THE BLOG-BÂRLOG

Era o întrebare de acum foarte mulţi ani:

Acum ştiu răspunsul: it was me.

• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?

• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.

Mai departe scrie-n carte »

• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.

• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.

• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.

From

• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.

• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!

• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…

Dacă tot începui să adresez scrisori unor personaje imaginare, ca să compensez la nivel de corespondenţă singurele scrisori pe care le mai primesc: facturi, citaţii, amenzi şi somaţii de plată,
Dacă tot e sezonul potrivit, deşi – gospodar bun ce ar fi trebuit să mă aflu – ar fi trebuit să fac asta mai de prin vară,
Dacă tot sunt atât de obosit încât n-am somn,
Păi hai să-ţi scriu şi ţie, dragă Moş Crăciun,
Fiindcă nu ţi-am mai scris de mult – mai ştii, când am pus scrisoarea între ulucile gardului din spate, acolo unde tataie şi mamaie n-aveau cum s-o găsească – şi am găsit-o tot eu, după venirea ta, neatinsă,
Şi am fost oarecum supărat, fiindcă nu prea mi-adusesei ce te rugasem, dar mi-am zis că aşa se întâmplă atunci când nu eşti tocmai cuminte,
Şi probabil nu fusesem tocmai cuminte, fiindcă ştiu că niciodată n-am fost,
Dar ştii că ţi-am luat apărarea multă vreme după aceea, când toţi – repet, toţi – ziceau că tu nu eşti şi eu mă ambiţionam să zic că eşti, fiindcă dacă n-ai fi fost, ce rost ai mai fi avut?
Şi în toţi anii în care am învăţat că, pe cât lipseai mai des, pe atât erai mai mult,
Şi ştiu că, odată – dar numai o dată – am zis că ar trebui să te împuşte cineva în cur, aşa cum a făcut, în vremea războiului mondial, un copil de maior, supărat că n-a primit ce i se cuvenea,
Sau ceva de genul,
Gen,
Şi-ţi scriu scrisoarea asta nu ca să-ţi cer cadouri, pentru că nu vreau s-o găsesc iar necitită printre uluci,
Ci ca să te întreb o chestie care mă roade într-un hal fără de hal:
În viaţa asta a mea, ai venit deja, fără să-mi dau eu pe de-a-ntregul seama,
Ori încă, printre facturi, somaţii şi citaţii, mai e rost să te aştept?

Nedeontoblogologic, dar, plecând câteva zile în oraşul unde nimic nu e cum ar fi trebuit să fie, fiindcă tot ce e frumos e mai urât şi tot ce e urât e mai frumos, simţeam nevoia să-i las pe dragii mei cititori cu ceva frumos pe masă (nu ca-n cântecelul ăla pre-revoluţionar, cu cetăţeanul de la bloc: „cetăţene de la bloc / mănânci pula-n loc de porc / şi-o mănânci când e sculată / să fie masa bogată“), drept pentru care, nefiind capabil de vreo producţie nouă, vă las cu unul dintre cele câteva texte de pe acest blog care-mi plac şi mie, ceea ce, credeţi-mă, nu e puţin lucru:

***

Micul infinit

E una din acele zile de ianuarie care te fac să nu vezi cu ochi răi încălzirea globală. Iar cele doişpe grade Celsius de afară, în loc să fie cu minus – aşa cum prevede regulamentul gerurilor Bobotezei –, sunt cu plus.

Prin faţa unei şcoli de cartier, două femei trag după ele, şi între ele totodată, un puştiulache de clasa întâia. Omuleţul rămâne mereu în urma cucoanelor, ca o plasă de prins fluturi. Vorbeşte peltic, dar suficient de tare încât să-l aud şi eu, de la trei metri depărtare de trio. După cum sorb cuvintele din gura tânărului, cele două dame le-ar putea evoca pe mam’mare şi tanti Miţa. Şcolerul însă nu e deloc vreun domnu’ Goe. Din ce trag eu cu urechea, înţeleg că, în ziua de şcoală tocmai încheiată, prichindelul învăţase despre un lucru nou şi complicat: infinitul. Chestiunea nemărginirii îl marcase şi încerca acum să digere noul concept alături de vârstnicele sale companioane.

