Enter title here

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 30/06/2010 01:43, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

Şi-atunci mi i-au condamnat pe toţi la moarte

Plecasem de la ideea că nu mai citesc de mult cărţi scrise de femei, pentru că mă enervează lejeritatea cu care scriitoarele îşi asasinează personajele, justificată doar de pasiunea cu care cititoarele consumă masacrul. Dacă orice romancier e un demiurg de sertar, care seamănă şi seceră omuleţi imaginari după chipul şi asemănarea sa, atunci vă mărturisesc că femeile mi-au lăsat mereu senzaţia unor dumnezeiţe ticăloase şi absurde. Asta, deci, ziceam că ar fi o chestie bună de dezvoltat pe un asemenea blog mov. După aia, mi-am dat seama că n-am cum să fac asta, tocmai fiindcă nu mai citesc de mult cărţi scrise de femei şi n-am despre ce scrie.

Oricum, mi-am adus aminte de anii mei de şcoală şi de toate acele minuni literare servite la orele de română. Dumnezeule, ce pandemie, ce pogrom, ce masacru! Pe cuvântul meu de onoare, am senzaţia că, dacă nu conţinea cel puţin un deces, opera literară nu-şi făcea loc în manual. Toate tezele trimestriale aveau apucături de epitaf. Să recapitulez, de exemplu, din bibliografia primelor opt clase:

• Puiul. Brătescu-Voineşti. Puiul moare de fiecare dată în clasa a V-a. Sandi, să asculţi de mămica!

• Niculăiţă Minciună. Acelaşi autor. Niculăiţă se sinucide, cu o sută de ani înainte ca ştirile ProTV să fi apărut pe lume.

(citeşte continuarea pe pandoras)

O vârâciune marca Mishu. La 19/05/2010 11:45, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Leaşpa

Deci nu-nţeleg nimic din lepşele ăştea. Am mai primit câteva, mi-am băgat şurubelniţa în ele. Dar pe-asta o (primesc) accept, fiindcă să vedeţi ce întrebări deştepte are într-însa, perfect complementare problemelor mele din ultima vreme, legate preponderent de rostul vieţii, enigma morţii, iertarea păcatelor şi statutul incert al aţei pulii.

1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu.

Două guri ai, chip frumos,

Una-n faţă, una-n jos,

Una dulce şi fudulă,

Alta este pentru pulă. Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 15/04/2010 13:54, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Single serving Peter Pan

• Cred că era 2006, ăia de la Jurnalul m-au pus să fac două pagini cu sfinţii protectori ai Craiovei, moaşte etc. Aveau ei un supliment pe tema asta şi trebuia să-mi fac şi eu numărul. Şi m-am dus la Catedrala Mitropolitană să-l caut pe paroh, să-mi spună una-alta şi să mă lase să pozez moaştele. Bun. Şi, taină în pronaos, io o ţineam pe-a mea, că Biserica Ortodoxă nu ştie să-i apropie pe tineri, că io sunt credincios dar când aud un popă vorbind îmi vine s-o iau pe pereţi şi alte asemenea. Şi el îmi zice: citeşte Steinhardt.

• Şi aşa m-am pricopsit cu Steinhardt. La început am fost doar plăcut surprins. Cu timpul, Steinhardt a devenit pentru mine al doilea Leonard Cohen. Au şi multe în comun, evrei corciţi din Toma Necredinciosul şi Sfântul Augustin, cărora le place să spună „Crede şi nu cerceta“ doar după o cercetare prealabilă.

• Păi na, călugăr ortodox care-ţi spune că deznădejdea e marele păcat, în timp de doarme cu Procesul lui Kafka pe noptieră… Credeţi că nu e interesant?

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 27/01/2010 01:52, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Stock 84

• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.

• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.

• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.

From

• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.

• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!

• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…

O vârâciune marca Mishu. La 26/01/2010 01:26, în Am fost odată frumos şi deştept, Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

Bullshit, bullshit, my line

• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.

• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.

• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.

• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.

• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).

• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.

• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.

• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?


Lemurul Marcea

Lemurul Marcea


• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.

• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.

• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.

• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“

• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.

O vârâciune marca Mishu. La 07/10/2009 18:29, în Bârlozofie, Crâşmozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , , ,

Niciodată toamna, gen

Niciodată toamna, gen
La sfârşitul unei săptămâni de inactivitate cerebrală, aveam numai două chestii despre care aş fi putut scrie. Una era despre toamnă şi despre poezie. A doua era despre felul în care unele segmente de populaţie vorbitoare de bucureşteană pun „gen“ în locul semnelor de punctuaţie. Numai că mă sună Marcea, care e deja la Velvet, şi ca să nu-l las să stea prea mult singur pe-acolo, bag amândouă ideile într-un singur post, să vedem ce-o ieşi.
Deci mie, pe vremea când mai puneam mâna pe-o carte, mi-a plăcut mult Arghezi, gen. Clitorisul sensibilităţii meu a fost cel mai bine gâdilat de poezia lui masculină, umorizată şi tristă, dulce-amară, de felul lui de a lăsa metafora să iasă nu din litere, ci din idee, de a lăsa perechi de versuri pe cât de sărace în epitete pretenţioase, pe atât de absolut memorabile, gen.
Acuma de, gen, ce să fac? Se pare că cele 21 de grame de suflet cu care m-a dotat Doamne Doamne sunt fabricate undeva într-o cooperativă agricolă de producţie, şi de-aia îmi place să-ntind mămăliga în tigaia cu ouă şi să citesc Flori de gen Mucigai.
Păi de exemplu în Rada:
Sunt bolnav de miresme, gen.
Sunt bolnav de cântece, mamă.
Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă!
Nimic pe lumea asta nu s-ar potrivi mai bine senzaţiei aia de after-hours pe care o ai când bunăciunea împiciorogată pe lung şi fustată pe scurt la care te-ai holbat o noapte întreagă în discotecă pleacă în pizda mă-sii acasă, fără ca tu să-ţi fi făcut curaj să o abordezi tangenţial, gen.
Sau, din Streche:
Îmi caut, gen, leacul
Şi la Dumnezeu, gen, şi la Dracul.
În La Popice, doi hăndrălăi se bat gen până când unul ajunge în mormânt, unul în puşcărie:
Şi toată pricina
Gen fusese Gherghina.
Tinca n-are gen norocul Gherghinei:
Vezi, Năstase osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată;
Şi atuncea toată, gen,
Cu tot cuţitul.
Iar aia, Cântec mut, vă rog să mă credeţi pe cuvânt că e gen genială:
La patul vecinului meu
A venit az-noapte Dumnezeu
El acum stă în pat.
Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. Gen.
De fapt, toată polologhia asta plecase de la norii ăştia urâţi, de 30 august, care mă apasă pe inimă mai ceva decât coasta aia pe care mi-am rupt-o la fotbal acum trei săptămâni, gen:
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,
Sufletului nostru bucuros de moarte, gen.
Asta nu e din Flori de gen Mucigai, e din Cuvinte gen Potrivite. Dar, cum zicea şi Roacăru: la Bucureşti trebuie să vorbeşti cu gen, indiferent de anotimp.

La sfârşitul unei săptămâni de inactivitate cerebrală, aveam numai două chestii despre care aş fi putut scrie. Una era despre toamnă şi despre poezie. A doua era despre felul în care unele segmente de populaţie vorbitoare de bucureşteană pun „gen“ în locul semnelor de punctuaţie. Numai că mă sună Marcea, care e deja la Velvet, şi ca să nu-l las să stea prea mult singur pe-acolo, bag amândouă ideile într-un singur post, să vedem ce-o ieşi.

