THE BLOG-BÂRLOG

• Să fie un pic nebuni e o metodă tradiţională de relaxare pentru oamenii inteligenţi, dar să fie nebuni pe de-a-ntregul e o provocare şi o corvoadă pe care puţini dintre ei o acceptă.

• În vechea limbă şi tradiţie pre-românească, „blajinii“ erau primii oameni de pe pământ, descendenţii din Adam şi, deci, strămoşi ai oamenilor de azi. „Fiinţe blânde şi evlavioase, care trăiesc dincolo de Apa Sâmbetei“. Poftim cultură, pleci de la statutul de „blajin“ şi ar trebui să înveţi să crezi în progres!

• Trece solstiţiul pe lângă noi ca Mobra pe lângă câini. Am mai scris despre solstiţiul de vară, cred, mi se pare fascinantă această zi în care, pe nesimţite, totul începe să o ia înapoi. Cred că am mai scris şi că aş vrea să găsesc solstiţiul de vară al vieţii mele, ziua aceea în care, fără zgomot, fără isterie şi fără remuşcare, noaptea a început să ocupe tot mai mult din spaţiul dedicat zilei. Mă fascinează.

• Mesajele lui Iisus, creştinismul în general, sunt îndeobşte asimilate unei doctrine protocomuniste, sau hai să-i zic socialiste, ca să nu se supere nelustraţii pe mine. Acum îmi dau seama că nu e aşa: să duci în spinare o cruce pentru altcineva, iată de fapt unde era esenţa capitalismului.

• Sigur, n-am nimic deştept de spus la ora asta. Dar dacă aţi şti în ce hal duhnea a peşte alternativa, şi voi aţi prefera să scrieţi despre viaţă şi despre moarte şi despre alte asemenea lucruri pe care nu le putem pricepe.

- şi-i trecut de ora nouă… Şi-mi zic că e un moment bun să-mi mai scot din păcate afar’ din şură, poate le spală ploaia asta;

- l-am tot făcut pe Dumnezeu să râdă, eu şi complexele mele planuri de viitor. De-acum o să încerc să mă rafinez şi o să-mi mai fac doar planuri de trecut;

- revelaţie de seară: dacă am o falcă în cer şi una în pământ, să nu mă mai mir că toate pulile geosferei sunt la mine în gură;

- trebuie să dau burta jos. Majorică zice că nu-i mai place de mine cu burtă. Şi nici măcar nu ştie cât de groaznică a fost dimineaţa aia în care, uitându-mă în jos, nu mi-am mai văzut cariciul;

- trebuie să renunţ să mai gândesc în citate. Cum zicea şi Cioran: „cine gândeşte în citate, e pierdut“;

- ca să ai succes ca artist, trebuie să fii virulent şi tranşant în idei. Ca să fii înţelept, trebuie să fii echilibrat. Ca să fii cu adevărat un om mare, trebuie să fii foarte tranşant în echilibru. Invers nu e valabil: echilibraţi în virulenţă sunt toţi proştii;

- cea mai scurtă noapte a anului. Parafrazând Paraziţii: doar noaptea e mai scurtă decât pula mea;

- nu-i nicio metodă de a eluda adevărul mai folosită şi mai periculoasă decât truismul;

- nu poţi iubi simultan omenirea în ansamblu şi oamenii din jurul tău. Cine vrea să salveze omenirea sigur nu-şi iubeşte îndeajuns familia;

- la fel e şi cu femeile: nu poţi iubi rasa femeiască în timp ce iubeşti o femeie anume. Don Juan nu era bărbatul unei singure femei, e clar, dar să mergem mai departe cu raţionamentul: misoginismul e primul pas spre monogamie.

- CORÚPŢIE, corupţii, s.f. 1. Stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Ce urât sună… Dar ia să se fi abătut, măcar un pic, Pillat din Pont de la datorie, Inchiziţia de la moralitate, Robespierre de la cinste… Îmi plac şi mie moralitatea, cinstea, datoria. De ce oare n-aş fi vrut ca pe tata să-l cheme Constantin Brâncoveanu?

