THE BLOG-BÂRLOG

Nu sunt multe diferenţe între Craiova şi Praga. Arhitectura ambelor oraşe este lovită de geniu din toate părţile. Cehii au celebrul Castel, a cărui construcţie a durat fix un mileniu, noi avem blocul S200, din a cărui operă de clădire au mai rămas vreo 980 de ani, care vor trece repede. Ei au Vltava, noi avem Jiul.  Tramvaie găsim în ambele municipii. La fel, curent electric,  canalizare, cinematografe. Cârciumi la fiecare colţ de stradă.  Beţivani. Curve. Artişti. Tâmplari. Oenologi.

Există totuşi două lucruri cu care Praga ne ia faţa: primul ar fi metroul. Al doilea ar fi muzeul dedicat lui Jara Cimrman.

Subiectul meu de astăzi, evident, nu este metroul.

Jara Cimrman a fost, de bună seamă, unul dintre cei mai ingenioşi oameni de pe planetă. Din cauza asta, cehii i-au dedicat un muzeu, amplasat la subsolul micului lor turn Eiffel, cunoscut şi ca Turnul Petrin. Şi, vizitând acel muzeu, am înţeles de ce era nevoie de un muzeu Jara Cimrman.

Încă de la intrare, omul nostru era prezentat (citez din memorie) ca fiind un om de litere, dentist, filosof, inventator şi ginecolog autodidact. Ca orice geniu care se respectă, Cimrman nu avusese parte de recunoaştere în timpul vieţii. Abia prin 1966, la 52 de ani de când fusese văzut pentru ultima dată, în munţi, când un doctor i-a găsit, din întâmplare, valiza cu obiecte personale, Cimrman a devenit celebru şi a căpătat, rapid, statutul de cel mai mare ceh al tuturor timpurilor.

Bustul lui Jara Cimrman, cel mai mare ceh al tuturor timpurilor

Atunci s-a constatat că:

• Cimrman inventase spălătoria auto chiar înainte ca maşinile să fi putut fi spălate. De aceea, instalaţia concepută de el a fost folosită la spălatul butoaielor de bere.

• Acelaşi ceh inventase ciocanul pentru bătut câte trei ţigle simultan, obiect expus în muzeu şi care arată ca trei ciocane obişnuite, aşezate din 40 în 40 de cm, pe o singură coadă.

• Cimrman le-a trimis americanilor proiectul Canalului Panama, însoţit de libretul unei opere cu acelaşi nume.

• Cimrman, se pare, a inventat iaurtul.

• Cimrmam a avut o intensă corespondenţă cu Bernard Shaw dar - conform wikipedia – irlandezul nu a răspuns niciodată.

• Tot conform wikipedia, Cimrman a inventat teatrul de păpuşi, pe când se afla în Paraguay.

• Cimrman a efectuat o expediţie de studiu a eschimoşilor canibali. Fugind de un asemenea trib furios, Cimrman a trecut la 7 metri pe lângă Polul Nord.

• Cimrman a revoluţionat şi metodele didactice, clasificând lecturile pe care elevii săi trebuia să le digere în lecturi de tipul „Nu-mă-uita“ şi lecturi de tipul „Ne-nu-mă-uita“.

• Cimrman, pasionat de teatru, l-a sfătuit pe Cehov că o piesă cu numai două surori ar fi prea subţire. Cehov s-a conformat şi a mai adăugat o soră.

• În Praga, însă, piesele lui Cimrman n-au fost bine primite de directorul Teatrului Naţional. Ca răspuns la desele scrisori ale lui Cimrman, acesta a spus: „Te rog să nu îmi mai scrii şi, preferabil, să nu mai scrii deloc“.

• Dar Cimrman nu s-a lăsat. La Viena, Cimrman a pus bazele Şcolii de Criminalistică, Muzică şi Balet.

• Nici ca filosof, Cimrman n-a stat de pomană. În jurnalul lui, s-au găsit maxime precum: „Sunt un ateu atât de perfect, încât mi-e tare frică să nu mă bată Dumnezeu“ sau „Existenţa nu poate să nu existe“.

Şi, stimaţi cititori, câte şi mai câte astfel de lucruri veţi găsi dacă vă veţi duce la muzeul Cimrman din Praga sau dacă, în criză de timp, veţi accesa wikipedia ori veţi căuta pe google după numele acestui mare personaj ceh.

