Digital Baubau

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 08/07/2010 21:05, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Şi-atunci mi i-au condamnat pe toţi la moarte

Plecasem de la ideea că nu mai citesc de mult cărţi scrise de femei, pentru că mă enervează lejeritatea cu care scriitoarele îşi asasinează personajele, justificată doar de pasiunea cu care cititoarele consumă masacrul. Dacă orice romancier e un demiurg de sertar, care seamănă şi seceră omuleţi imaginari după chipul şi asemănarea sa, atunci vă mărturisesc că femeile mi-au lăsat mereu senzaţia unor dumnezeiţe ticăloase şi absurde. Asta, deci, ziceam că ar fi o chestie bună de dezvoltat pe un asemenea blog mov. După aia, mi-am dat seama că n-am cum să fac asta, tocmai fiindcă nu mai citesc de mult cărţi scrise de femei şi n-am despre ce scrie.

Oricum, mi-am adus aminte de anii mei de şcoală şi de toate acele minuni literare servite la orele de română. Dumnezeule, ce pandemie, ce pogrom, ce masacru! Pe cuvântul meu de onoare, am senzaţia că, dacă nu conţinea cel puţin un deces, opera literară nu-şi făcea loc în manual. Toate tezele trimestriale aveau apucături de epitaf. Să recapitulez, de exemplu, din bibliografia primelor opt clase:

• Puiul. Brătescu-Voineşti. Puiul moare de fiecare dată în clasa a V-a. Sandi, să asculţi de mămica!

• Niculăiţă Minciună. Acelaşi autor. Niculăiţă se sinucide, cu o sută de ani înainte ca ştirile ProTV să fi apărut pe lume.

(citeşte continuarea pe pandoras)

O vârâciune marca Mishu. La 19/05/2010 11:45, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

La şante micantare

• În parcul Romanescu, de 1 Mai, o familie venită de undeva de la ţară, să celebreze ziua mondială în care nu se dă cu sapa. Un băieţel de 8 – 9 ani, blond, cu o faţă blândă şi aproape tâmpă şi nişte ochelari ieftini. Şi-au bătut joc de el: dintre toate jucăriile chinezeşti disponibile, i-au făcut hatârul cu un balon umflat cu heliu, în formă de papagal. Un papagal de dimensiunea unei bufniţe, colorat strident şi mai urât decât orezarii care-l fabricaseră. Băieţelul e, totuşi, mândru de balonul lui. Pe balon îl doare în pulă şi fuge în frunzişul unui pom.

• Se constituie celula de criză. Din pom încep să se rupă crecile, sub presiunea rudelor supărate, dar al dracului papagal nu se mişcă. Noroc că amărăştenii n-au un topor la îndemână. Sigur n-ar ezita să pună la pământ arborele rar ca să recupereze minunea. Până la urmă, cel mai inteligent cedează: papagalul îşi ia zborul spre stratosferă. Băieţelul se uită trist, o vreme, şi începe să bocească.

• Mai am câteva zile până împlinesc rotunda vârstă de 29 de – şi la mine chiar aşa e – primăveri, şi tot îmi imaginez că toate baloanele astea care o iau în sus se strâng undeva, deasupra marilor oraşe, şi rămân acolo, înghesuite, ca un mare curcubeu delict, un prim popas, un loc de joacă pentru suflete, înainte de a-şi urma drumul spre faţa nevăzută a Lunii.

• Când eram eu mic, orice era bun de jucărie. De exemplu, aveam o ruletă metrică de pe care se şterseseră marcajele şi, scoţând un pic de bandă din ea, o transformam într-o magnifică staţie de emisie recepţie, cu care comunicam cu toate migurile care dădeau roată pe deasupra oraşului. Mai ales când mă duceam să cumpăr pâine. Vorbeam cu migurile, prin staţia mea minune, şi lumea se uita nelămurită, dar ei nu ştiau ce importanţă deosebită aveam eu în buna desfăşurare a excerciţiilor din spaţiul aerian. Dintr-o copertă groasă de registru îmi făcusem laptop. Avea toate butoanele, în ordinea descrisă de pozele dintr-un catalog de electronice nemţesc. Semăna destul de mult cu ăsta de-l am acum, doar că ăla nu s-a fărâmat niciodată.

