THE BLOG-BÂRLOG

Mă cuprinde o doză de depresie de fiecare dată când temperaturile scad sub 10 grade pentru trei zile consecutive. Aş putea să mă angajez pe post de termostat, la o centrală termică de cartier. Când mi-ar vedea faţa lungă şi privirea de tomberonez care şi-a pierdut încrederea în Brigitte Bardot, fochistul ar şti că-i musai să bage căldură.

Îmi petrec duminicile făcând afaceri cu Dumezeu. Stau cu ochii în tavan şi cheltuiesc milioanele de euro pe care urmează să le câştig la loto. Am o strategie: Îi promit că o să împart totul cu El şi, în fiecare săptămână, Îi măresc cota de profit. Am început de la 10 la sută. N-a mers. Ce, Doamne, 100.000 de cocari nu mai sunt bani? Şi am tot plusat. Săptămâna trecută I-am promis 75 la sută din ce-mi rămâne după ce plătesc impozitele. Nici asta nu I s-a părut rezonabil. M-am întristat, cum era şi normal: păi, după ce că toţi banii pe care-i am, îi am de dat, chiar şi propriul meu Tată Ceresc vrea să mă jupoaie.

Mă acomodez repede cu ideea că n-am noroc. Asta e, îmi spun, n-a fost să fiu o barză chioară într-o lume plină de cuiburi. Dar de ce îmi trebuia mie, Doamne, criză economică mondială? Ca să nu mă perpelesc de unul singur? Mulţumesc, deja mă simt mai bine, dar, sincer, nu era nevoie de atâta deranj din partea Ta. Dacă ştiam c-o să iei lucrurile aşa personal, Doamne, îţi ofeream din prima 90 la sută din marele premiu şi poate nu mai ajungeam aici.

Şi măcar de-ar fi vorba numai de bani, că aş găsi, până la urmă, o metodă prin care să-mi cresc moralul. M-aş întoarce eventual la înţelepciunea bătrânilor: m-am născut în pielea goală, ce-i pe mine e profit. Dar nu se rezumă totul la balanţa contabilă. Mai e şi chestia asta nasoală, cu dragostea. Şi unde dragoste nu e, nimic nu e, decât deşertăciune şi Private Spice.

Avea Marcea o vorbă: „bă, pe noi nu ne f… oricine!“ Bine, bine, de acord, nu oricine. Dar de la oricine la nimeni e mare diferenţă, zău. Eu unul mă dau bătut, pe caz de boală. M-a tras curentul, am răcit, chiar nu se găseşte în criza asta financiară mondială niciun sărac suficient de amabil încât să-mi împrumute şi mie aspirina lui?

Prima dintre fetele pentru care prietenul meu imaginar Damian Furtună, poreclit Nae, a făcut o reală obsesie ar fi putut fi un înger. Ştiţi numerele magice, 90 – 60 – 90? Ale ei erau! Prin constituţie şi alte legi organice. Picioare cu croială lungă, fără economie de material. Ochi căprui, de căprioară nedumerită, care priveau virginal lumea din discotecă. Singura pricină pentru care fătuca nu era, totuşi, un înger e că îngerii sunt făpturi asexuate, în timp ce domnişorica asta era, din câte clevetea lumea, cam ahtiată după sex. Orice bărbat neras de patru zile putea cumpăra acţiuni la colibri-ul ei, transformându-l în uliu hulpav. Numai Nae, aflat în veşnică imposibilitate de plată, n-a reuşit s-o facă să-l iubească, deşi a insistat vreun an de zile.

Când pierduse speranţa, Nae a avut o a doua revelaţie, printre stroboscoapele, laserele şi hectowaţii unei discoteci de fiţe. Un fel de soră geamănă. Acelaşi corp minunat, acelaşi funduleţ bosumflăţel, de te mirai cum de încape în blugii talie 27, acelaşi mijlocel miniatural, care le-ar fi pus şi patriarhilor credinţa la încercare. Pe această a doua obsesie a lui Nae, Mama Natură o înnobilase totuşi cu mica imperfecţiune a Cleopatrei: sub ochii ei superbi se lăsa brusc un nas de dimensiunile unui indicator de cedează trecerea, dar ceva mai ascuţit. Din cauza lui, Nae ar fi putut să se aleagă cu un ochi scos, dacă ar fi reuşit să-i fure măcar un sărut. Din fericire pentru el, fericitul eveniment nu s-a produs, oricât a încercat, săracul.