- toţi ştim că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Totuşi nu spunem „Doamne, iartă-mă“ atunci când ne vine să facem o faptă bună;

- ultimul lucru pe care l-ar face o tânără din ziua de azi e un copil.  Sunt probleme mai importante: cariera, distracţia, spaţiul locativ, orgasmul vaginal, timpul liber… În anul în care s-ar prelungi la nesfârşit Crăciunul, ar fi minunat; doar că n-ar mai veni niciodată primăvara;

- acum mulţi ani, mi-am dat seama că starea de a fi îndrăgostit e orgasmul sufletului. Dar de-atâtea ori, de-atunci şi până acum, mi l-am provocat singur, încât nu-i de mirare că am devenit un labagiu sentimental;

- un vers popular şi anonim, mult mai atins de geniu decât toate cele o mie de versiuni ale Mioriţei: „Lume, lume, soro lume, când să mă satur de tine? Când s-o lăsa sec de pâine…“ Alegoria moarte-nuntă păleşte instant: nu se fac nunţi în post.

- gata, nu mai plouă. Şi-i trecut de ora două… Mă duc să mă culc, poate visez că sunt fericit.

Îmi plac vremurile astea în care negrul trece drept un tip de culoare, prostul drept persoană cu dizabilităţi, mincinosul e luat de diplomat, curvele sunt curtezane, urâtele amatoare de sex pe fugă sunt english pub girls, orice lipsă de gust se justifică prin conceptul eco, iar oamenii fără coloană vertebrală sunt catalogaţi ca având o flexibilitate morală sporită.

De altfel, cred că asta e chiar uşa secretă către o viaţă fericită, lipsită de umbra regretului şi de amărăciunea eşecului: flexibilitatea morală. Uită-te la vulpi. Ştii cum le ponegreşte lumea, zicând că n-ajung la struguri şi p-ormă decretează că-s acri. Dar ia gândeşte-te o ţâră: ai văzut vreodată o vulpe nefericită?

O să vezi că nu e greu, iar rezultatele sunt glorioase. Trebuie doar să ţii minte două tehnici de autoapărare, aplicabile tuturor ironiilor sorţii. Prima procedură: dacă în jurul tău se întâmplă ceva bun, e întotdeauna meritul tău. Eşti omul care sfinţeşte locul. Eşti sfetnic de nădejde sau, pur şi simplu, le porţi noroc celorlalţi. Fără tine, ar fi fost nasol. A doua tehnică, în corolar: dacă, din păcate, ai făcut vreun pocinog, apoi asta nu e niciodată, dar niciodată – reţine! – vina ta. E vina părinţilor sau a copiilor, a duşmanilor sau a prietenilor, a femeilor sau a bărbaţilor. Eventual, ca să nu trebuiască să pomeneşti vreun nume, poţi să dai generic vina pe anturaj sau, şi mai eficient, pe sistem.

De bună seamă, uneori va fi nevoie să lupţi pentru fericirea ta, ceea ce va cere sacrificii. Să nu fii cumva tâmpit şi să te sacrifici tu! Fericirea ta cere să nu eziţi să-ţi arogi meritele altuia, să nu te ruşinezi să dai vina pe altcineva. Lupta, deci, va fi scurtă şi încununată de victorie. Adevărul va fi de partea ta, căci, în noua lumină a flexibilităţii morale, adevăr e orice propoziţie care îţi convine.

Observi cât e de banal? Chiar te miri şi tu că nu ţi-a trecut prin cap până acum o aşa elementară reţetă pentru împlinirea spirituală. Ei bine, n-a fost vina ta, ci a celor care te-au minţit, spunându-ţi că omul trebuie să aibă principii. Anturajul, deci, ţi-a amânat dreptul la fericire. Dar, de azi, eşti liber ca o pasăre. Nisipul întregii Sahare îţi aşteaptă, primitor, capul de struţ.

