THE BLOG-BÂRLOG

• Asta-i o zi bună pentru un nou început. Ziua de mâine, zic. Nu foarte des o săptămână, o lună şi un anotimp încep simultan. Se va mai întâmpla în septembrie 2014. Dar nici atunci nu va fi acelaşi lucru, fiindcă acum e început de primăvară, adică de an astral şi roman.  Aşa că profitaţi de minunatele auspicii oferite şi puneţi mâna de începeţi chiar acum ceva nou şi bun şi frumos.

• Mda. Luaţi-vă normă dublă la iubit. Schimbaţi un păcat mai mare pe unul mai mic. Faceţi-vă duş mai des. Nu vă mai bateţi capul cu lucrurile triste ca şi cum, bătându-vi-l, le veţi putea evita într-o bună zi. Cumpăraţi-vă un parfum nou şi păstraţi pe fundul flaconului câteva picături, care să v-aducă aminte de primăvara asta tot restul vieţii. Uitaţi-vă un pic mai atent la cei din jur, o să înţelegeţi că „nenorocit“ nu înseamnă om rău, ci om lipsit de noroc. Daţi de 10 ori link cu căcatul meu de blog, deşi ştiţi că nu vi se va întâmpla nicio altă minune în termen de trei zile, după cum nici dezastrele nu vă vor lovi dacă n-o faceţi. Nu mai cumpăraţi din mall toate căcaturile de care n-aveţi nevoie. Lăsaţi-vă de fumat, nu foloseşte nimănui. Poate reuşesc şi eu, azi. Zâmbiţi şi voi mai des, în pula mea, e primăvară. Zâmbiţi-i cuiva căruia nu i-aţi zâmbit niciodată, o să vă facă ziua frumoasă. Treziţi-vă cu juma’ de ceas mai devreme, ca să nu mai plecaţi stresaţi la serviciu. Daţi-i un leu unui cerşetor de la semafor. Trageţi o băşină când treceţi pe lângă o cucoană simandicoasă. Daţi-le în pizda mamii lor de lucruri complexe, dacă Dumnezeu voia să le pricepem, ne dădea un cap cât autostrada Soarelui. Prostiţi-vă un pic. Faceţi dragoste ca la 18 ani sau daţi o labă ca la 14. Asta dacă nu ţineţi post. Mai daţi-l în căcat de internet, dacă nu vreţi să ajungeţi să simţiţi că daţi log off în loc să daţi ortul popii, când o veni ziua. Nu mai fiţi trişti din motive de import. Ziceţi „Muie, Boc!“ de fiecare dată când vă uitaţi la ceas. Nu mor caii când vor câinii. Băgaţi-vă pula în cutremurul din Chile. Deocamdată, vă număraţi printre supravieţuitori.

Epitaf:

Matematica spune că un număr finit de particule

- adică Universul -

creează un număr finit de combinaţii

- adică noi -

care, într-un timp infinit, se vor repeta de un număr infinit de ori.

Asta înseamnă că ne vom revedea.

• La limita paranormalului: îi beau lu’ mama nişte sticluţe de lichior digestiv, Bruderschaft se cheamă. E dulceag, e cam ca Jagermeisterul, nu e enervant ca Zwackul. Au 20 de fucking mililitri, cred că-s de-alea de le iei de prin duty-free-uri de suvenir. Sunt la a doua, din patru posibile. Mă simt, deşurubându-le căpăcelele astea mici cât moţul lindicului, periculos de aproape de aftershave-ul lu’ tata.

Mai departe scrie-n carte »

• De mult, am întâlnit un om care citise toate cărţile. Ucenic al lui Noica la Păltiniş, expert în hinduism, filosof al vidului – şi multe altele din acele calităţi care pot fascina un tânăr de – câţi să fi fost? – 22 de ani. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat în ce măsură toate acele lucruri pe care el le ştia te ajută să lupţi cu o banală durere de burtă. Nu mi-a răspuns. Maţele, am înţeles eu din tăcerea lui, n-au proiecţie metafizică.