• Şi pe la ţară era interesant. Acolo, verile treceau greu, printre îngrijitul orătăniilor şi udatul grădinii, şi niciun minut bun de jucat nu trebuia irosit. Erau perioade de câte o săptămână – două în care toţi copiii de pe maidan aveam câte o preocupare comună. După care o făceam uitată şi ne apucam de altceva.

• De exemplu, a fost o vreme în care în tot satul niciun aragaz nu mai avea capac. Aragazurile, fie ele 23 August, Metalica sau Samus, aveau un capac pătrat, emailat, uşor bombat spre exterior, pe care gospodinele în ţineau proptit de perete, aşteptând ziua în care le va fi folosit la ceva. Noi am descoperit la ce e bun: ne puneam cu curul în el şi ne dădeam drumul de pe deal. Era mult mai tare decât snowboardul. N-aveai niciun fel de control asupra vehiculului. Când se apropia vreun corcoduş, tot ce puteai să faci era să sari din corabie. Ne întorceam acasă cu unghiile vinete şi plini de bube.

• A mai fost o modă cu pişcaricele. Câţi chiloţi de-ai bunică-mii oi fi distrus ca să-mi procur sfântul elastic necesar, numai dracii din mine mai pot să ştie. Se lua o bucată de cablu de aluminiu, cât mai gros, se decoperta izolaţia în capete, se prindea elasticul şi se alcătuia pişcariciul. Scoabele se făceau tot din sârmă. Pişcariciul folosea la asasinarea guguşticilor. Când ne întâlneam seara, la podul şcolii, raportam victimele: eu am vânat trei, ăla patru, ăla cinci… Unde era dovada? Păi, dovada era deja gătită la ora aia. Ai fi zis, ascultându-ne, că tot satul se hrănea cu ciorbă de guguştiuc. În realitate, am vaga bănuială că, în vara aia, nicio pasăre n-a murit de altceva decât de bătrâneţe.

• Câte se puteau face din nimic… Orice blană devenea pistol. Orice ştecher devenea navetă spaţială. Orice pegas devenea orgă de lumini. Patru rulmenţi şi o scândură alcătuiau neînchipuite care de luptă şi, în principiu, orice particulă a mediului înconjurător avea potenţialul unei jucării.

• Mie îmi plăcea ca totul să fie cât mai realist. De exemplu, nu puteam desena maşinuţe pe foaie de matematică sau dictando, pentru că liniatura mi se părea că alterează natura pură a reproducerii. Şi din cauza asta, ca să evit confuziile, aveam mania etichetelor. Dacă bucata de lemn nu semăna cu o puşcă de vânătoare, numai bună de ucis urşi grizzly, trebuia să scriu pe ea puşcă de vânătoare. Dacă mingea de 35, ovală şi vai mama ei, nu semăna cu mingea oficială a Coppa del Mondo, trebuia să scriu pe ea: Coppa del Mondo. Etc.

• Poate că ăsta-i motivul pentru care mi-a fost foarte greu să înţeleg moda celei mai stupide jucării din toată copilăria mea: janta de bicicletă mânuită cu sârma. Nu ştiu dacă avea vreun nume special. Dacă avea, l-am uitat. Dar era o jantă de bicicletă, fără cauciuc sau spiţe, doar obada, plus o sârmă mai groasă, încârligată la un capăt. Cu sârma mânuiai janta pe şoseaua principală sau pe uliţe, o plimbai ca pe un câine de rasă, fără să ştii de ce, fără să ştii cui foloseşte sau ce reprezintă joaca ta. Mi-a fost greu să mă supun, pentru că nu înţelegeam rostul jucăriei. Nu era realistă. Noroc, cum vă ziceam, că nici moda asta n-a durat mai mult de două săptămâni.