Deci mie, pe vremea când mai puneam mâna pe-o carte, mi-a plăcut mult Arghezi, gen. Clitorisul sensibilităţii meu a fost cel mai bine gâdilat de poezia lui masculină, umorizată şi tristă, dulce-amară, de felul lui de a lăsa metafora să iasă nu din litere, ci din idee, de a lăsa perechi de versuri pe cât de sărace în epitete pretenţioase, pe atât de absolut memorabile, gen.

Acuma de, gen, ce să fac? Se pare că cele 21 de grame de suflet cu care m-a dotat Doamne Doamne sunt fabricate undeva într-o cooperativă agricolă de producţie, şi de-aia îmi place să-ntind mămăliga în tigaia cu ouă şi să citesc Flori de gen Mucigai.

Păi de exemplu în Rada:

Sunt bolnav de miresme, gen.

Sunt bolnav de cântece, mamă.

Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă!


Nimic pe lumea asta nu s-ar potrivi mai bine senzaţiei aia de after-hours pe care o ai când bunăciunea împiciorogată pe lung şi fustată pe scurt la care te-ai holbat o noapte întreagă în discotecă pleacă în pizda mă-sii acasă, fără ca tu să-ţi fi făcut curaj să o abordezi tangenţial, gen.

Sau, din Streche:

Îmi caut, gen, leacul

Şi la Dumnezeu, şi la Dracul.

În La Popice, doi hăndrălăi se bat gen până când unul ajunge în mormânt, unul în puşcărie:

Şi toată pricina

Gen fusese Gherghina.

Tinca n-are gen norocul Gherghinei:

Vezi, Năstase osânditul

Nu te-a pătruns decât o dată;

Şi atuncea toată, gen,

Cu tot cuţitul.

Iar aia, Cântec mut, vă rog să mă credeţi pe cuvânt că e gen genială:

La patul vecinului meu

A venit az-noapte Dumnezeu

El acum stă în pat.

Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. Gen.

De fapt, toată polologhia asta plecase de la norii ăştia urâţi, de 30 august, care mă apasă pe inimă mai ceva decât coasta aia pe care mi-am rupt-o la fotbal acum trei săptămâni, gen:

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,

Sufletului nostru bucuros de moarte, gen.

Asta nu e din Flori de gen Mucigai, e din Cuvinte gen Potrivite. Dar, cum ziceam şi aseară la terasă la Niva: indiferent de anotimp, „gen“ e un cuvânt potrivit.

O vârâciune marca Mishu. La 30/08/2009 18:54, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

De patru zile-aştept să dau o muie…

pusi-dinulescu-portretpusi-dinulescuAm încercat să-mi imaginez că aş da Bac-ul şi mi-ar pica lirica lui Puşi Dinulescu. Nu ştiţi cine e Puşi Dinulescu? N-are nimica. Păi ce, parcă pe Vasile Voiculescu îl ştiaţi până să vă-nveţe la şcoală despre el…
Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 24/04/2009 13:05, în Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Lecţia de poezii reale şi folcor

Cu proza contemporană văzurăţi cum şedem. E momentul să trecem la lirică, drept pentru care am ales pentru astăzi cartea „Poezii reale şi folclor“, de Georgeta Gulan, apărută în 2007 la Craiova, prin neţărmurita amabilitate a editurii Cellina.

Ca să nu mă certe iar Cioby, trebuie să vă spun de la bun început că autoarea pare o femeie de treabă. Mai mult, după cum recunoaşte în „Bibliografia“ (sic!) de la finalul volumului, e mai mult decât o femeie de treabă: e o femeie de serviciu. Cele opt clase pe care le are s-au dovedit suficiente pentru a aprinde flacăra poeziei, o adevărată flamă olimpică, pe care n-a mai putut-o stinge nimeni şi nimic.