Ultima oară când l-am văzut, într-o altă discotecă, Damian Furtună era iarăşi prins de focurile iubirii. De data asta, cu mai mult noroc: o fătucă stătea la el în poală şi îl copleşea cu pupături lipicioase. Dar despre ce soi de graţie vorbim acum? N-are rost să vă mint: blonduţă, e drept, dar bondoacă, buhăită şi destul de cam foarte grasă; chiar mă miram că nu-i striveşte picioarele prietenului meu imaginar. Am recunoscut însă la ea ceva din trăsăturile obsesiei numărul doi: năsucul lung şi ascuţit, de proporţii carpatine.

L-am luat deoparte pe Nae şi l-am întrebat franc: „Cum te-ai pricopsit, mă, cu strâmba asta?“ Iar el, nepăsător şi fericit, mi-a răspuns: „Deh, Mişule, am luat-o şi eu din aproape în aproape.“

1. Căpiat de foame, amicul unui amic comandă, de la început, aperitiv plus ciorbă plus felul doi. Felul doi arată oribil de bine pentru o burtă deja umflată, dar e evident că n-o să mai încapă nicio bucătură. Omul îşi propune să-şi ia porţia acasă, că doar de-aia o plăteşte. „Mi-l puneţi, vă rog, la pachet“, îi şopteşte el ospătăriţei şi, părându-i că femeia se uită la el ca la un milog care n-are ce mânca acasă, bagă repede o minciună: „Ştiţi, am un căţel…“ „Da’ cum să nu“, zice tanti amabilă, plecând spre bucătărie cu farfuria în mână. Peste două minute se-ntoarce, ţinând în mână o pungă de un leu, plină ochi cu resturi. „V-am golit aici mâncarea şi v-am mai pus şi nişte oase, nişte măruntaie, că noi n-avem câine“, zice femeia, iar ochii ei sunt calzi, luminaţi de satisfacţia faptei bune proaspăt comise.

2. O prietenă ultrafandosită se plimbă, cu alţi prieteni, prin Londra. Şi ştiţi cum e în ţări străine, poţi vorbi liniştit pe limba ta, e ca şi cum lumea nu te-ar auzi, fiindcă pur şi simplu nu te-nţelege. Amica mea fasonată ca o prinţesă e fascinată de facilităţile de care beneficiază, în Anglia, persoanele cu dizabilităţi. Trecând pe lângp un tip în scaun cu rotile, plin de cercei în nas şi-n sprâncene, prinţesa îşi exclamă surprinderea. Cu voce tare, convinsă că nu va înţelege nimeni dulcele ei grai romglezesc: „Oh my God, uite un disabled cu piercing!“. Disabledul cu piercing întoarce capul şi se uită scârbit, iar amica mea simte că îi fuge earth-ul de sub feet.

3. Printr-o întâmplare, mai mulţi români stăm la aceeaşi masă, într-un restaurant francez. O domnişoară îmi face ochi dulci. Nu ne cunoaştem, nu ne-am mai văzut, n-am mai vorbit niciodată, aşa încât cuvintele întârzie să apară. Tot ea rupe tăcerea: „Ţie ce îţi place?“ Întrebarea asta, aparent atât de simplă, are efectul unei pietre la rinichii creierului. Cum adică ce-mi place, din ce domeniu, flori, fete, filme sau băieţi? Caut în cap un răspuns inteligent, dar sinapsele mă refuză. „Mie, de exemplu, îmi plac vacile!“, zice ea, încercând să m-ajute şi expunându-şi, în decolteu, un colier cu respectiva animală. Gata, m-am blocat definitiv, s-a dus amorul. Îmi dau seama că, atâta vreme cât nu-mi plac vacile, n-am ce mai vorbi cu domnişoara.

