• Staţi, dragi tovarăşi, la locurile voastre. Astăzi n-am nimic inteligent de spus. Dacă, totuşi, suferiţi de plictiseală, daţi click alături şi purcedeţi.
Mai departe scrie-n carte »
• Să vă mai spun un banc de-ăla care se potriveşte cu mine de prea multe ori. Poate nu-l ştiţi.
- Ce faci când eşti în deşert şi te atacă un tigru?
- Iei o cabină telefonică în spinare şi începi să fugi.
- Şi la ce-ţi foloseşte?
- Păi, când tigrul se apropie, laşi cabina jos şi o să ţi se pară că zbori.
• Aşa mi se întâmplă mie, de exemplu, când încerc să mă las de fumat. Merg o zi cu cabina telefonică în spate, după care pun ţigara în gură şi mi se pare că zbor.
• Aşa, cred, e şi cu criza asta economică. Tot o cabină telefonică luată la spinare, doar că nu de bunăvoie. Într-o zi o să se termine, da, şi-atunci n-o să ne mai prindă tigrul.
V-aţi simţit vreodată goi pe dinăuntru? Şi, dacă da, aţi eşuat, ca şi mine, în tentativa de a vă umple golul? Ei bine, iată o povestioară – eu o primii ca fiind reală şi nemaiauzită, dar se prea poate să fie doar o anecdotă veche, pusă în scenă de oameni reali – dar care, şi asta e important, îmi schimbă optica asupra dubioasei deşertăciuni a unelor lucruri.
În faţa unei covrigării:
- Cât e, doamnă, covrigul?
- Trei mii.
- Şi gaura, cât e?
- E gratis, domne, aia nu costă nimic.
- Păi şi-atunci de ce n-o faceţi, doamnă, mai mare?
Bunicu-meu şi bunică-mea aveau câteva anecdote şi poveşti de-ălea pocite, pe care le spuneau destul de des:
• După o beţie de armată, parcă, unul dintre camarazii lu’ ăl bătrân adormise. Şi ăştiălalţi i-au dat pantalonii jos, lăsându-l în izmene – cred că nu mă înşel, domnul Botezatu fie-mi martor, că pe vremea aia nu se purtau chiloţi. Unul dintre ei s-a căcat în pantalonii adormitului şi p-ormă l-au îmbrăcat la loc. Când s-a trezit, pifanul a înţeles că, în timpul somnului, aplicase fără să ştie străvechea zicală „bei până te caci pe tine“. N-a putut însă pricepe, multă vreme, cum dracului de se căcase între izmene şi nădragi.
• Şi bunică-mea completa, cu o anecdotă interbelică, dialogată:
- Domnişoară, domnişoară, ai chiloţii pe dos!
- Păi după ce-i cunoşti, după cusătură?
- Nu, după căcătură!
• Alta era cu descântecul ardelenesc. Bunică-mea, recent măritată, trăia intens suferinţa-i lunară. Şi bunicu-meu i-a zis c-o s-o vindece el, cu un descântec ardelenesc, că făcuse liceul la Timişoara şi avea de unde şti d-astea. Şi a pus-o să stea pe pragul uşii, cu o mătură în braţe, şi să repete după el:
- Rău la inimă mă doare!
- Rău la inimă mă doare…
- Şi-nc-o dată: rău la inimă mă doare!
- Rău la inimă mă doare…
- Şi-a treia oară: rău la inimă mă doare!
- Rău la inimă mă doare…
- Pe mine nici în cur nu mă doare.
Bunică-mea povesteşte că, în momentul ăsta plin de magie, a apucat mătura de coadă şi l-a fugărit prin casă pe bărba-su până a uitat de toate durerile.
• Şi, fiindcă se băşea zgomotos în pat, bunicu-meu îl educase în spirit parvoslavnic p-ăla micu’, adică pe tata, care deprinsese prostul obicei de a întreba ce se-aude:
- Îngerii, tată, îngerii.