„Din copilărie am scris multe poezii pe care nu le-am păstrat, negândindu-mă vreodată că voi ajunge să le public, eu compuneam cântece şi le cântam singură prin casă“, explică autoarea în aşa-zisa şi sus-pomenita bibliografie. Care e atunci diferenţa între ea şi Marius Moga? Aflăm imediat: „Până când într-o zi am aflat de concursul de poezie populară de pe canalul Tv Etno unde am participat. Poezia Pleci neicuţă militar poezie care a fost desemnată de Uniunea Scriitorilor din Bucureşti ca fiind cea mai bună din acea lună, lucru pe care mi l-a confirmat pe acelaşi post de televiziune şi doamna Doina Mirea. Atunci mi-am dat seama că poeziile mele pot fi bune pentru a fi scrise şi editate. […] Acum îi mulţumesc din suflet Dumnezeului Iehova că numai el mi-a dat tăria de a edita această carte.“

Poeta ştie, deci, că tot românul s-a născut poet, după cum ştie că unul a fost poetul nepereche. Drept dovadă, poezia Dorinţă: Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 16/03/2009 09:48, în Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

La cererea publicului: Să mai râdem cu Scarlett şi Rhett

Îi rog pe cititorii acestui blog, puţini câţi sunt ei, să nu se îndoiască nicio clipă de existenţa cărţii „Vântul aripilor pierdute“, despre care am scris cu câteva zile în urmă. Cartea există, v-o dovedesc prin această poză, iar cei interesaţi o pot eventual comanda la Editura Contrafort din Craiova, strada Romul, la parterul blocului T1. S-ar putea să fie nevoie de o suplimentare de tiraj, dar nu cred că va fi asta o problemă pentru autoare.

Acum, în consacrat spirit ştiinţific şi la cererea publicului, vă mai citesc niţel din cartea cu pricina. Dar să nu cumva să uitaţi că nu vă este permis să folosiţi aceste citate în scopuri comerciale, încercând cu lăcomie să vă îmbogăţiţi spiritual pe seama talentului fără margini al Aureliei Borăşteanu.

Deci revenim la Scarlett şi Rhett, care plecaseră în croazieră, şi la minunata lor poveste de dragoste…

Paginile 28 – 29:
- O ce frumos este Rhett, un pui de delfin ce cutreieră apele.
- Da, uite Eliza şi tu Gerald, uite ce frumos se joacă delfinii în apă.
După o săptămână de relaxare pe apă familia Buttler a plecat acasă. În vacanţă Bony şi-a luat o bicicletă să poată colinda prin tot oraşul cu familia sa atunci când merg la picnic. Mammy îi spuse lui Rhett că va merge şi ea la cumpărături. Rhett şi Scarlett au rămas puţin cam râzând şi spunându-i lui Mammy cam cu ce ocazie că ea nu prea umbla la C.E.C. ei.

Rămânem şi noi puţin cam râzând şi trecem de la familia Buttler la familia Wilkes. Eu unul n-am văzut filmul şi n-am citit cartea, dar sunt sigur că voi ştiţi despre ce rubedenii e vorba: Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 13/03/2009 13:00, în Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Nu rataţi continuarea romanului „Pe aripile vântului“, că nici nu ştiţi ce pierdeţi!


Eu şi Şerbănică tocmai voiam să facem o mică recenzie de carte: Aurelia Borăşteanu – Vântul aripilor pierdute – Editura Contrafort, Craiova, 2009.

Când să ne-apucăm, ne speriarăm însă de următoarele restricţii de copyright, pomenite la începutul operei: „Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.“

Aşa încât nu ne rămase decât să vă cităm din carte, în cel mai sincer interes ştiinţific şi cu minim de explicaţii. Vă urăm lectură plăcută.

Pagina 6: (Vorbeşte Mammy) - Aţi văzut domnule Rhett când s-a trezut domnişoara Scarlett ea a crezut că a murit şi domnişoara Bony şi că nu mai are pentru cine trăi şi nici pe dumneavoastră nu v-a mai cunoscut domnişoara când s-a trezit din coma care a cuprins-o iar şi aţi văzut cât aiura, că a murit şi domnişoara Melany că am fost cu toţii la înmormântare, că a murit şi domnişoara Bony şi băieţelul pe care îl poartă şi acum în pântece şi pe care mă rog la bunul Dumnezeu să o întoarcă pe pământ fără nici o durere pe ea şi pe copil şi să vă puteţi iubi iarăşi familia.

