Şi-apoi să mergem la războiu’ sexelor
Azi mă distrai nesperat de bine. Iată reţeta:
Mânz, viezure, brânză, blog: bloguri, fete
Azi mă distrai nesperat de bine. Iată reţeta:
• Cel mai rău lucru, când scrii şi publici, e că nu-ţi prea poţi alege cititorii. Undeva, scrisul se aseamănă cu o vizită la proctolog. N-ai nici măcar satisfacţia de a-i vedea expresia feţei celui care te caută în cur. De cele mai multe ori, nu-i vezi nici faţa, cu expresie sau fără. Şi de multe ori, am văzut, se întâmplă ca ăle mai mari lăbi pe care le scrii să aibă un succes pe care nici tu nu-l poţi înţelege, iar lucrurile tale cele mai intime şi sfânte trec neobservate sau sunt huiduite. Ăsta e unul dintre motivele pentru care nici n-am chef să scriu prea des.
• Altul ar fi cantitatea incomesurabilă de labă din spiritul critic contemporan. Citeam, în Caţavencu de azi/ieri, o critică destul de aspră la adresa unei cărţi umoristice. Bine, habar n-am cum e cartea, e posibil să fie o mare râgâială, dar parcă m-a supărat aşa un pic, în sinea mea, că una dintre puţinele cărţi umoristice pe care le mai publică cineva în ziua de azi sunt aşa de acru luate la pulă de mâhniţii lor cititori. Să mă feresc de generalizări, dar rămân la convingerea mea că succesul unei eructări literare e direct proporţional cu numărul de lacrimi pe care poţi să le storci unui public tot mai oligofren. Eu unul, măcar ca să încurajez fenomenul, şi tot găseam ceva bun de spus despre o carte de umor, la fel cum găsesc ceva bun despre orice comedie: măcar e comedie, în pula mea. Plus că singura ironie din textul critic respectiv aparţine sorţii: deşi e publicat într-o revistă de umor, nu poţi găsi nici cu petromaxul o poantă în el.
• Şi asta îmi aduse, aşa, aminte, de toată atmosfera asta de parastas găozarian pe care o simt în jurul meu de multă vreme, de toţi intelectualii sabotaţi la sindromul de superioritate de gândul că s-au născut în ţara şi/sau în epoca nepotrivită, de toate consumatoarele de pulă gingivală pe versuri de Nichita, de toţi blogării care scriu în nota de subsol că producţia lor epică e un pamflet, ca să nu cumva să îşi depăşească statutul de labagii calomniarzi obsedaţi de fişa fiscală, de toţi bătrâneii amatori de teoria conspiraţiei, de toţi puştanii pe care numai marijuana poate să-i ajute să uite că sunt incapabili să-şi găsească curul cu amândouă mâinile etc etc.
• Muriţi, mă, trişti, cu toţi sud-americanii voştri duioşi ca un chist ovarian, cu existenţialismul vostru de muie cu prezervativ, cu toate resursele voastre nebănuite de a inventa roata în formă de pătrat, cu tot talentul vostru de a vă mira după aia că nu se învârte, cu toată lamentarea voastră optimizată pentru iPhone, cu toată străduinţa voastră de a căpăta consistenţa băşinii care lasă urme pe chiloţi. Pişa-m-aş pe voi să mă cac, o să vă plâng ca pe Mile Cărpenişan, victima furunculilor de război.
Pregătindu-se să fie dat afară de la „taifasurile drăceşti“ (revista Taifasuri, băga-v-aţi pula-ntr-însa), unde scria ample reportaje despre efectele benefice ale tratamentului cu ciuboţica cucului, Lazio deveni tot mai inspirat.
Iar eforturile sale fură răsplătite, Lazio fiind, în cele din urmă, dat afară de la taifasurile drăceşti. Ciuboţica pulii o să regrete mereu reprofilarea singurului ziarist care a înţeles-o cu adevărat.