• Şi, câteodată, pe înserat, se auzea, din curte în curte, câte o copil zbierând:

- Gloooooriiiiaaaaa…

Şi-ntr-o clipită, toţi ieşeam la porţi. Trecea şirul de semănători dinspre sau înspre SMT. Aşa le ziceam: glorii. Cred că aşa le chema. Stăteam şi ne uitam la ele, maşinării gigantice şi complicate, cum vuiau ele şi duduiau şi zornăiau, cu stilul lor ilogic de a avea roţile mari în faţă şi pe cele mici în spate. Care aveam coiţele mai mari ne agăţam de scara gloriei şi ne plimbam câte o sută de metri, spre disperarea aparţinătorilor: părinţi, bunici, unchi, mătuşi sau vecini cumsecade.

- Glooooriiiaaaaa, urlam.

• Partea cu „sic transit” am învăţat-o ceva mai târziu.

O vârâciune marca Mishu. La 09/05/2010 13:45, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

I did it, I did it

Era o întrebare de acum foarte mulţi ani:

Acum ştiu răspunsul: it was me.

O vârâciune marca Mishu. La 05/02/2010 21:17, în Am fost odată frumos şi deştept, Bârlozofie, Blog Job
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Solstiţiul de vară

• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?

• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 02/02/2010 04:04, în Am fost odată frumos şi deştept, Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Stock 84

• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.

• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.

• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.

From

• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.

• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!

• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…

O vârâciune marca Mishu. La 26/01/2010 01:26, în Am fost odată frumos şi deştept, Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

Dragă M.C.

Dacă tot începui să adresez scrisori unor personaje imaginare, ca să compensez la nivel de corespondenţă singurele scrisori pe care le mai primesc: facturi, citaţii, amenzi şi somaţii de plată,
Dacă tot e sezonul potrivit, deşi – gospodar bun ce ar fi trebuit să mă aflu – ar fi trebuit să fac asta mai de prin vară,
Dacă tot sunt atât de obosit încât n-am somn,
Păi hai să-ţi scriu şi ţie, dragă Moş Crăciun,
Fiindcă nu ţi-am mai scris de mult – mai ştii, când am pus scrisoarea între ulucile gardului din spate, acolo unde tataie şi mamaie n-aveau cum s-o găsească – şi am găsit-o tot eu, după venirea ta, neatinsă,
Şi am fost oarecum supărat, fiindcă nu prea mi-adusesei ce te rugasem, dar mi-am zis că aşa se întâmplă atunci când nu eşti tocmai cuminte,
Şi probabil nu fusesem tocmai cuminte, fiindcă ştiu că niciodată n-am fost,
Dar ştii că ţi-am luat apărarea multă vreme după aceea, când toţi – repet, toţi – ziceau că tu nu eşti şi eu mă ambiţionam să zic că eşti, fiindcă dacă n-ai fi fost, ce rost ai mai fi avut?
Şi în toţi anii în care am învăţat că, pe cât lipseai mai des, pe atât erai mai mult,
Şi ştiu că, odată – dar numai o dată – am zis că ar trebui să te împuşte cineva în cur, aşa cum a făcut, în vremea războiului mondial, un copil de maior, supărat că n-a primit ce i se cuvenea,
Sau ceva de genul,
Gen,
Şi-ţi scriu scrisoarea asta nu ca să-ţi cer cadouri, pentru că nu vreau s-o găsesc iar necitită printre uluci,
Ci ca să te întreb o chestie care mă roade într-un hal fără de hal:
În viaţa asta a mea, ai venit deja, fără să-mi dau eu pe de-a-ntregul seama,
Ori încă, printre facturi, somaţii şi citaţii, mai e rost să te aştept?