• V-am spus? Nu cred. Seppuku nu prea e ce credem noi. Samuraiul nu se sinucidea scoţându-şi maţele afară: aia era doar răscumpărarea greşelii. De fapt, lângă el era cineva care, după ce maţele ajungeau pe tavă, îi tăia capul. Cu grijă, aşa încât capul să se mai ţină într-o aţă de piele şi să nu ajungă pe te miri unde, spoind frumoasele haine ale invitaţilor la ceremonie. Ăsta, călăul, musai trebuia să fie ucenicul preferat al samuraiului, şi astfel îşi îndeplinea ultima îndatorire faţă de maestru: luându-i beregata.

Mai departe scrie-n carte »

• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?

• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.

Mai departe scrie-n carte »

• Cred că era 2006, ăia de la Jurnalul m-au pus să fac două pagini cu sfinţii protectori ai Craiovei, moaşte etc. Aveau ei un supliment pe tema asta şi trebuia să-mi fac şi eu numărul. Şi m-am dus la Catedrala Mitropolitană să-l caut pe paroh, să-mi spună una-alta şi să mă lase să pozez moaştele. Bun. Şi, taină în pronaos, io o ţineam pe-a mea, că Biserica Ortodoxă nu ştie să-i apropie pe tineri, că io sunt credincios dar când aud un popă vorbind îmi vine s-o iau pe pereţi şi alte asemenea. Şi el îmi zice: citeşte Steinhardt.

• Şi aşa m-am pricopsit cu Steinhardt. La început am fost doar plăcut surprins. Cu timpul, Steinhardt a devenit pentru mine al doilea Leonard Cohen. Au şi multe în comun, evrei corciţi din Toma Necredinciosul şi Sfântul Augustin, cărora le place să spună „Crede şi nu cerceta“ doar după o cercetare prealabilă.

• Păi na, călugăr ortodox care-ţi spune că deznădejdea e marele păcat, în timp de doarme cu Procesul lui Kafka pe noptieră… Credeţi că nu e interesant?

Mai departe scrie-n carte »

V-aţi simţit vreodată goi pe dinăuntru? Şi, dacă da, aţi eşuat, ca şi mine, în tentativa de a vă umple golul? Ei bine, iată o povestioară – eu o primii ca fiind reală şi nemaiauzită, dar se prea poate să fie doar o anecdotă veche, pusă în scenă de oameni reali – dar care, şi asta e important, îmi schimbă optica asupra dubioasei deşertăciuni a unelor lucruri.

În faţa unei covrigării:

- Cât e, doamnă, covrigul?

- Trei mii.

- Şi gaura, cât e?

- E gratis, domne, aia nu costă nimic.

- Păi şi-atunci de ce n-o faceţi, doamnă, mai mare?

• Nu mă pot abţine, că tot se vorbi atâta despre România bunul simţ. Nu am atâta bun simţ încât să mă abţin.

• Auzi tu, România bunul simţ. Ca şi cum ar exista o ţară a bunului simţ. Ca şi cum bunul simţ ar fi pe undeva pe lumea asta regula, iară nu excepţia. Dar vai, bunul simţ e acel set de valori care ţie nu îţi lipseşte niciodată; bunul simţ e mereu acel lucru care le lipseşte celorlalţi, când te deranjează.

• Cel care spune că are bun simţ e la fel celui care spune că o să ajungă în Rai: din clipa în care crezi că ai asemenea certitudini, le-ai şi pierdut.

• Suedezii spun că bunul simţ e cea mai înaltă formă de inteligenţă. Proverb mai înţelept ca ăsta nu găseşti repede. Extragem următoarele idei: bunul simţ nu e ceva înnăscut sau intabulat în psihic în anii copilăriei, ci ceva care trebuie căutat absolut tot timpul – altfel n-ar mai fi marele premiu al evoluţiei. Mai înţelegem şi că nicio altă formă de inteligenţă sau talent nu e o scuză pentru lipsa bunul simţ.

• Şi apoi, ne place să admitem că nu există bun simţ ca funcţie continuă pe parcursul unei vieţi şi că, de fapt, bunul simţ e prezent în puncte şi sesizabil în medie aritmetică. Dar vine Nietzsche şi ne potoleşte: nu intensitatea trăirii înalte îl face pe om mai bun, ci longevitatea, rezistenţa acesteia.