Mi-a vorbit cineva, într-o seară, de noua psihoză internautică mondială: Second Life. Pân-atunci n-auzisem de jocul ăsta, dar m-am documentat: e vorba de o lume virtuală, care are acum vreo 13 milioane de locuitori şi un trend demografic care-o s-o facă mai populată decât Germania până la anul. Regulile sunt simple: intri pe site, îţi creezi un cont, o nouă identitate, devii rezident, plăteşti o taxă, cumperi pământ, îţi faci o casă, îţi începi existenţa paralelă: acolo munceşti, acolo creezi, acolo te distrezi, acolo iubeşti (cu sexul, sincer, n-am prea înţeles cum e), acolo faci bani.

Mi s-ar fi părut o joacă până am aflat că:
Banii virtuali sunt convertibili în banii reali. În Second Life există magazine virtuale ale firmelor reale care vând produse virtuale oamenilor virtuali. Există bănci virtuale, cazinouri virtuale, muzee virtuale. Lituania şi alte câteva state şi-au deschis deja ambasade virtuale în Second Life. Chiar şi ziarul Gândul are o redacţie virtuală în SL. Trupele nou apărute susţin concerte şi turnee de promovare în SL. Vedetele din SL şi-au schimbat dolarii Linden (aşa le zice) în USD şi au devenit milionari de-adevăratelea. UE a impus deja TVA la comerţul cu obiectele virtuale din Second Life (pe bune!). Etc etc. Oricum, am înţeles repede că ăsta o să fie viitorul omenirii: viaţa virtuală. Asta o să fie noua televiziune, ăsta o să fie noul internet, ăsta o să fie noul opium al maselor.

Cu (numai) 80 de ani în urmă, Hesse se plângea, prin gura lupului de stepă Harry Haller, că radioul, cea mai agresivă invenţie a omului până la ora aia, dezumanizează. Ho-ho! Păi, pe lângă Second Life, să asculţi o emisiune de noapte la tranzistor îmi pare la fel de dulce-desuet ca un foc de lemne în şemineu! Eu n-am priceput că radioul mă rupe de lume. Copiii mei, probabil, n-o să mai înţeleagă că există o primă viaţă înaintea celei de-a doua.

Cine mi-a zis de jocul ăsta mi-a dat subiectul cu tot cu adnotări. E ca-n Sorescu, mi-a zis, când se roagă Iona de mă-sa: „Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Dar poate a doua oară…“ Ocazie cu care îmi dau seama că, orişicât aş mai cârcoti unoeri, în sinea mă simt un norocos. Spre diferenţă de Iona, de exemplu, n-am simţit nevoia să renasc, instant şi online, în lumea rezidenţilor Second Life.

Într-una din zilele alea cu vânt turbat, am ţinut prea mult timp ferestrele Windowsului deschise şi m-a tras curentul anticonsumerist. Încercasem să rezist acestei afecţiuni atât de la modă, dar n-am fost în stare. Sinapsele mele, sărmanele, se inflamară cu tristeţe din pricina ultimei găselniţe a advertisingului universal: „fabrica de fericire“.

Copywriterilor, bag de seamă, nu le mai e de-ajuns că-mi bagă în ochi figuraţie 90-60-90 până ajung să-mi dispreţuiesc consoarta. Nu-i mai satisface că, după ce înghit un calup de publicitate, încep să mă uit urât la propria-mi casă, la propria-mi maşină, la propria-mi meclă. Nu le-ajunge că m-au învăţat în ce să mă-mbrac, ce să beau, ce să mănânc. Şi, după ce mi-au vândut iluzii de progres, bunăstare şi pofte împlinite, vor să mă convingă că de Produsul lor depinde însăşi fericirea mea.