O vârâciune marca Mishu. La 24/12/2009 04:51, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Ca o post-colindă în avans

Nedeontoblogologic, dar, plecând câteva zile în oraşul unde nimic nu e cum ar fi trebuit să fie, fiindcă tot ce e frumos e mai urât şi tot ce e urât e mai frumos, simţeam nevoia să-i las pe dragii mei cititori cu ceva frumos pe masă (nu ca-n cântecelul ăla pre-revoluţionar, cu cetăţeanul de la bloc: „cetăţene de la bloc / mănânci pula-n loc de porc / şi-o mănânci când e sculată / să fie masa bogată“), drept pentru care, nefiind capabil de vreo producţie nouă, vă las cu unul dintre cele câteva texte de pe acest blog care-mi plac şi mie, ceea ce, credeţi-mă, nu e puţin lucru:

***

Micul infinit

E una din acele zile de ianuarie care te fac să nu vezi cu ochi răi încălzirea globală. Iar cele doişpe grade Celsius de afară, în loc să fie cu minus – aşa cum prevede regulamentul gerurilor Bobotezei –, sunt cu plus.

Prin faţa unei şcoli de cartier, două femei trag după ele, şi între ele totodată, un puştiulache de clasa întâia. Omuleţul rămâne mereu în urma cucoanelor, ca o plasă de prins fluturi. Vorbeşte peltic, dar suficient de tare încât să-l aud şi eu, de la trei metri depărtare de trio. După cum sorb cuvintele din gura tânărului, cele două dame le-ar putea evoca pe mam’mare şi tanti Miţa. Şcolerul însă nu e deloc vreun domnu’ Goe. Din ce trag eu cu urechea, înţeleg că, în ziua de şcoală tocmai încheiată, prichindelul învăţase despre un lucru nou şi complicat: infinitul. Chestiunea nemărginirii îl marcase şi încerca acum să digere noul concept alături de vârstnicele sale companioane.

„Voi nici nu ştiţi cât e de mare infinitul!“, explică puştiul, din puterea de înţelegere a celor şapte-opt ani ai dumisale. ¬„Infinitul e mai mare decât toate numerele!“, zice el, „dacă mă apuc să număr acum – unu, doi, trei… –, pot să mor şi nu ajung la infinit!“

Parcă speriată de propria sentinţă, plasa de fluturi merge câţiva paşi în tăcere. Apoi, revine asupra concluziei, cu o vorbuliţă care mă lasă cu gura căscată: „Sau poate ajung la infinit, dar când o să fiu bătrân de tot!“

Mai fac câţiva paşi cu inima strânsă, atent ca nu cumva mam’mare sau tanti Miţa să-i strice socotelile lui Goe al meu. Femeile, însă, nu scot niciun cuvânt: înţeleg şi ele, pare-se, că nici măcar infinitul nu poate fi mai lung sau mai lat decât o viaţă de om privită prin ochii unui copil.

(dintr-un 24Fun de căcat, din ianuarie 2007)

O vârâciune marca Mishu. La 18/12/2009 01:28, în Blog Job, Proze mărunte
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Bătrâneţe, coaie creţe

Bunicu-meu şi bunică-mea aveau câteva anecdote şi poveşti de-ălea pocite, pe care le spuneau destul de des:

• După o beţie de armată, parcă, unul dintre camarazii lu’ ăl bătrân adormise. Şi ăştiălalţi i-au dat pantalonii jos, lăsându-l în izmene – cred că nu mă înşel, domnul Botezatu fie-mi martor, că pe vremea aia nu se purtau chiloţi. Unul dintre ei s-a căcat în pantalonii adormitului şi p-ormă l-au îmbrăcat la loc. Când s-a trezit, pifanul a înţeles că, în timpul somnului, aplicase fără să ştie străvechea zicală „bei până te caci pe tine“. N-a putut însă pricepe, multă vreme, cum dracului de se căcase între izmene şi nădragi.

• Şi bunică-mea completa, cu o anecdotă interbelică, dialogată:

- Domnişoară, domnişoară, ai chiloţii pe dos!

- Păi după ce-i cunoşti, după cusătură?