Iubita mea de pe vremea când nopţile erau albe, pisicile erau negre, iar eu n-aveam aşa o burtă de neam prost,

Îţi scriu fiindcă tocmai aflai o zgoandă de-astea ştiinţifică, ştii tu, genul ăla de chestie care-ţi accidentează mintea, te loveşte în moalele capului ca un toc de uşă joasă abordat cu neatenţie, îţi face gândurile să fuleze pe ax ca roata pegasului proptit în plop, te face să regreţi că nu te-a făcut mă-ta mai deştept, ca să le ştii şi să le pricepi pe toate. Fii atentă aici, ca să vezi şi tu că, măcar de data asta, nu braconez fluturi cu plasa monofilament: oamenii de ştiinţă au constatat că 98 la sută din atomii corpului uman se schimbă o dată la fiecare an.

Ei, acum zi tu, îţi dai seama ce-ar fi fost dac-am fi etichetat fiecare nucleu din noi, pe vremea când încă ne mai strângeam în braţe? Cât la sută din mogâldeaţa aia care obişnuia să şifoneze cearşafurile prietenilor s-ar fi regăsit acum în aer, apă, sol? 50 la sută? 90 la sută? Poate-am fi găsit o moleculă de apă într-o petală de zambilă, un atom de carbon printr-un cartof prăjit, o coajă de calciu pe şotronul desenat în faţa blocului. Cât despre sarea din lacrimile tale de-atunci, presimt că o să ajungă în ciorba căpitanului Picard. Fiindcă, după cum probabil îţi aminteşti, ultima oară când te-ai şters la ochi ai folosit un şerveţel greu biodegradabil.

Zău, chiar în clipa-n care-ţi scriu, simt cum sar electronii de pe mine ca purecii de pe puiul de tomberonez. Iar tu fă bine şi priveşte-ţi mâna cu care ţii deschisă revista, când citeşti: din punctul de vedere al fizicii moleculare, e doar doi la sută din mâna cu care-mi mângâiai, cu ceva ani în urmă, părul. Află însă că băncuţa aia pe care stăteam în parc a rămas aceeaşi, până-n ziua de azi, ca să ne facă-n ciudă.

Simţeam nevoia să-ţi scriu asta. Voiam să ştii că, dacă ţi se pare că m-am schimbat în ultima vreme, e numai din vina ştiinţelor exacte. Soarta, destinul, tabelul lui Mendeleev – spune-i cum vei dori. Două procente din mine te pupă pe frunte. Pa.

Cărţile şi femeile au multe în comun. Mie aşa mi se pare. Ori fiindcă bărbaţii le-au scris cu mintea-n corsetzl muzei, ori fiindcă suntem în luna lui 8 Martie şi totul se leagă de femei, nu ştiu. Dar asemănarea e vizibilă încă din clipa în care masculul tratează statistica problemei: vorbind despre numărul femeilor avute ori despre cel al cărţilor citite, el va vehicula cifre de două – trei ori mai mari decât cele reale. Predispoziţia spre hiperbolă datează din fragedă pubertate: cel care zicea c-a citit Fraţii Jderi, deşi studiase doar comentariul, e cel care, ten years later, se va lăuda c-a sforăit în perna domnişoarei pupate-n grabă prin vreun ungher de crâşmă afterhours. Alţi zece ani după, el va decreta c-a citit tot ce merita citit, iar după încă un deceniu va adormi cu cinci – şase cărţi pe noptieră, prea obosit să mai răsfoiască vreuna.

Similitudinile-s multe, iar nuanţele variază de la de la fuste şi coperţi pân’ la coapse şi note de subsol, însă n-am eu spaţiul ori căderea să mă-nham la aşa amplu studiu comparativ. De fapt, voiam să scriu despre altceva, despre o carte pe care aş vrea de mult s-o citesc, dar n-am curaj: titlul îi e atât de frumos, încât mi-e groază că, dac-aş deschide-o, aş fi inevitabil dezamăgit.