De pe blogul lui Lazio:
P.S. Lazio era coleg cu mine la Lupa. Ba nu, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, era subordonatul meu la Lupa. Sclavul meu. Era suficient să ridic o sprânceană sau să mişc dintr-o ureche şi Lazio deja făcea singur tot ziarul. Sau, pula mea, poate nu era aşa, dar a intervenit subiectivismul în amintiri…
Acuma, Lazio e la Bucureşti. Zice că s-a săturat să mănânce covrigi. N-a zis din coada cărui câine şi-i procură. Şi că s-a săturat să scrie despre rostopască şi coada şoricelului la o revistă de largă respiraţie populară. Aia e. Lasă, Lazio, că a trecut doar un an. Good things cum on those who wait.
Încep să învăţ cum e cu blogurile astea, ceea ce sper să-mi folosească atât mie personal, în postările viitoare, dar şi vouă, în caz că vă veţi apuca de blogărit sau veţi dori să vă îmbunătăţiţi performanţele de gen.
Primul lucru pe care l-am înţeles e că blogării, cu mine în frunte, suferă de boala aia pe care o diagnosticase Cioran într-o cărţulie de-a sa: nu au nimic de spus, dar sunt chinuiţi de nevoia de a spune ceva. Neavând nimic de spus, ar putea să tacă, aşa cum aş putea şi eu să tac. Chinuindu-ne însă nevoia de a scrie, evident că activitatea noastră scriitoricească seamănă a labă. Şi, de aici, marea problemă: cum să maschezi această frecţie, cum s-o ambalezi frumos şi s-o faci să pară ditai travaliul de futai artistic?
Până acum, am descoperit câteva reţete simple, pe care, mărinimos cum mă ştiţi, vi le împărtăşesc gratis, în speranţa că bunul Dumnezeu mă va recompensa pentru marea mea bunătate şi îmi va pune pe bilet numerele câştigătoare la 6 din 49.
Eu şi Şerbănică tocmai voiam să facem o mică recenzie de carte: Aurelia Borăşteanu – Vântul aripilor pierdute – Editura Contrafort, Craiova, 2009.
Când să ne-apucăm, ne speriarăm însă de următoarele restricţii de copyright, pomenite la începutul operei: „Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.“
Aşa încât nu ne rămase decât să vă cităm din carte, în cel mai sincer interes ştiinţific şi cu minim de explicaţii. Vă urăm lectură plăcută.
Pagina 6: (Vorbeşte Mammy) - Aţi văzut domnule Rhett când s-a trezut domnişoara Scarlett ea a crezut că a murit şi domnişoara Bony şi că nu mai are pentru cine trăi şi nici pe dumneavoastră nu v-a mai cunoscut domnişoara când s-a trezit din coma care a cuprins-o iar şi aţi văzut cât aiura, că a murit şi domnişoara Melany că am fost cu toţii la înmormântare, că a murit şi domnişoara Bony şi băieţelul pe care îl poartă şi acum în pântece şi pe care mă rog la bunul Dumnezeu să o întoarcă pe pământ fără nici o durere pe ea şi pe copil şi să vă puteţi iubi iarăşi familia.
Pagina 7: (Vorbeşte Rhett):
- Da, Mammy! Eşti o femeie ce nu se pot explica decât lucruri bune…
Pagina 12: (Vorbeşte Rhett):
- …pe Scarlett eu nu i-o dau nici lui Dumnezeu iar dacă nu se mai scoală nu dumneata eşti cea care suferă ci eu.
Pagina 24: (Într-o scrisoare de la Melany şi Asley):
Dragă Scarlet şi Rhett,
Am aflat despre gestul şi bucuriile pe care ţi le-a făcut Rhett şi ne-am grăbit să-ţi răspundem la fel de repede…
Pagina 25: (Narează autoarea):
Rhett coboară scările cu paşii lui de bărbat cu alură de căpitan şi cu înfăţişarea de Bancher.
