întreceam numărându-le. Ziua le număram şi noaptea le visam, aşteptând să ni se spună ce să facem mai departe cu ele. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat niciodată. Până la urmă, ne-am făcut mari şi am aruncat punctele noastre inutile.

Şi nu era prima dată când păţeam ruşinea. Cu câţiva ani înainte, strânsesem anozi de baterie. Era pe vremea când toţi aveam jucării cu baterii, dar n-aveam baterii pentru ele. Bateriile Elba erau adevărate obiecte de cult şi poate că din cauza asta trebuia să trăiască şi după moarte. Şi cineva lansase zvonul cum că cilindrii ăia de cărbune dinăuntrul bateriilor sunt folositori la ceva. Dar nu se ştia exact la ce. Oricum, am belit zeci de baterii şi am strâns zeci de cărbunaşi. Nu ştiu dacă mai are rost să vă spun, dar nu mi-au folosit la nimic, niciodată.

Acum nu mai am puncte şi nici anozi, dar, dacă mă uit în jurul meu, mi-e clar că sunt acelaşi colecţionar de obiecte inutile. Adun gigabiţi şi megapixeli, cai putere şi sisteme de siguranţă, minute incluse şi adrese de messenger, metri pătraţi locuibili şi waţi şi inci şi kilometri pe oră. Pesemne că, la un moment dat, s-a găsit cineva care să-mi arate că toate acestea îmi vor folosi la ceva, dar a uitat să precizeze la ce anume. Dar eu sunt disciplinat şi le adun cu lăcomie, aşteptând să câştig marele premiu, despre care nu ştiu nimic concret, decât că întârzie să-mi fie decernat.

Totul a-nceput de la o taină-n flori, tipică pentru messenger. „Trebuie să fii prost ca să fii fericit“, îi zisesem eu cu juma’ de gură electronică, simulând neconvingător înţelepciunea, ca şi cum avusesem bilete în faţă la predica de pe munte. „Şi tu eşti fericit sau nefericit?“, întreabă ea, cu diplomaţie. „Da“, îi răspund, încheind scurta discuţie, şi ea a crezut că e o glumă, sau un joc de cuvinte, dar nu era.

Era un mare şi dubios adevăr, fiindcă aşa suntem noi, cetăţenii de modă nouă, stăm tolăniţi între două poluri opuse, ca un meridian care şi-a halit capetele. Pe vremuri, din câte mi-au zis şi mie unii şi-alţii şi din câte-am mai citit prin cărţi, oamenii aveau calitatea asta dubioasă, de a fi într-un fel sau un altul. Noi, ăştia de-acum, suntem şi într-un fel, şi în celălalt, personalitatea noastră se află în acelaşi timp ca în două locuri, ca într-o postmodernă ubicuitate a însuşirilor. Despre noi poţi să spui oricare două lucruri contrare şi să ai dreptate, atâta vreme cât acorzi afirmaţiei un minim de aproximare. Un „aproape“.

Uită-te la mine. Sunt aproape deştept foc şi aproape prost bătut în cap. Aproape frumos şi aproape urât. Aproape bun, aproape rău. Aproape tânăr, aproape bătrân. Aproape sărac, aproape bogat. Aproape treaz, aproape beat. Aproape leneş, aproape harnic. Aproape timid, aproape nesimţit. Aproape îndrăgostit de lume, aproape mizantrop. Aproape însurat, aproape singur. Aproape amuzat, aproape trist. Aproape fericit, aproape mizerabil. Aproape mincinos, aproape sincer. Aproape sport, aproape casual. Aproape normal, aproape ciudat. Aproape stăpân, aproape sclav. Aproape visător, aproape cinic. Aproape clasic, aproape modern. Aproape afectat, aproape insensibil. Aproape macho, aproape emo. Aproape golan, aproape comunist. Aproape miner, aproape intelectual. Aproape New York, aproape Che Guevara. Aproape piele de drac, aproape uşă de biserică. Aproape sătul de viaţă, aproape speriat de moarte. Aproape sănătos, aproape bolnav. Aproape de stânga, aproape de dreapta şi, totuşi, aproape echilibrat. Aproape credincios, aproape tentat să pipăi şi să urlu. Spune ce vrei, oricum ai nimerit-o. Sunt aproape perfect şi, desigur, aproape imperfect.

Şi tu, dacă nu mă crezi, priveşte-te în oglindă. O să vezi cât de aproape eşti.

O fi din cauza căldurii. Mă consolez cu gândul că nimeni nu e genial în fiecare zi, cu atât puţin eu, care n-am fost niciodată. Dar, pe bune, simt că nu-mi mai merge deloc mintea. Aş spune că m-am prostit, dar ar însemna să fiu lipsit de modestie, asumându-mi implicit posibilitatea de-a fi fost cândva deştept. Hai să zicem că trec printr-o perioadă proastă, deşi gramatical corect ar fi să spun că trec printr-o perioadă prost.

Am vrut să mă repar cu Memoplus. Din păcate, după ce mi-am cumpărat prima – şi ultima – cutie, mi-am dat seama că tratamentul tardiv nu-i nicio scoatere. E ca dracu’, mă-nţelegi: cum să-mi recuperez eu memoria cu medicamente, când uit, dimineaţă de dimineaţă, să iau pastila?

Dacă ologului nu-i trebuie picioare, ci un scaun cu rotile, atunci mie mi-ar trebui un blog. Măcar să ţin minte ce-am făcut azi, dacă oricum îmi aduc aminte din doi în trei ce mi s-a mai întâmplat până acum.

Am încercat să găsesc o explicaţie pentru prosteala asta a mea. Unii mi-au zis că s-ar putea să fie de la băutură, dar n-au dreptate. Ba dimpotrivă: am constatat că, după trei – patru beri, îmi vin în cap toţi datornicii, inclusiv ăia care au să-mi dea abţibilde turbo din clasa a patra.

Până la urmă, am găsit un răspuns acceptabil pe net, pe un site de ezoterism: s-ar părea că mi se trage de la schimbarea frecvenţei undelor electromagnetice ale Terrei, mai ales că galaxia traversează o centură fotonică. Vestea bună e, deci, că prosteala mea e una cosmică. Vestea proastă e că, potrivit unor surse extraterestre citate de site-ul de ezoterism, o să-mi revin de-abia în 2012. Ce mă fac eu până atunci, e greu de spus. Aş putea, de exemplu, să profit de slaba activitate cerebrală şi să mă însor, ca o urmare naturală a faptului că mi-am făcut blog.

M-am prostit şi în vis. Mai alalt’eri noapte, n-am putut dormi, pentru că nu ştiam ce o să se întâmple cu id-ul meu de messenger după ce o să mor. Tu te-ai întrebat vreodată ce-o să se întâmple cu id-ul tău de mess după ce o să mori? Păi nu, normal. Tu nu te-ai prostit. Dar, până-n 2012, mai ai destul timp. Centura fotonică, să ştii, nu iartă nimic.