- Nu, după căcătură!

• Alta era cu descântecul ardelenesc. Bunică-mea, recent măritată, trăia intens suferinţa-i lunară. Şi bunicu-meu i-a zis c-o s-o vindece el, cu un descântec ardelenesc, că făcuse liceul la Timişoara şi avea de unde şti d-astea. Şi a pus-o să stea pe pragul uşii, cu o mătură în braţe, şi să repete după el:

- Rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-nc-o dată: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-a treia oară: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Pe mine nici în cur nu mă doare.

Bunică-mea povesteşte că, în momentul ăsta plin de magie, a apucat mătura de coadă şi l-a fugărit prin casă pe bărba-su până a uitat de toate durerile.

• Şi, fiindcă se băşea zgomotos în pat, bunicu-meu îl educase în spirit parvoslavnic p-ăla micu’, adică pe tata, care deprinsese prostul obicei de a întreba ce se-aude:

- Îngerii, tată, îngerii.

• Înainte cu vreun an să apară ăla micu’, bunică-mea trăsese însă o mare sperietură. Venită ea din familia rigid educată a unui medic militar, unde toţi cei şase fraţi trebuia să se ducă afară, după uşă, ca să facă puf, a sărit în sus de trei coţi când bărba-su a tras prima băşină conjugală epică:

- Marcele, scoală-te, e cutremur!

• Şi după ce-şi epuizau stocul de snoave şi glumiţe, concluzionau la unison, oftând:

- Bătrâneţe, coaie creţe…

O vârâciune marca Mishu. La 14/10/2009 20:04, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

aged 18 years

1991. A patra spre-a cincia, nu ca Oltcitul lu’ tata 2-DJ-7752, care se opreşte la a patra. A patra e clasa cu prima olimpiadă, la matematică. Am o culegere albastră care mă disperă. Iau zece, totuşi, şi mamaie îmi cumpără un calculator. Are 8 cifre, e cu energie solară şi are şi husă neagră, costă 990 de lei, adică două hârtii de 500 de lei, proaspăt ieşite din tiparniţa BNR. E cel mai tare obiect pe care l-am avut vreodată. Uniformă ponosită, abia aştept să scap de ea. Cutremur, prin mai. Excursie la Voineasa, de sfârşit de ciclu primar. Am două iubite, Mădălina şi Violeta, mă bat pentru ele cu colegul Bogdan Gârleanu. De emoţie, uit geaca mea de raiaţi, nou-nouţă, în autocar. Păcat. Pe urmă vacanţă. Desene animate cu Aventurierii Spaţiului. Sibip, mai ştie cineva de Sibip? O carte cu un spion român din al doilea război mondial, ilustrată de omniprezentul Valentin Tănase şi primită cadou la premiul întâi cu coroniţă. Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 17/06/2009 23:10, în Am fost odată frumos şi deştept, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Mărimea nu contează. Oricum rămânem mici!

Şpilhozenii mei erau vişinii, ca un fel de salopetă, aveau bretele şi, între ele, un buzunăraş grăsuţ, cu imprimeu. Aveam patru ani, îmi iubeam şpilhozenii şi mă ceream mereu îmbrăcat într-înşii. Într-o bună zi, bunică-mea a nimicit întregul meu sistem de valori colorate, asasinându-mi şpilhozenii, cu cinismul unui Cernobâl de garderobă: „Ţi-au rămas mici!“

Cum adică, să rămână mici, cum să aibă nişte şpilhozeni vişinii atitudinea asta atât de ostilă faţă de mine? Atât de cătrănit am fost, încât, de urgenţă, mi-a fost achiziţionat un costumaş de vară, tot vişiniu, cu cusături albe. L-am iubit şi pe el vreun an sau doi, dar parcă n-am mai pus atâta suflet: învăţasem deja că, într-o altă bună zi, costumaşul mă va trăda şi el, rămânându-mi mic.