 

Pagina 7: (Vorbeşte Rhett):
- Da, Mammy! Eşti o femeie ce nu se pot explica decât lucruri bune…

Pagina 12: (Vorbeşte Rhett):
- …pe Scarlett eu nu i-o dau nici lui Dumnezeu iar dacă nu se mai scoală nu dumneata eşti cea care suferă ci eu.

Pagina 24: (Într-o scrisoare de la Melany şi Asley):
Dragă Scarlet şi Rhett,
Am aflat despre gestul şi bucuriile pe care ţi le-a făcut Rhett şi ne-am grăbit să-ţi răspundem la fel de repede…

Pagina 25: (Narează autoarea):
Rhett coboară scările cu paşii lui de bărbat cu alură de căpitan şi cu înfăţişarea de Bancher.

Pagina 26: (Narează autoarea):
Micuţa Eliza făcu un an şi au fost invitaţi toţi prietenii. Timpul trecea foarte uşor iar Rhett îşi primi postul de bancher la o bancă şi ca patron la banca pe care i-o cumpărase Scarlett.

Pagina 28: (Narează, desigur, tot autoarea):
Au plecat pe croazieră două săptămâni cu iahtul pe care l-au cumpărat. Bony o strigă pe Scarlet şi pe Rhett să-i arate un peşte de pe acest minunat tărâm al apelor.

Pagina 38: (Vorbeşte cineva, nu-mi dau seama cine):
- Aaa! Uitasem să-ţi spun, Rhetton vrea să-i cumpăr o herghelie de cai pe care să-i facă cai de curse.

Pagina 42: (Vorbeşte Scarlett):
- Oooo Rhett, iubirea ce-ţi port este mai mare decât orice, iar faptul că avem bani este şi faptul că muncim, iar copiii sunt foarte fericiţi.

Pagina 46: (Narează autoarea. Spoiler: urmează o metaforă!):
- Chiar dacă apa era caldă de vară, ploaia şi furtuna o făceau de gheaţă datorită disperării.

Pagina 56: (Narează autoarea):
Rochiile Parisului erau de o fascinaţie rară şi de o eleganţă proprie, iar Scarlett îşi alesese două rochii de la casa de modă pe care o deschisese Melany la Paris. Banca lui Rhett mergea foarte bine iar domnul căpitan aranjă ca la cursele de cai de la Paris să poată concura şi el cu caii la dublu compus.

Pagina 65: (Narează autoarea):
Iarna fu destul de ţârzie şi ţinu până în luna februarie.

Pagina 66: (Ultima frază a romanului, narează autoarea):
Frunzele toamnei agăţate parcă în vânt alergau în amurgul serii pe străzile Parisului precum copacul agăţat pe pământ ce străjuie Tarra alături de înregul pământ.

Atenţie! Această carte există şi are chiar şi ISBN! Şi să ştiţi că n-am glumit când am spus că am citat-o din pur interes ştiinţific: aşteptăm perlele elevilor la BAC-ul viitor pentru un studiu de literatură comparată.

O vârâciune marca Mishu. La 11/03/2009 14:14, în Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Decât o carte proastă, mai bine un blog de rahat

Asta o fi frumuseţea unui blog, să ajung să dedic un post de-ăsta unui prieten cu care vorbesc de câteva ori pe zi? Mă rog.

Am primit deci nişte citate din maddox.com, site pe care l-am citit deseori cu plăcere şi pe care chiar m-a bătut gândul să-l imit şi să-l românizez, la un moment dat. A făcut-o între timp, de altfel, băiatul de la www.piticigratis.com. Mă rog din nou.

Deci domnul Maddox zicea că blogurile sunt de căcat, chestiune cu care am fost multă vreme de perfect acord.

