THE BLOG-BÂRLOG

Semafoarele nu sunt ceea ce par a fi. Ele sunt nişte obiecte stranii, cu puteri totemice. Şi, odată montate, semafoarele transformă cea mai paşnică intersecţie într-un loc în care lucruri normale nu prea se mai întâmplă des.

Cele trei culori înfipte-n stâlp anulează legile fizicii: timpul se contractă, mai ales dacă eşti şoferul primei maşini oprite la linie: nici n-apuci bine să vezi că s-a făcut verde şi, deja, doi – trei şoferi din spatele tău te claxonează cu prietenie, în semn de: „Hai, mă, lămâie, mişcă-ţi hoitul!“

Matematica nu mai e nici ea ce-a fost: doar la semafor, pe drumul cu n benzi încap, una lângă alta, n+1 maşini. Pe lângă ele, zgâriindu-şi oglinda, frecând bordura cu janta, dând larg din mâini şi mărunt din buze, un şofer grăbit reuşeşte imposibilul şi face dreapta cu 30 de secunde mai devreme. Viaţa e scurtă, se ştie, şi e păcat să pierzi timpul.

La semafor, te întorci la valorile esenţiale ale umanităţii. Cum ar fi bucuria reîntâlnirii unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de două, ori poate chiar trei zile. Instinctual, te opreşti în dreptul lui, dai geamul jos şi-l ţii de taină măcar câteva minute, recapitulând evenimentele majore ale weekendului trecut. Nu trebuie să-ţi pese dacă alţi şoferi nu mai au pe unde trece, drept pentru care dau bliţuri şi claxoane: nimeni n-are dreptul să se bage între tine şi tovarăşul tău. Ai putea să-l suni pe mobil, e drept, dar ţie, ca şmecher adevărat, nu-ţi place să arunci 20 de cenţi de pomană. La semafor, telefonia mobilă dă faliment.

Tot aici, vânzătorii de ziare îţi bat în parbriz de fiecare dată când n-ai chef să citeşti presa. Ei bine, atunci când chiar vrei să cumperi un ziar, vânzătorul e taman la mama dracu’. Nimeni şi nimic nu-l va face să ajungă la tine înainte să se facă verde.

Chiar şi cerşetorii sunt mai ciudaţi decât oriunde altundeva. De exemplu, e unul în Brazdă, la semaforul de la Rond. Îi lipseşte un picior şi are legată de gât o pancartă pe care scrie: „Mi-e foame!“. Îi dau bani aproape de fiecare dată când trec pe lângă el. Şi ştiţi ce mă sensibilizează? În sinea mea, mi-e frică să nu-şi mănânce şi piciorul celălalt. E vina semaforului.

Eram student şi mă împrietenisem cu un puşti-cerşetor. Sau o cerşetoare, pentru că fiinţa avea acele trăsături androgine pe care deseori le poţi observa la copiii străzii. N-am ştiut niciodată cum îl/o chema, aşa că o să-l poreclesc hermafrodit: Gabi.

Cotizam cu tot mărunţişul de prin maşină, de fiecare dată când prindeam roşu la semafoarele de la Universitate. La schimb, Gabi îmi spunea poveşti despre breasla cerşetorilor.

Aşa am aflat, de exemplu, că un anume Nicuşor, de vreo 13 ani şi 40 de kilograme, era foarte descurcăreţ: avea căptuşeala hăinuţei descusută, ca să poată piti banii mari de ochii peştelui. În plus, căpătase deprinderi de mare investitor: dădea bani cu dobândă colegilor care avuseseră zile proaste. Până la ora aceea, nu îi dăduse nimeni ţeapă.

O scurtă vreme, Gabi vindea ziare. Nu i-a plăcut, trebuia să se trezească prea devreme, aşa că s-a întors la forma tradiţională de producţie. „Acuma, mă scol la doişpe, stau câteva ore, până fac trei, patru sute de mii. Am ce fuma, burta mea e mereu plină…“, mi-a explicat el/ea, când i-am reproşat că nu s-a ţinut de treabă.

Ultima dată am vorbit cu Gabi pe scările Universităţii. „Hai, şefu’, dă şi tu un ban!“ Eram bine-dispus, era acea zi a lunii în care mă duceam să-mi scot bursa de pe card, aşa că mi-am scos portofelul din buzunar şi i-am întins toţi marafeţii pe care-i aveam, vreo douăj’ de mii de lei vechi. Cu ochii săi bine formaţi, Gabi a văzut portmoneul golit, drept pentru care, ţinându-mă cu mâna întinsă, a scos din buzunar o hârtie de-o sută: „Ia, şefu’, de la mine, dacă n-ai, că şi tu ai fost boier!“

Ştiţi, erau mulţi studenţi în jur la ora aia. Sub privirile lor pline de compasiune, am simţit că-mi iau foc obrajii. Şi cred că Gabi nu a înţeles niciodată de ce gestul său mărinimos s-a soldat cu o ploaie de înjurături şi blesteme din partea mea.

În ziua în care mi s-a terminat bursa, omul era tot la produs. Aş fi avut nevoie de suta aia de mii, dar era prea târziu: ieşisem din graţiile sale.