Mă uit la ea de mult, văd cotorul suplu, atrăgător şi puţin demodat, ca jumatea lui septembrie, iar ea mă ignoră frustrant, cu răceala titlului bolnav de geniu. „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe?“, întreabă ea, iar eu fac pasul înapoi: păi cât sunt de frumos, cât de nebun, şi, până la urmă, cât e oraşul ăsta de mare, ca să-mi permit luxul? Intuiesc eu că fănuşul creator a vrut s-o facă mai cu lipici botezând-o astfel, dar, vai!, mai sunt unii suciţi din vrej, ca mine, care n-au putut privi nici filmul ăla, „Cu ochii larg închişi“, convinşi în sinea lor că niciun cadru nu s-ar putea ridica la nivelul titlului ăsta frumos ca viaţa veşnică. Mă uit la ea, aproape în fiecare săptămână, şi-mi închipui cum aş termina-o dintr-o suflare, mângâindu-i filele înainte de a stinge veioza. Şi-aşa şi rămân, cu imaginaţia erectă, incapabil să mişc vreun deget în sensul ăsta.

E OK, îmi spun, bătând în retragere. S-o găsi vreunul mai frumos ca mine, mai nebun şi dintr-un oraş mai mare, care s-o citească şi pe ea.

Mi s-a sugerat să scriu ceva de sezon, ceva cu Luna Cadourilor. Dar nu pot să te las să te minţi singur, prietene. Luna Cadourilor nu există.

Mă uit la tine cum abordezi luna decembrie ca pe o vizită la dentist. Ochii tăi trişti, de ciobănesc mioritic, văd Zidul Berlinului în vitrinele pline. Eşti entuziast ca o pompă funebră fără jelitoare. Pe chipul tău împăcat cu destinul citesc că ai o gagică/soţie/ibovnică pe care-o doare-n furou că la tine la job nu se dă, nici anul ăsta, al treişpelea salariu. Gândul că trebuie să-i pui domnişoarei/doamnei/curvei ceva sub brad te lasă fără alte gânduri. Îţi vine, ştiu, să-ţi uiţi şi pinul de la card. Prietene, nu blestema sărmana lună decembrie. Fii conştient că pentru jumătatea ta de sex frumos/util/plăcut, întreg anul e al cadourilor.

Să-ţi explic pe-ndelete: în ianuarie e sezon de reduceri, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că tu o să scapi mai ieftin. În perspectiva lunii februarie, îţi urez deja un călduros „Happy Valentine“, tu scoate banul şi arată-ţi dragostea. Martie, 1 şi 8, ştii deja care-i mersul trebii: musai să agăţi un şnur roş-alb de broşa de aur. Pe urmă vine aprilie, ouă încondeiate, un iepuraş, o pereche nouă de pantofi cu toc. În mai, se prea poate să împliniţi un număr de ani de când v-aţi făcut lipeala, şi-atunci se simte nevoia unui dar mic şi scump, altfel o să ştie toată circumscripţia electorală că n-o mai iubeşti. În iunie, sari la cap cu un ursuleţ de pluş, aşa, ca pentru copila de dincolo de femeie, fără de care n-ar mai fi dumneaei atât de jucăuşă la ore mici.

În iulie, plecaţi în concediu, iar la Mamaia nu mai trebuie cadouri ca să reuşeşti să rămâi falit. Dacă iubirea ta e vreuna din cele 1,3 milioane de românce pe nume Maria, îţi prezic că august şi septembrie te vor pocăi la buzunar cât două sfinte laolaltă. Mai rămân octombrie şi noiembrie, dar nu-mi fac griji în privinţa asta: fata musai să aibă şi o zi aniversară, cândva. Altfel, ar fi ca şi cum ea nu s-ar fi născut niciodată, tu n-ai fi putut s-o întâlneşti şi ai privi acum reclamele colorate ale Lunii Cadourilor la fel de trist cum o faci, doar că te-ai gândi la o haină de blană pe gusturile alteia.