***

Acuma, vă daţi seama că, deşi unii cehi susţin că e rudă cu Leonardo da Vinci şi că numele lui corect era Jara da Cimrman, omul despre care vorbirăm n-a prea existat vreodată. Personajul a fost creat prin 1966, cel mai probabil la beţie, de realizatorii unei emisiuni radiofonice de la postul naţional cehoslovac. Dar mitul lui Cimrman s-a dezvoltat atât de rapid, încât Jara a prins mai multă viaţă decât un om născut din mamă şi tată. În 2005 (când şi noi aveam concursul ăla cu Cel mai mare român) cehii au putut să-şi voteze, la televiziune, cel mai mare reprezentat al neamului din întreaga lor istorie. După ce s-au numărat voturile, stupoare: Hasek era pe locul 39, Kafka pe locul 55, Milan Kundera pe 85, Milos Forman pe 30. Fiindcă pe locul întâi era, evident, Jara Cimrman. Realizatorii au vrut să-l descalifice, dar s-au lovit de criticile telespectatorilor. Mulţi dintre ei nici măcar nu ştiau că Cimrman n-a existat cu adevărat, atât de bine ţesută era biografia sa fictivă. A fost nevoie de schimbarea regulamentului, aşa încât Cimrman să câştige detaşat secţiunea de cei mai mari cehi imaginari.

***

Despre povestea asta stăteam de taină cu beţivanii mei, mai zilele trecute, pe terasă la Irish. Noi n-avem un muzeu al lui Păcală, ori un muzeu al lui Bulă, ori al lui Nea Mărin, ori al lui Sucă, ori un muzeu al lui Tetelu, dacă vreţi. N-avem imaginaţie. Deşi, culmea, mari maeştri ai absurdului, precum Eugen Ionescu ori Tristan Tzara, sunt plecaţi du pi la noi dupe-acilea. Dar avem, ca şi în Praga, tramvai.

August, ora prânzului, şi în oraşul ăsta toată lumea transpiră:

Şcolarii transpiră bănelnicoliţeşte, la miuţă, pătând spatele tricoului exact între „10“ şi „Mutu“. Bătrânii transpiră pânză topită, în tramvaiul cu microunde, a cărui vatmaniţă năduşeşte a depou, de la gât în jos, acolo unde nu mai ajunge pala moale a ventilatorului prins în ventuze pe parbriz.

Muncitorii exsudă bere la pet, în hale de beton armat şi încins, şi în axila lor se vede barba plouată a lui Karl Marx. Clasa de mijloc transpiră indignare, în birourile în care aerul condiţionat stă oprit, ca să n-o tragă pe madam cutare curentul şi să n-o bată-n cap. Excepţie fac corporatiştii, care năduşesc cu discount, în lumea ermetică închisă de nasturii costumaţiei business sau office.

Cu gândul la mamele celorlalţi şoferi, taximetriştii transpiră birjăreşte, din cap până-n şlapi, ştergându-şi periodic palmele ude pe husele de pluş îmbâcsit. Răstimp, în loganurile fără aer, poliţiştii transpiră şi ei, desigur, dar nu intru acum în detalii, ca să nu-mi mai ia carnetul. Mai fraierii lor colegi comunitarii transpiră ca nişte curcani insolaţi, fiindcă ei nu pot să-mi ia carnetul. Sper.

Bagaboantele de cartier transpiră anticelulitic, în faţa web-cam-ului, pregătind fără să ştie viitoarele delicii de pe pitipoance.org. Fetele de liceu transpiră string şi tanga şi, în urma lor, bărbaţii veşnic între două vârste transpiră a pagubă.

Popii asudă sub patrafir, pentru iertarea păcatelor şi uşurimea ţărânii, iar enoriaşul plimbat spre Sineasca nu mai transpiră deloc. Metaliştii transpiră sub plete, boemii transpiră cu pofta mamiferului ierbivor, puştii emo transpiră cu teamă, maneliştii năduşesc sub apăsarea imaginară a sacilor cu milioane. Pe braţele câte unui motociclist dubios, vulturul Harley e şi el făcut fleaşcă de la atâta libertate de mişcare.

Într-un colţ de cameră transpir şi eu, din complezenţă.

În august, la amiază, oraşul ăsta ar putea să devină genial. Îi lipseşte doar acel unu la sută inspiraţie.

…fabrici şi uzine, la mine-n cartier… zice cântecul, dar acum nu fac mişto. Am descoperit că-mi place Craiova tot mai mult şi i-am stresat pe toţi oltenii emigraţi la Bucureşti şi reveniţi în Bănie ca să-şi ciocnească ouăle de Crăciun şi Anul Nou.