Ceva mai recent, am înţeles că inclusiv site-ul său, cel mai bun site din univers – dacă e să te iei după google, nu e nici mai mult nici mai puţin decât un blog – ca principiu de funcţionare şi teme de expresie. Adică n-o să găseşti acolo altceva decât opiniile şi părerile pe care domnul Maddox binevoieşte să le aibă. Caz în care pot spune că domnul Maddox dă dovadă de ipocrizie şi e de căcat şi el, cu blogul lui cu tot, ca toate blogurile pe care le critică.

Dacă, eventual, ar fi vorba de nuanţele lingvistice care fac diferenţa dintre un site personal şi un aşa zis blog, apoi eu deocamdată nu mă pricep prea bine la aceste aspecte. Când o să înţeleg, o să am o părere. Pot spune însă că puţine din blogurile pe care am intrat în ultima vreme îşi mai păstrează aerul originar, de web-log. De cealaltă parte, multe dintre ele sunt acum doar nişte site-uri impersonale, de prezentare, doar că sunt home-made.

Şi în plus e limpede că, în timp ce un site de rahat te costă câteva sute de euro, asta în cazul în care nu ţi-l face vreun prieten pe câteva beri, un blog tip wordpress sau blogspot e fix moca, ba e şi optimizat pentru a atrage cât mai mulţi cititori, într-un timp cât mai scurt.

Cum ziceam, nu sunt chiar un peşte în apa lui atunci când vorbesc despre bloguri. Am însă o experienţă destul de lungă în presa scrisă, suficientă cât să vă garantez că e tehnic imposibil să mai găseşti o publicaţie care să-ţi găzduiască ideile, fără să te cenzureze sau să te motiveze să te autocenzurezi. Asta în timp ce lumea cărţilor, faţă de care am un respect tot mai condiţionat, se comportă foarte dubios: autori obscuri publică fără restricţii, la edituri la fel de obscure, pe cheltuială proprie, cărţi absolut imbecile, a căror esenţă vidă n-ar merita nici măcar deranjul unui blog.

Chiar azi îmi ajunse în faţa ochilor o carte în care o tanti din Craiova găseşte de cuvinţă să scrie continuarea romanului „Pe aripile vântului“… E ceva incredibil, delicios, vă jur, nu ştii dacă să râzi de comicul situaţiei sau să plângi de mila autoarei. Promit să mai vorbesc despre asta, cu prima ocazie.

Şi ca să închei acum: am făcut compromisul e-mail-ului, deşi ştiam că nimic n-o să se compare vreodată cu emoţia unei scrisori la plic, cu senzaţia aia evanghelică pe care ţi-o dădea cutia poştală în zilele în care nu era goală. Am făcut apoi compromisul yahoo messenger, căruia am reuşit totuşi să-i rezist vreo doi-trei ani. Iată că fac acum compromisul blogului. Mai rămân totuşi, pe lista neagră, nobile organizaţii gen hi5, myspace, tweeter (am fost corectat, cică se scrie twitter, n-aveam de unde să ştiu…) etc, care mi se par nişte mari porcării. Dar mi-am învăţat lecţia: nu mai zic niciodată „niciodată“.

O vârâciune marca Mishu. La 10/03/2009 22:27, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

24 SAD. Episodul III, pentru cei veşnic trişti

V-am zis ce mă enervează cel mai mult când scriu pentru 24 FUN? Ce vine după 24. Tradiţia asta de a scrie texte vesele. De unde să scot eu atâta veselie? Câtă vreme să-mi pun pe note roz toate gândurile maro? Prin mine trece un fel de marş funebru şi acum ar trebui să-l transform în sonerie polifonică de Nokia? Exact: enervant.

Tu trăieşti vremuri istorice, criză, recesiune, foame, şomaj, războaie, boli, crime, apocalipsa. Toate belelele posibile. Şi pe urmă citeşti ce scriu eu, măruntă vidanjă a istoriei contemporane, gata să distilez tot hazul din haznaua cu necaz, şi te întrebi: ăsta pe ce lume trăieşte? Ce contează că paharul e aproape gol? Prin lentilele mele de contact de cal se vede deja jumătatea plină. Şi toate astea, ca să obţin un zâmbet de la tine. Ca şi cum ţi-ar folosi la ceva.