Spune-mi ceva trist, iubito, ceva mai trist decât şuieratul vântului prin burlane şi termopane. Fă-mă să plâng, în moaşe-ta on ice, emoţionează-mă până la lacrimi.

Povesteşte-mi despre tine, cum ai crescut lipsită de dragostea părinţilor. Şi cum, exact în ziua în care ai început s-o iubeşti pe mă-ta, ai aflat că eşti înfiată. Adu-mi aminte cum a călcat-o pe mătuşe-ta Jana o maşină cu numere de Olt. Fii mai crudă cu mine ca Inchiziţia, mai deprimantă ca o salcie, mai cinică decât o firmă de pompe funebre. Adu-mi aminte cum ai plâns când au dat colţul Freddy Mercury, Bobby Ewing şi Kurt Cobain, cum ai jelit la Titanic, cum ai avut ochişorii roşii, de iepure belgian, când ţi-a dispărut pisica de acasă.

Spune-mi cum ţi-ai dat virginitatea pe mâna unui imbecil pe care nu l-ai uitat nici acum, deşi în noaptea aia erai beată, iar el nu ţi-a mai răspuns la telefon încă de a doua zi dimineaţă. Lasă gravitaţia să-ţi aplece colţurile ochilor şi spune-mi cât de triste erau chiuratejele pe timpul comuniştilor, să plângem împreună 3 luni, 2 săptămâni şi o zi. Ei bine da, ştiu, şi tu ai vrea un copil, dar ai citit în Cioran că ţi-ar mulţumi dacă rămâne nenăscută. Nu te opri aici, iubito, nu înainte să-mi spui că nu merită să avem încredere în oameni, că bărbaţii sunt nişte porci, iar femeile nişte vorba aia, exceptând-o pe mama mea şi pe sora lui Napoleon.

Dă drumul la winamp, bagă nişte Cohen, nişte Nick Cave. Dumnezeu nu există şi, dacă există, există degeaba, fiindcă nu face dreptate: marele premiul la loto, ca să vezi, a fost din nou câştigat de-un moldovean dubios. Politicienii sunt nişte hoţi, draga mea, sunt de acord cu tine, n-are rost să mai votezi. Universitatea a luat bătaie încă o dată bătaie, iubito, e copleşitor ce se întâmplă, mai ales că s-au scumpit căldura, gazele, curentul şi uleiul de floarea-soarelui. E adevărat că s-au ieftinit televizoarele color, dar cui îi mai trebuie, când e atâta violenţă la televizor? Nimic nu mai e ce-a fost odată. Stratul de ozon se subţiază, orice ar face Mihaela Rădulescu. Iar dacă simţi că nu m-am mohorât îndeajuns, spune-mi că în Africa neagră moare câte un copil la fiecare 30 de secunde.

Întristează-mă, iubito: am avut o zi excelentă şi m-aş simţi grozav de stingher să fiu eu singurul om vesel într-o lume atât de tristă.

Mi-am dat seama că există un sortiment de neveste care m-ar convinge să renunţ la burlăcie. Nevestele de reality-show.

Serios, aşa nu mai merge: Iri şi Moni au reality-show, Guţă şi piranda au şi ei, iote că şi Prigoană şi Bahmuţeanca îl au pe-al lor. Iar eu ce fac în timpul ăsta, frec manganul de pomană, în faţa televizorului?

M-am gândit inclusiv la detalii. Ştiu cum să vin cu ceva nou pe piaţă, am cheia celui mai rating baban. Trebuie doar să inversez un pic rolurile în familie.

În reality-showul meu trebuie să cânte găina. Şi tot ea trebuie, fireşte, să aducă banii în casă. Eu trebuie doar să fiu soţul cheltuitor, răsplătit din belşug pentru sărmana mea contribuţie la propăşirea neamului.

Adică, stimaţi bărbaţi ai patriei, nu vi se pare că suntem cam luaţi la mişto de reality-show-urile de până acum? Păi unu’ e prea scund şi prea bătrân, altu’ e prea negru şi are dinţi naşparlii, ălălaltu’ e cam şchiop. Păi cu aşa exemplare vrem noi, pulimea, să rupem gura târgoveţelor?