Pagina 26: (Narează autoarea):
Micuţa Eliza făcu un an şi au fost invitaţi toţi prietenii. Timpul trecea foarte uşor iar Rhett îşi primi postul de bancher la o bancă şi ca patron la banca pe care i-o cumpărase Scarlett.
Pagina 28: (Narează, desigur, tot autoarea):
Au plecat pe croazieră două săptămâni cu iahtul pe care l-au cumpărat. Bony o strigă pe Scarlet şi pe Rhett să-i arate un peşte de pe acest minunat tărâm al apelor.
Pagina 38: (Vorbeşte cineva, nu-mi dau seama cine):
- Aaa! Uitasem să-ţi spun, Rhetton vrea să-i cumpăr o herghelie de cai pe care să-i facă cai de curse.
Pagina 42: (Vorbeşte Scarlett):
- Oooo Rhett, iubirea ce-ţi port este mai mare decât orice, iar faptul că avem bani este şi faptul că muncim, iar copiii sunt foarte fericiţi.
Pagina 46: (Narează autoarea. Spoiler: urmează o metaforă!):
- Chiar dacă apa era caldă de vară, ploaia şi furtuna o făceau de gheaţă datorită disperării.
Pagina 56: (Narează autoarea):
Rochiile Parisului erau de o fascinaţie rară şi de o eleganţă proprie, iar Scarlett îşi alesese două rochii de la casa de modă pe care o deschisese Melany la Paris. Banca lui Rhett mergea foarte bine iar domnul căpitan aranjă ca la cursele de cai de la Paris să poată concura şi el cu caii la dublu compus.
Pagina 65: (Narează autoarea):
Iarna fu destul de ţârzie şi ţinu până în luna februarie.
Pagina 66: (Ultima frază a romanului, narează autoarea):
Frunzele toamnei agăţate parcă în vânt alergau în amurgul serii pe străzile Parisului precum copacul agăţat pe pământ ce străjuie Tarra alături de înregul pământ.
Atenţie! Această carte există şi are chiar şi ISBN! Şi să ştiţi că n-am glumit când am spus că am citat-o din pur interes ştiinţific: aşteptăm perlele elevilor la BAC-ul viitor pentru un studiu de literatură comparată.
Asta o fi frumuseţea unui blog, să ajung să dedic un post de-ăsta unui prieten cu care vorbesc de câteva ori pe zi? Mă rog.
Am primit deci nişte citate din maddox.com, site pe care l-am citit deseori cu plăcere şi pe care chiar m-a bătut gândul să-l imit şi să-l românizez, la un moment dat. A făcut-o între timp, de altfel, băiatul de la www.piticigratis.com. Mă rog din nou.
Deci domnul Maddox zicea că blogurile sunt de căcat, chestiune cu care am fost multă vreme de perfect acord.
Ceva mai recent, am înţeles că inclusiv site-ul său, cel mai bun site din univers – dacă e să te iei după google, nu e nici mai mult nici mai puţin decât un blog – ca principiu de funcţionare şi teme de expresie. Adică n-o să găseşti acolo altceva decât opiniile şi părerile pe care domnul Maddox binevoieşte să le aibă. Caz în care pot spune că domnul Maddox dă dovadă de ipocrizie şi e de căcat şi el, cu blogul lui cu tot, ca toate blogurile pe care le critică.
Dacă, eventual, ar fi vorba de nuanţele lingvistice care fac diferenţa dintre un site personal şi un aşa zis blog, apoi eu deocamdată nu mă pricep prea bine la aceste aspecte. Când o să înţeleg, o să am o părere. Pot spune însă că puţine din blogurile pe care am intrat în ultima vreme îşi mai păstrează aerul originar, de web-log. De cealaltă parte, multe dintre ele sunt acum doar nişte site-uri impersonale, de prezentare, doar că sunt home-made.