Ştiu ce cred oamenii de ştiinţă: că undeva în căpăţâna mea se plictisesc nişte borcănaşe cu serotonină, dopamină, adrenalină etc. Trebuie decât să le-agit şi creierul va spârcâi fericire, mânjindu-mi viaţa în roz. Fericirea, zic ei, e o chestiune neurochimică şi depinde de ce mănânci, de ce bei, de ce faci şi de durata unei zile-lumină. Iar eu, ca un imbecil, mă ambiţionam să cred că fericiţi sunt doar copiii, îndrăgostiţii şi nebunii! Nu, domnule client, ştiinţa a dat alt verdict: fericiţi sunt mâncătorii de ciocolată, f*tăcioşii şi trăgătorii pe nas. Însă, chiar şi acceptând toate biozgoandele acestea, băutorii de cola nu se încadrează by default decât în subspecia celor fericiţi pe considerente de sărăcie cu duhul.

În 1922, la un an după ce inventase cuvântul robot, vizionarul ceh Karel Čapek publica romanul Fabrica de absolut, descriind cum locuitorii unui orăşel cad brusc şi la grămadă în extaz mistic, din cauza gazelor emanate în urma defectării unei făbricuţe din suburbii. În acelaşi an, se spune, Coca-Cola încă mai conţinea 250 mg de cocaină pe litru. Dacă reclama asta cu fabrica de fericire ar fi apărut în 1922, aş fi avut deci două motive s-o aprob: expresia ar fi fost oarecum la modă şi întrucâtva concordantă cu realitatea. Pe când acum, să mă iertaţi, dar nu prea-nţeleg: ce mai fabrică de fericire e aia în care nişte animăluţe simpatice prepară beatitudine din sifon, zahăr şi colorant caramel? Pe mine, fericirea asta la PET mă face, cel mult, să râgâi.

Îmi zisese cineva că Bobby McFerrin, lăutarul ăla creţ pe care-l mai auzim din când în când, la radio, cântând-o p-aia cu „don’t worry, be happy“, s-ar fi sinucis la scurtă vreme după ce a lansat la apa billboardului celebrul şlagăr. Ei, ăsta da subiect bun pentru 24 Fun, mi-am zis: să dai peste unul care îşi atârnă beregata în laţ, cu tot cu coardele vocale care au emanat cel mai optimist cântecel din istoria culturii şi civilizaţiei pop!

De trei ori mai fascinant decât Freddie Mercury, înregistrând „The Show Must Go On“, la un an înainte să scape definitiv de toate bolile. De trei ori mai îngrijorător decât Emil Cioran, scriind fără ostoială despre disperare şi sinucidere, pe parcursul unei vieţi de 84 de ani, încheiate din cele mai naturale cauze. Aproape la fel de plin de morală ca istoria praghezului Jaroslav Hašek, dictând până în ultima sa zi, cu suflul tebecist al unui sfert de plămân, peripeţiile şugubeţe ale soldatului Švejk. Ce mai tura-vura, gândeam, mitul clovnului trist renaşte la cele mai înalte cote de actualitate, o dată cu numitul McFerrin şi letala sa lipsă de griji.

Informaţia că Bobby ăsta s-a sinucis după ce a scos cântecelul său vesel însemna pentru mine nu doar un subiect pentru 24 Fun, dar şi un subiect de temeinică meditaţie: tocmai îmi propusesem să nu mă îngrijoreze nici faptul că sunt pe cale să-mi pierd locul de muncă, nici că ratele la maşină sunt achitate la nivelul trecutului sezon estival, nici măcar că iminenţa sărbătorilor e un creştinesc motiv de panică în portofel. Or, mergând pe teoria McFerrin despre viaţă, dacă există o luminiţă la capătul tunelului, atunci ea parvine de la lumânarea înfiptă câş în propria noastră colivă. Nasoală situaţie, am concluzionat. Dacă ţineţi morţiş, fiţi voi optimişti de-acum înainte; eu unul deja aud cum îmi bate morcovul la uşa din dos.

P.S.: Înainte să trimit textul, am verificat pe Google care e de fapt povestea lui Bobby McFerrin. Am două veşti. Cea proastă e că am rămas fără subiect pentru editorial. Vestea bună e că sinuciderea cu pricina n-a fost decât un pricăjit de zvon, iar dumnealui trăieşte şi acum şi e bine mersi, ceea ce ne urez şi nouă.