Mie nici nu-mi vine să râd, mă prefac doar. Ehei, dac-aş fi Andrei Gheorghe… Cum aş mai lătra acum, cum aş mai muşca pulpa caravanei trecânde, cum aş mai plezni câte-un capac proletar pe ceafa clasei exploatatoare. Dar nu sunt şi nu pot. Aici, în provincie, e ca la biserică: nu e frumos să înjuri.

Partea cea mai sinistră e că tu nici măcar nu ai chef de lucruri vesele. Citeşti printre rânduri şi bucuria ta cinică e să descoperi, sub masca mea de clovn municipal, angoase şi schimonoseli, dureri de cap şi de burtă. Fiindcă ţie-ţi plac bluesurile şi filmele europene, ălea în care mor toţi la final. Îţi place de Karenina şi de Werther. Švejk te plictiseşte, de Ostap Bender nici n-ai auzit. Cea mai mare spaimă a ta e c-o să dai peste fericire şi-o să te tâmpeşti subit şi ireparabil. Dacă te-aş face acum să plângi, mi-ai purta o veşnică recunoştinţă. Zâmbetele sunt pentru plebe, dar tu eşti o creatură superioară, înnobilată de suferinţe şi binecuvântată de melancolii.

Şi iată-te, ai ajuns la ultimul paragraf şi aştepţi ca măcar el să te gâdile-n tălpi, măcar un pic. Dar nu se va întâmpla. După ce ţi-ai aşezat sufletul pe calea ferată, acum ai vrea să te anunţ eu că trenul are întârziere cinşpe minute. Uite că n-am chef. Vreau să rămâi cu un gust amar, acelaşi gust amar pe care îl simt şi eu, văzându-ţi mecla aia veşnic tristă. Chiar şi acum, după ce au răsărit ghioceii.

O vârâciune marca Mishu. La 25/02/2009 09:18, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Mânjiţi şcoala cu untură, s-o mănânce câinii

În general, sunt de-acord că televizorul, fie el cu tub, lcd sau plasmă, tâmpeşte copiii lumii. Dar, când m-au pus, de la master, să fac un referat pe tema asta, instinctul de Gică Contra mi-a zis că-i musai să întorc busola pe dos. Pe moment, nu mi-a venit decât juma’ de idee, dar dup-aia, luxându-mi o ţâră mintea, mi-am dat seama că şcoala românească obligatorie şi gratuită e capabilă să damblagească tineretul aproape la fel de mult.

OK, zic, desenele animate de azi, cu mangaroboţei violenţi şi veveriţe sinucigaşe, nu e bune. Dar şi acum cinşpe ani, să n-aveţi dubiu, pubertatea nu-i găsea pe şcoleri prea echilbraţi pe cap. Şi-atunci pe noi, puştii din vremea aia, cine ne prostea? Că doar nu pisicile aristocrate şi cu Sandi Bel!

Lăsaţi-mă să subliniez cu marker negru niscaiva titluri de prin lecturile mele şcolare, obligatorii sau suplimentare: Puiul (o mierleşte păsărica), Moartea Căprioarei (şi-acuşi mănânc şi plâng), Stejarul din Borzeşti (istoria e dură, frate!), Fetiţa cu chibrituri (deschide, gropare, mormântul…), Crăiasa Zăpezii (un Titanic pentru preşcolari), La mormântul lui Aron Pumnul (apropo: amica Andreea îmi zicea cum au făcut-o pe ea pioneriţă, în clasa a doua, la mormântul eroului sovietic din Sineasca), Cuore – inimă de copil (astea erau nişte poveşti anticapitaliste, triste rău), Tinereţe fără bătrâneţe (şi, uite-aşa, ne ducem toţi…), Senin de august (aia cu băietul care moare, cu gâsca Lila cu tot, pe un pod bombardat), Niculăiţă Minciună (pentru cine nu-şi aduce aminte, puştiul se spânzură), Alexandru Lăpuşneanul (eram buni, zău, să aflăm cum e cu piramida de capete tăiate), Pădurea Spânzuraţilor etc. Dacă m-aş fi apucat mai din timp de Memoplus, v-aş mai fi servit cu două-trei exemple. Oricum, vă e clar, pentru o educaţie rondă nu-mi mai lipseau decât Anna Karenina şi, eventual, manualul de Seppuku pentru tonţi.