În showul meu, treaba o să stea invers. Ea, aleasa inimii, o să fie scundă şi/sau urâtă şi/sau şchioapă şi/sau cu vreo 30 de ani mai bătrână ca mine. Nu-mi pasă. Nimeni nu mă va putea opri să o iubesc din străfundul sufletului, încă din clipa în care privirea îmi va fi căzut pe cele şapte zerouri (de dinainte de virgulă) din soldul extrasului ei de cont.

Şi mai departe, puişor, las’ pe mine. Îţi voi fi alături şi la bine – adică atunci când îmi vei cumpăra Veyron – şi la rău – adică atunci când va trebui să bagi tu benzină. Niciodată nu voi rezista mai puţin de cinci ore. La shopping. Şi-o să-mi iau – numai şi numai pe banii tăi, plăcintuţă! – zece melodii Marius Moga, să-mi fac album şi videoclip.

Copilul nostru va avea chiloţei nu cu cristale swarowski, ci cu cristale lichide! O să divorţăm în fiecare marţi şi o să ne împăcăm în fiecare joi. Şi câte şi câte altele, spre uimirea compatrioţilor noştri suficient de tâmpiţi să ne privească.
Aşa că, prea-iubită necunoscută, sunt fierbinte şi te aştept. Hai să devenim celebri!

Dimineaţă de dimineaţă şi seară de seară, gardurile vii şi salcâmii târzii dădeau cu parfum pe trotuarele pe care aveam eu să trec: aflaseră şi ele, se pare, că eram îndrăgostit pentru prima dată. Anul şcolar îşi dădea duhul, obosit, făcându-mi mie loc şi timp pentru noua mea pasiune. Liceul mânca îngheţată de fructe în Parcul Romanescu şi unii ziceau că o să fie o vară de-aia cu explozii solare, când nu e bine să stai prea mult la soare. Dar nici măcar ei nu cred că-şi dădeau de-a binelea seama ce zile al dracului de încinse tocmai începeau.

Dimineaţa, ea inventa rochiţele, eu inventam urmele roz de pe umerii ei. După-amiaza, eu inventam trandafirii furaţi printre uluci, ea inventa o pereche de sâni inexplicabili. Seara obişnuiam să născocim, împreună, berea la halbă, cu tot cu efectele ei secundare sau adverse. Iar când puteam fenta babacii, şutind primele ore din noapte, ea inventa, hipertensivă, vestul, iar eu mă mulţumeam, docil, să aflu estul, într-un exerciţiu îmbârlugat de studiu al geografiei pielii şi sufletului.

Ăstea erau vremurile şi, din diverse motive, aşa – şi numai aşa – mergea treaba. Cum să-ţi dai seama că un lucru e pe sfârşite, când tu-l crezi de-abia la început? Şi de unde să fi ştiut eu că fluturii devin nemuritori de-abia atunci când îi ţintuieşti în insectar?

Ce-i drept, vara s-a tot întors de-atunci prin oraş, dar nu mi-a mai dat mare lucru de inventat. Berile s-au înmulţit, rochiţele, trandafirii şi sfârcurile – la fel. Dar gardurile vii şi salcâmii n-au mai binevoit să existe decât pentru alţii, mereu alţi şi alţi copii norocoşi. După câţiva ani, cu nostalgie reumatică de dulău priponit, am început şi eu să ascult melodia lui Bryan Adams şi să behăi, cu cd-playerul la maxim: those were the best days of my life… Şi, mai apoi, am aflat că nici în cazul lui Bryan Adams anul n-are nicio importanţă, atunci când în discuţie e chiar vara lui ’69.

Nu sunt atât de prăpăstios încât să zic că romantismul a dat ortul popii, dar nici atât de chior încât să nu bag de seamă că, din păcate, fenomenul a suferit oareşce mutaţii genetice.

De exemplu, mi se pare că romanticul contemporan se simte îndreptăţit să behăie serenade sub balconul dulcineei sale, doar dacă anterior i-a cumpărat amorezei vila, cu tot cu balcon.