„Voi nici nu ştiţi cât e de mare infinitul!“, explică puştiul, din puterea de înţelegere a celor şapte-opt ani ai dumisale. ¬„Infinitul e mai mare decât toate numerele!“, zice el, „dacă mă apuc să număr acum – unu, doi, trei… –, pot să mor şi nu ajung la infinit!“

Parcă speriată de propria sentinţă, plasa de fluturi merge câţiva paşi în tăcere. Apoi, revine asupra concluziei, cu o vorbuliţă care mă lasă cu gura căscată: „Sau poate ajung la infinit, dar când o să fiu bătrân de tot!“

Mai fac câţiva paşi cu inima strânsă, atent ca nu cumva mam’mare sau tanti Miţa să-i strice socotelile lui Goe al meu. Femeile, însă, nu scot niciun cuvânt: înţeleg şi ele, pare-se, că nici măcar infinitul nu poate fi mai lung sau mai lat decât o viaţă de om privită prin ochii unui copil.

(dintr-un 24Fun de căcat, din ianuarie 2007)

Bunicu-meu şi bunică-mea aveau câteva anecdote şi poveşti de-ălea pocite, pe care le spuneau destul de des:

• După o beţie de armată, parcă, unul dintre camarazii lu’ ăl bătrân adormise. Şi ăştiălalţi i-au dat pantalonii jos, lăsându-l în izmene – cred că nu mă înşel, domnul Botezatu fie-mi martor, că pe vremea aia nu se purtau chiloţi. Unul dintre ei s-a căcat în pantalonii adormitului şi p-ormă l-au îmbrăcat la loc. Când s-a trezit, pifanul a înţeles că, în timpul somnului, aplicase fără să ştie străvechea zicală „bei până te caci pe tine“. N-a putut însă pricepe, multă vreme, cum dracului de se căcase între izmene şi nădragi.

• Şi bunică-mea completa, cu o anecdotă interbelică, dialogată:

- Domnişoară, domnişoară, ai chiloţii pe dos!

- Păi după ce-i cunoşti, după cusătură?

- Nu, după căcătură!

• Alta era cu descântecul ardelenesc. Bunică-mea, recent măritată, trăia intens suferinţa-i lunară. Şi bunicu-meu i-a zis c-o s-o vindece el, cu un descântec ardelenesc, că făcuse liceul la Timişoara şi avea de unde şti d-astea. Şi a pus-o să stea pe pragul uşii, cu o mătură în braţe, şi să repete după el:

- Rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-nc-o dată: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-a treia oară: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Pe mine nici în cur nu mă doare.

Bunică-mea povesteşte că, în momentul ăsta plin de magie, a apucat mătura de coadă şi l-a fugărit prin casă pe bărba-su până a uitat de toate durerile.

• Şi, fiindcă se băşea zgomotos în pat, bunicu-meu îl educase în spirit parvoslavnic p-ăla micu’, adică pe tata, care deprinsese prostul obicei de a întreba ce se-aude:

- Îngerii, tată, îngerii.

• Înainte cu vreun an să apară ăla micu’, bunică-mea trăsese însă o mare sperietură. Venită ea din familia rigid educată a unui medic militar, unde toţi cei şase fraţi trebuia să se ducă afară, după uşă, ca să facă puf, a sărit în sus de trei coţi când bărba-su a tras prima băşină conjugală epică:

- Marcele, scoală-te, e cutremur!

• Şi după ce-şi epuizau stocul de snoave şi glumiţe, concluzionau la unison, oftând:

- Bătrâneţe, coaie creţe…

1991. A patra spre-a cincia, nu ca Oltcitul lu’ tata 2-DJ-7752, care se opreşte la a patra. A patra e clasa cu prima olimpiadă, la matematică. Am o culegere albastră care mă disperă. Iau zece, totuşi, şi mamaie îmi cumpără un calculator. Are 8 cifre, e cu energie solară şi are şi husă neagră, costă 990 de lei, adică două hârtii de 500 de lei, proaspăt ieşite din tiparniţa BNR. E cel mai tare obiect pe care l-am avut vreodată. Uniformă ponosită, abia aştept să scap de ea. Cutremur, prin mai. Excursie la Voineasa, de sfârşit de ciclu primar. Am două iubite, Mădălina şi Violeta, mă bat pentru ele cu colegul Bogdan Gârleanu. De emoţie, uit geaca mea de raiaţi, nou-nouţă, în autocar. Păcat. Pe urmă vacanţă. Desene animate cu Aventurierii Spaţiului. Sibip, mai ştie cineva de Sibip? O carte cu un spion român din al doilea război mondial, ilustrată de omniprezentul Valentin Tănase şi primită cadou la premiul întâi cu coroniţă. Mai departe scrie-n carte »