Şi în plus e limpede că, în timp ce un site de rahat te costă câteva sute de euro, asta în cazul în care nu ţi-l face vreun prieten pe câteva beri, un blog tip wordpress sau blogspot e fix moca, ba e şi optimizat pentru a atrage cât mai mulţi cititori, într-un timp cât mai scurt.
Cum ziceam, nu sunt chiar un peşte în apa lui atunci când vorbesc despre bloguri. Am însă o experienţă destul de lungă în presa scrisă, suficientă cât să vă garantez că e tehnic imposibil să mai găseşti o publicaţie care să-ţi găzduiască ideile, fără să te cenzureze sau să te motiveze să te autocenzurezi. Asta în timp ce lumea cărţilor, faţă de care am un respect tot mai condiţionat, se comportă foarte dubios: autori obscuri publică fără restricţii, la edituri la fel de obscure, pe cheltuială proprie, cărţi absolut imbecile, a căror esenţă vidă n-ar merita nici măcar deranjul unui blog.
Chiar azi îmi ajunse în faţa ochilor o carte în care o tanti din Craiova găseşte de cuvinţă să scrie continuarea romanului „Pe aripile vântului“… E ceva incredibil, delicios, vă jur, nu ştii dacă să râzi de comicul situaţiei sau să plângi de mila autoarei. Promit să mai vorbesc despre asta, cu prima ocazie.
Şi ca să închei acum: am făcut compromisul e-mail-ului, deşi ştiam că nimic n-o să se compare vreodată cu emoţia unei scrisori la plic, cu senzaţia aia evanghelică pe care ţi-o dădea cutia poştală în zilele în care nu era goală. Am făcut apoi compromisul yahoo messenger, căruia am reuşit totuşi să-i rezist vreo doi-trei ani. Iată că fac acum compromisul blogului. Mai rămân totuşi, pe lista neagră, nobile organizaţii gen hi5, myspace, tweeter (am fost corectat, cică se scrie twitter, n-aveam de unde să ştiu…) etc, care mi se par nişte mari porcării. Dar mi-am învăţat lecţia: nu mai zic niciodată „niciodată“.
În orice joc sau sport, învingătorul e considerat mai bun sau mai norocos decât învinsul. Cred că şi în biliard e la fel. Am zis de biliard pentru că e unul din exemplele de jocuri pe care poţi să le practici de unul singur, ţind loc de amândoi concurenţii. Poţi deveni o dublă persoană: dai în bile pentru tine, pe urmă dai în bile pentru celălalt tu. La un moment dat, unul din tine – tu1 sau tu2 – va câştiga şi, firesc, va fi mai bun decât celălalt – tu2 sau tu1. Dubioasă competiţie.
La asta mă gândeam mai zilele trecute, când m-am apucat de blogul ăsta, la insistenţele şi sub supravegherea lui Piele, da-i-ar Dumnezeu sănătate, că tare bine se pricepe la treburi de-astea. Ani de zile am dispreţuit blogurile şi blogăritul (o să încerc în curând să rememorez motivele pentru care aveam această atitudine, deloc neîntemeiată). Şi iată-mă acum devenind – pătimindu-mă să devin, mai exact – un practician al fenomenului. Moment în care îmi pun întrebarea celui care joacă biliard de unul singur: care din mine e prostul? Ăl de ieri sau ăl de azi?
Voi afla vreodată. Până atunci, ca să suplinesc cât de cât ideea unei arhive de blog, am postat aici câteva dintre textele pe care le-am scris în ultimii ani, ca editorialist de pripas pe la 24Fun-ul Craiovei.
Şi, urându-mi din tot sufletul baftă, iată-mă dând drumul în marea junglă a internetului acestui pui de blog, adresat îndeobşte celor cărora le place să gândească cu mintea lor, chiar şi cu riscul de a nu ajunge niciodată la o concluzie.