În aceeaşi ordine de idei, sunt tentat să afirm că, tocmai pentru că dragostea nu ţine de foame, s-au deschis atâtea şi-atâtea restaurante şi bistrouri, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Serile târzii, cu şampanie şi lumânărele, sunt un caz de romantism de-a dreptul înduioşător, mai ales dacă se petrec la Poiana Braşov, unde aerul oxigenat permite o combustie ameliorată a parafinei din candelele parfumate, în timp ce sticlele de Dom Pérignon se găsesc pe mai toate drumurile.

Pentru romanticii din trafic, partidele de sex pe bancheta din spate a maşinii sunt un exemplu irefutabil de pasiune neînfrânată, drept pentru care sunt sigur că şi Novalis sau Eminescu, dacă ar fi trăit în era noastră, şi-ar fi dorit ca tapiseria automobilului să fie din piele întoarsă.

Acum, că tot am amintit de poeţi, o întrebare: oare câţi nefericiţi s-or mai chinui, în anul Domnului 2007, să pună cu botul pe labe sufletul unei femei, scriindu-i versuri?

Atât de puţini, mă gândesc, că şi-un ciung i-ar putea număra pe degete.

Şi-apoi, pentru cel dispus să se dedea la acte de lirism, în cel fel ar trebui să brodească focoasele rime, ca să poată penetra auriculele şi ventriculele din corazonul domnişoarei d’aujourd’hui?

Probabil că de maximă nobleţe ar fi catrenul: „Pentru surâsul tău dumnezeiesc / Ţi-am dat un inel din aur turcesc / Dar dac-ai vrea să fiu al tău amant / Ţi-aş da unul de platină, cu diamant…“

Ei, să mai îndrăznească cineva să-mi explice cât e de uşor să fii romantic în ziua de azi!

Odată ca niciodată, fetele zâmbeau în multe feluri.

Când te băgai în seamă cu ele, pe holurile liceului, zâmbeau la tine ca icebergul la Titanic. Apoi, când pe vreo bancă din parc mâna ta se aşeza ruşinată pe a ei, fetele aveau un zâmbet de ghiocel şi parcă dădeau de deochi micului secret al vostru. În timp ce le pupai în negura cinematografului, zâmbetul lor invizibil pişca limba ca şampania la miezul nopţii de revelion. Dacă le dăruiai vreun trandafir, zâmbeau mai încântate decât Narcis la malul lacului. Mai departe, frăgezite cu coniac prin cine ştie ce crâşmă, zâmbeau ca lacătul la cheie când tu le familiarizai cu veşnica dilemă: „La mine sau la tine?“. Înaintea ţigării de după zâmbeau relaxat şi larg, cu tot sufletul şi cu toţi dinţii. Zâmbeau stupid şi se gudurau ca puii de cocker, când, târâş – grăpiş, te luau să le cunoşti părinţii. Zâmbetul lor dulce se prăbuşea în rictus când, scotocindu-ţi în telefon, găseau tot soiul de sms-uri dubioase. Părăsite pentru zâmbetul alteia şi reîntâlnite întâmplător, după jumătate de an, zâmbeau trist, ca asfaltul sub o ploaie de toamnă.

De la o vreme încoace, fetele zâmbesc la fel. Cu ochi din două puncte şi buze închizând parenteze, prietena ta şi prietena ei cea mai bună, nevasta şi ibovnica, şefa de la serviciu şi vecina de la patru, împart toate şi mereu acelaşi surâs: „:) “. Pozând on-line pentru Leonardo, Giocconda însăşi n-ar putea fi mai misterioasă de-atât; nu i-ar da voie blestematul de Yahoo! Messenger.

De-ar şti ele, fetele din ziua de azi, cu câtă cruzime le-aş da sign out la toate şi le-aş sili să zâmbească iar pe băncuţele din parc ori prin colţurile crâşmelor, cred că le-ar îngheţa fibra optică şi nu s-ar mai hlizi aşa tont la id-ul meu.