Fac parte din generaţia surprinsă de globalizare cu naţionalismul în vine şi n-am chef nici să-mi sorb zeama de varză post-aderare din putina cu patriotism local. Dar să ştiţi că m-am săturat să primesc lecţii de civilizaţie de la nişte cetăţeni care-şi petrec un sfert de zi înjurând aproapele blocat în trafic, dar măguliţi în capitalismul lor fiindcă ambuteiajul la ei are trei benzi pe sens, şi nu una sau două – ca în provincie.

Mai rău mă apucă bâţul când văd la tv cum nişte stră-iobagi, bucuroşi c-au ajuns să-şi fiarbă cartofii în case clădite pe gustul lui Franz Josef, se apucă să prezinte Clujul ca model de urmat. Când îi vezi vorbind rar, ca şi cum ar gândi în timpul ăsta, mai că-ţi vine să-i iei în serios. E suficient însă, credeţi-mă, să baţi o dată drumurile Ardealului, ca să te convingi că nici suburbiile Băileştiului n-au gropi mai dense decât şoselele lor cu vedere directă la Schengen.

„Bine, bă“, mi-o taie interlocutorii, „dar în Craiova se împuşcă lumea în amiaza mare!“ O mare tâmpenie, le zic: ciocăneli de gen au loc peste tot, numai că, spre diferenţă de alte frumoase municipii, scandalurile craiovenilor devin publice, din cauza câtorva ziarişti cărora nu li se aburesc ochelarii când în zumul camerei apare vreo ceafă lată. Spălatul rufelor în public e, se zice, semn de democraţie.

Şi parcă nu mai am încredere nici în Europa, continentul ăsta boşorogit, unde şmecherii prizează coca la domiciliu, dar nu-şi permit să fumeze tutun în crâşmă. Hm, s-o da ora exactă la ei acolo, dar mie deja nu mi-ar părea rău să-mi stea niţel ceasul biologic.

Oricât ar zâmbi prin reclame vacile elveţienilor, am convingerea că tot văcuţele oltenilor, iernând în sufrageria vilei, sunt mai fericite. M-am învăţat în aşa hal cu Isarlâcul local încât presimt că, dacă vreodată flatulează şi pe-aici mireasa, o să cer azil politic la Sarajevo.

Pe la 1899, în Craiova trăiau vreo 50.000 de oameni. Oraş mare pentru vremea aceea. Locuitorii n-o duceau însă prea bine. Le dăduse fostul primar Măldărescu instalaţie de iluminat public, una din primele din ţară, dar degeaba: la o ploaie mai acătării, căruţele târgoveţilor se împotmoleau în multele străzi nedesfundate. Başca miile de muncitori care trudeau în morile baştanilor, principala industrie a oraşului. Seara, cârciumioarele de pivniţă se umpleau şi butoaiele cu bere de Craiova – altă marfă cu tradiţie pe-aici – se goleau. Şi, uşor luaţi în goarnă, oltenii acelor vremuri începeau să înjure, ca tot omul pe care-l ia băutura de urechi. Pe cine înjurau, e greu de spus: poate pe regele Carol, că nu fusese în stare sa aibă copii; poate pe premierul Sturdza, care se boşorogise şi devenise reacţionar, poate pe marele vecin Franz Josef, care şi el se ramolise şi dădea tot mai des cu mucii-n fasolea Europei.
Cum le-o fi picat lor atunci vestea că Nicolae Romanescu, primarele oraşului, le pregăteşte un ditai parcul, mare cât întreg oraşul, cum pesemne văzuse el prin ţări străine? Bazându-mă pe firea cârcotaşă a craioveanului, cred că nu tocmai bine. Podurile peste Jiu stăteau să cadă, iar Romanescu vroia pod suspendat în grădina publică. Şcoli erau puţine, dar parcul avea să aibă propriul castel fermecat. Vitele oamenilor făceau foamea în grajd, iar lui Romanescu îi ardea de grădină zoologică. Deh, fiţe de boiernaş plimbat pe la Paris!

La o sută şi şapte ani după ce Romanescu a avut curajoasa iniţiativă, parcul său e cam tot ce au craiovenii mai de fală. Orice alt punct de atracţie al oraşului e repetabil în ţară. Poate cu excepţia stagiunilor Teatrului Naţional şi a mitului Craiovei Maxima.

Cu toate astea, craiovenii au rămas aceiaşi chibiţi absoluţi. Se poate vedea limpede acum, după felul reticent în care privesc renovarea Căii Unirii.

E drept, sunt bani mulţi îngropaţi acolo. Dar, fără marafeţi, nu se naşte măreţie. Şi, fără o ţâră de îndrăzneală, dragostea dintre craioveni şi oraşul lor ar rămâne una platonică. Adică pe cât de sinceră, pe-atât de stearpă.