De-aia, când oi avea copilul meu, poate că n-o să-l las să se uite la televizor. Da’ parcă nici la şcoală nu l-aş mai da, câtă vreme e programa aşa plină de kamikazisme. O să-l ţin acasă, să citească Cireşarii, Huck Finn, Winnetou şi Peter Pan pân’ se satură de ele. Sau, măcar, până mă satur eu.

O vârâciune marca Mishu. La 30/05/2008 07:54, în Am fost odată frumos şi deştept, Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Cel mai frumos titlu nu e ăsta

Cărţile şi femeile au multe în comun. Mie aşa mi se pare. Ori fiindcă bărbaţii le-au scris cu mintea-n corsetzl muzei, ori fiindcă suntem în luna lui 8 Martie şi totul se leagă de femei, nu ştiu. Dar asemănarea e vizibilă încă din clipa în care masculul tratează statistica problemei: vorbind despre numărul femeilor avute ori despre cel al cărţilor citite, el va vehicula cifre de două – trei ori mai mari decât cele reale. Predispoziţia spre hiperbolă datează din fragedă pubertate: cel care zicea c-a citit Fraţii Jderi, deşi studiase doar comentariul, e cel care, ten years later, se va lăuda c-a sforăit în perna domnişoarei pupate-n grabă prin vreun ungher de crâşmă afterhours. Alţi zece ani după, el va decreta c-a citit tot ce merita citit, iar după încă un deceniu va adormi cu cinci – şase cărţi pe noptieră, prea obosit să mai răsfoiască vreuna.

Similitudinile-s multe, iar nuanţele variază de la de la fuste şi coperţi pân’ la coapse şi note de subsol, însă n-am eu spaţiul ori căderea să mă-nham la aşa amplu studiu comparativ. De fapt, voiam să scriu despre altceva, despre o carte pe care aş vrea de mult s-o citesc, dar n-am curaj: titlul îi e atât de frumos, încât mi-e groază că, dac-aş deschide-o, aş fi inevitabil dezamăgit.

Mă uit la ea de mult, văd cotorul suplu, atrăgător şi puţin demodat, ca jumatea lui septembrie, iar ea mă ignoră frustrant, cu răceala titlului bolnav de geniu. „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe?“, întreabă ea, iar eu fac pasul înapoi: păi cât sunt de frumos, cât de nebun, şi, până la urmă, cât e oraşul ăsta de mare, ca să-mi permit luxul? Intuiesc eu că fănuşul creator a vrut s-o facă mai cu lipici botezând-o astfel, dar, vai!, mai sunt unii suciţi din vrej, ca mine, care n-au putut privi nici filmul ăla, „Cu ochii larg închişi“, convinşi în sinea lor că niciun cadru nu s-ar putea ridica la nivelul titlului ăsta frumos ca viaţa veşnică. Mă uit la ea, aproape în fiecare săptămână, şi-mi închipui cum aş termina-o dintr-o suflare, mângâindu-i filele înainte de a stinge veioza. Şi-aşa şi rămân, cu imaginaţia erectă, incapabil să mişc vreun deget în sensul ăsta.

E OK, îmi spun, bătând în retragere. S-o găsi vreunul mai frumos ca mine, mai nebun şi dintr-un oraş mai mare, care s-o citească şi pe ea.

O vârâciune marca Mishu. La 08/03/2008 10:06, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,