Şpilhozenii mi-i aduc aminte, dar ştiu, desigur, că şi înaintea lor fuseseră multe chestii care-mi rămăseseră mici. De fapt, aveam să învăţ mai târziu, mă născusem exact în ziua în care îmi rămăsese mică mama.

Şi, de-atunci încoace, ce-am fost mai mult decât o haltă în existenţa lucrurilor care mi-au rămas mici? Mai mult decât catastiful bionic în care s-au consemnat şi inventariat, ca pe răboj, sacii de ţoale, tenişi de Drăgăşani şi adidaşi Pionier, plus un pegas cu far şi dinam, biblioteca sărăcăcioasă din sufragerie, optâşpe maşinuţe chinezeşti, trei rânduri de bănci de şcoală şi un ferăstrău de traforaj etc etc etc. Mobra – care, cu ceva vreme înainte, îi rămăsese mică şi lu’ tata – mi-a rămas mică numai după ce, din pricina ei, rămăseseră mici distanţele, cum ar fi cea dintre casă şi liceu.

Nu mai ştiu câte fete mi-au rămas mici, ca şpilhozenii, până să apuc să mă satur de-adevăratelea de ele. Câtorva le-am rămas mic eu, şi nimic n-a mai putut repara situaţia, orişicât aş fi încercat eu să le explic că nu mărimea contează.

Nimic nu scapă nerămas mic: casa, oraşul, ţara au început să mă cam strângă. Eu însumi abia mă mai încap câteodată. Toamna asta, care bălteşte trotuare şi idei, e aici tocmai pentru că a rămas mică vara. Ar mai fi de rămas mică viaţa, şi precis n-o să mai treacă vreo veşnicie până atunci.

O vârâciune marca Mishu. La 13/09/2007 07:39, în Am fost odată frumos şi deştept, Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Micul infinit

E una din acele zile de ianuarie care te fac să nu vezi cu ochi răi încălzirea globală. Iar cele doişpe grade Celsius de afară, în loc să fie cu minus – aşa cum prevede regulamentul gerurilor Bobotezei –, sunt cu plus.

Prin faţa unei şcoli de cartier, două femei trag după ele, şi între ele totodată, un puştiulache de clasa întâia. Omuleţul rămâne mereu în urma cucoanelor, ca o plasă de prins fluturi. Vorbeşte peltic, dar suficient de tare încât să-l aud şi eu, de la trei metri depărtare de trio. După cum sorb cuvintele din gura tânărului, cele două dame le-ar putea evoca pe mam’mare şi tanti Miţa. Şcolerul însă nu e deloc vreun domnu’ Goe. Din ce trag eu cu urechea, înţeleg că, în ziua de şcoală tocmai încheiată, prichindelul învăţase despre un lucru nou şi complicat: infinitul. Chestiunea nemărginirii îl marcase şi încerca acum să digere noul concept alături de vârstnicele sale companioane.

„Voi nici nu ştiţi cât e de mare infinitul!“, explică puştiul, din puterea de înţelegere a celor şapte-opt ani ai dumisale. ¬„Infinitul e mai mare decât toate numerele!“, zice el, „dacă mă apuc să număr acum – unu, doi, trei… –, pot să mor şi nu ajung la infinit!“

Parcă speriată de propria sentinţă, plasa de fluturi merge câţiva paşi în tăcere. Apoi, revine asupra concluziei, cu o vorbuliţă care mă lasă cu gura căscată: „Sau poate ajung la infinit, dar când o să fiu bătrân de tot!“

Mai fac câţiva paşi cu inima strânsă, atent ca nu cumva mam’mare sau tanti Miţa să-i strice socotelile lui Goe al meu. Femeile, însă, nu scot niciun cuvânt: înţeleg şi ele, pare-se, că nici măcar infinitul nu poate fi mai lung sau mai lat decât o viaţă de om privită prin ochii unui copil.

O vârâciune marca Mishu. La 08/01/2007 07:50, în Uncategorized
Mânz, viezure, brânză, blog: ,