• Înainte cu vreun an să apară ăla micu’, bunică-mea trăsese însă o mare sperietură. Venită ea din familia rigid educată a unui medic militar, unde toţi cei şase fraţi trebuia să se ducă afară, după uşă, ca să facă puf, a sărit în sus de trei coţi când bărba-su a tras prima băşină conjugală epică:
- Marcele, scoală-te, e cutremur!
• Şi după ce-şi epuizau stocul de snoave şi glumiţe, concluzionau la unison, oftând:
- Bătrâneţe, coaie creţe…
După ce citii aia cu Platon şi ornitorincul, o istorie e filosofiei argumentată prin bancuri (filosdotică – după cum le place la autori să-i zică), îmi sări în urechi un banc foarte cinic.
Pe patul de moarte, Popescu e înconjurat de toată familia şi, cu glas sleit, spune:
- Ehei, când aveam eu vreo 20 de ani, ce mă mai distram… Curve, beţii, scandaluri… Şi-mi zicea tata: bă băiatule, potoleşte-te, ia-ţi un serviciu, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de moarte. Dar nu m-am potolit. Şi pe la 30 de ani, ce mă mai distram… Curve şi mai multe, beţii şi mai mari… Şi-mi ziceau prietenii: bă Popescule, potoleşte-te, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de apă pe patul de moarte. Şi mi-au tot zis aşa, până am început să-i ascult. Mi-am luat nevastă. Nevasta trebuia ţinută cu bani, a trebuit să muncesc mai mult. Au apărut copiii, a trebuit să muncesc şi mai mult, să-i duc la şcoală, să le dau tot ce le trebuie. N-am mai ştiut ce-i aia o beţie, n-am mai ştiut ce-i aia o curvă. Pe urmă au venit nepoţii. Am tras şi pentru ei cât am putut, că deh, să aibă cine-mi da un pahar de apă pe patul de moarte… Şi uite că acuşica mor şi…
- Şi, şi?, întreabă rudele strânse buluc la capul muribundului.
- Şi-n pula mea, zice Popescu amărât, NU MI-E SETE!
Toată lumea scrie lucruri triste pe bloguri. Băgai nasul în câteva şi mi se părură deprimante rău, avusei senzaţia că autorii s-au întâlnit cu laptopul în timp ce căutau o lamă ca să-şi taie venele. O fi de la vreme, zic, şi profit de ocazie ca să vă mai bag două bancuri de-ale lu’ Doru, până nu le uit. Doru, până să se-apuce de presă, a făcut facultatea de medicină veterinară, e un fel de doctor Aumădoare – pentru cine a prins cartea. Poate că din cauza asta bancurile lui sunt nu doar tâmpite, dar aproape întotdeauna sunt cu şi despre animale.
Bancul 3 – cu măgari
Discotecă în pădure. La intrare stau doi măgari, îmbrăcaţi de gală: frac, cămaşă, papion. Iese ursoaica şi le zice:
- Hai mă, măgarilor, să dansaţi şi voi, că uite ce frumos sunteţi îmbrăcaţi.
- Nu vrem. Mai departe scrie-n carte »
Pe domnul Doru l-am cunoscut acum vreo opt ani. Eram amândoi colaboratori la o revistă. El scria despre poşta imaginară a redacţiei, adică dădea răspunsuri imaginare unor scrisori imaginare. Probabil mersese pe principiul că minus cu minus face plus, aşa că din două fabulaţii adunate iese ceva real.
Domnul Doru avea încă de pe atunci un simţ al umorul dubios, dubioşenie care transpira mai ales atunci când spunea bancuri (Cioby ştie). Pe vremea aia, domnul Doru mi-a spus bancul cu berea Ursus: Cică iepuraşul se întâlneşte cu ursul, în pădure: “Ursule, vezi că la cârciuma din luminiş au adus bere cu numele tău!” “Cum aşa?”, se miră ursul, “au adus bere Dănuţ?”
Bancul în sine e o tâmpenie, ştiu. Mai departe scrie-n carte »