Şpilhozenii mei erau vişinii, ca un fel de salopetă, aveau bretele şi, între ele, un buzunăraş grăsuţ, cu imprimeu. Aveam patru ani, îmi iubeam şpilhozenii şi mă ceream mereu îmbrăcat într-înşii. Într-o bună zi, bunică-mea a nimicit întregul meu sistem de valori colorate, asasinându-mi şpilhozenii, cu cinismul unui Cernobâl de garderobă: „Ţi-au rămas mici!“

Cum adică, să rămână mici, cum să aibă nişte şpilhozeni vişinii atitudinea asta atât de ostilă faţă de mine? Atât de cătrănit am fost, încât, de urgenţă, mi-a fost achiziţionat un costumaş de vară, tot vişiniu, cu cusături albe. L-am iubit şi pe el vreun an sau doi, dar parcă n-am mai pus atâta suflet: învăţasem deja că, într-o altă bună zi, costumaşul mă va trăda şi el, rămânându-mi mic.

Şpilhozenii mi-i aduc aminte, dar ştiu, desigur, că şi înaintea lor fuseseră multe chestii care-mi rămăseseră mici. De fapt, aveam să învăţ mai târziu, mă născusem exact în ziua în care îmi rămăsese mică mama.

Şi, de-atunci încoace, ce-am fost mai mult decât o haltă în existenţa lucrurilor care mi-au rămas mici? Mai mult decât catastiful bionic în care s-au consemnat şi inventariat, ca pe răboj, sacii de ţoale, tenişi de Drăgăşani şi adidaşi Pionier, plus un pegas cu far şi dinam, biblioteca sărăcăcioasă din sufragerie, optâşpe maşinuţe chinezeşti, trei rânduri de bănci de şcoală şi un ferăstrău de traforaj etc etc etc. Mobra – care, cu ceva vreme înainte, îi rămăsese mică şi lu’ tata – mi-a rămas mică numai după ce, din pricina ei, rămăseseră mici distanţele, cum ar fi cea dintre casă şi liceu.

Nu mai ştiu câte fete mi-au rămas mici, ca şpilhozenii, până să apuc să mă satur de-adevăratelea de ele. Câtorva le-am rămas mic eu, şi nimic n-a mai putut repara situaţia, orişicât aş fi încercat eu să le explic că nu mărimea contează.

Nimic nu scapă nerămas mic: casa, oraşul, ţara au început să mă cam strângă. Eu însumi abia mă mai încap câteodată. Toamna asta, care bălteşte trotuare şi idei, e aici tocmai pentru că a rămas mică vara. Ar mai fi de rămas mică viaţa, şi precis n-o să mai treacă vreo veşnicie până atunci.

E una din acele zile de ianuarie care te fac să nu vezi cu ochi răi încălzirea globală. Iar cele doişpe grade Celsius de afară, în loc să fie cu minus – aşa cum prevede regulamentul gerurilor Bobotezei –, sunt cu plus.

Prin faţa unei şcoli de cartier, două femei trag după ele, şi între ele totodată, un puştiulache de clasa întâia. Omuleţul rămâne mereu în urma cucoanelor, ca o plasă de prins fluturi. Vorbeşte peltic, dar suficient de tare încât să-l aud şi eu, de la trei metri depărtare de trio. După cum sorb cuvintele din gura tânărului, cele două dame le-ar putea evoca pe mam’mare şi tanti Miţa. Şcolerul însă nu e deloc vreun domnu’ Goe. Din ce trag eu cu urechea, înţeleg că, în ziua de şcoală tocmai încheiată, prichindelul învăţase despre un lucru nou şi complicat: infinitul. Chestiunea nemărginirii îl marcase şi încerca acum să digere noul concept alături de vârstnicele sale companioane.

„Voi nici nu ştiţi cât e de mare infinitul!“, explică puştiul, din puterea de înţelegere a celor şapte-opt ani ai dumisale. ¬„Infinitul e mai mare decât toate numerele!“, zice el, „dacă mă apuc să număr acum – unu, doi, trei… –, pot să mor şi nu ajung la infinit!“

Parcă speriată de propria sentinţă, plasa de fluturi merge câţiva paşi în tăcere. Apoi, revine asupra concluziei, cu o vorbuliţă care mă lasă cu gura căscată: „Sau poate ajung la infinit, dar când o să fiu bătrân de tot!“

Mai fac câţiva paşi cu inima strânsă, atent ca nu cumva mam’mare sau tanti Miţa să-i strice socotelile lui Goe al meu. Femeile, însă, nu scot niciun cuvânt: înţeleg şi ele, pare-se, că nici măcar infinitul nu poate fi mai lung sau mai lat decât o viaţă de om privită prin ochii unui copil.