• Poate asta ne seduce la Iisus: nu că a murit o dată pentru noi, ci pentru că ne-a lăsat să înţelegem că face asta în fiecare zi. Dar Dumnezeu nu are bunul simţ pe care ni l-am dori noi de la El şi, din fericire, nici nu ne cere nouă bunul simţ pe care îl cerem noi celor din jur.

• Nu există om expus publicului care să mai fie pasibil de bun simţ, pentru că bunul simţ implică discreţie; deci nu există bun simţ la politicieni, după cum nu poate exista bun simţ la ziariştii care-i critică. Mai grav şi, pe undeva, mai dureros: nu poate exista bun simţ la artişti. Orice nuanţare e inutilă, poate că de-aia, pe vechile fresce bisericeşti, artiştii erau, alături de curve, comercianţi şi alte genuri de păcătoşi, printre cei trimişi în focurile Iadului.

• Colac peste pupăză, nici nu ştiu dacă e de dorit o Românie a bunului simţ. Bunul simţ individual aduce, în mod tradiţional, sărăcie. Şi nu ne garantează nimeni că bunul simţ colectiv aduce progres.

• E relativă treaba, orişicum. Când lumea mi se pare nesimţită, îmi place să-mi propun bunul simţ. Când, dimpotrivă, lumea mi se pare prea plină de bun simţ, îmi place să fiu nesimţit. Dar şi-atunci, mă ambiţionez să mă mint că sunt nesimţit din bun simţ.

• Şi, din păcate, sunt foarte mulţi ca mine.

După ce citii aia cu Platon şi ornitorincul, o istorie e filosofiei argumentată prin bancuri (filosdotică – după cum le place la autori să-i zică), îmi sări în urechi un banc foarte cinic.

Pe patul de moarte, Popescu e înconjurat de toată familia şi, cu glas sleit, spune:
- Ehei, când aveam eu vreo 20 de ani, ce mă mai distram… Curve, beţii, scandaluri… Şi-mi zicea tata: bă băiatule, potoleşte-te, ia-ţi un serviciu, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de moarte. Dar nu m-am potolit. Şi pe la 30 de ani, ce mă mai distram… Curve şi mai multe, beţii şi mai mari… Şi-mi ziceau prietenii: bă Popescule, potoleşte-te, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de apă pe patul de moarte. Şi mi-au tot zis aşa, până am început să-i ascult. Mi-am luat nevastă. Nevasta trebuia ţinută cu bani, a trebuit să muncesc mai mult. Au apărut copiii, a trebuit să muncesc şi mai mult, să-i duc la şcoală, să le dau tot ce le trebuie. N-am mai ştiut ce-i aia o beţie, n-am mai ştiut ce-i aia o curvă. Pe urmă au venit nepoţii. Am tras şi pentru ei cât am putut, că deh, să aibă cine-mi da un pahar de apă pe patul de moarte… Şi uite că acuşica mor şi…
- Şi, şi?, întreabă rudele strânse buluc la capul muribundului.
- Şi-n pula mea, zice Popescu amărât, NU MI-E SETE!

• Mă mai uit şi eu în urmă, câteodată. Dacă aş şti sigur că Dumnezeu m-a iertat, n-aş regreta nimic. Chiar şi neavând nicio garanţie că Dumnezeu m-a iertat, nu-mi permit să regret nimic, ca să nu-L supăr.

• Pe cel mai recent album Muse, scos alaltăieri, putui regăsi, pe un final de melodie, nocturna în Mi bemol major a lui Chopin (Nocturne in E flat, pentru cine a chiulit la muzică şi vrea s-o caute pe net). N-am eu atâta cultură muzicală cât să-mi pemit să dau sentinţe grave, dar după gusturile mele ăsta e cel mai frumos cântecel pe care l-a putut închipui omul vreodată.

• Dacă la început a fost cuvântul, muzica e cel mai clar exemplu că Universul însuşi e capabil de progres în exprimare.

• Îmi zicea cineva că în manualele alternative, Jurnalul Fericirii, Nicu Steinhardt, se studiază în clasa a noua. O fi vreo concesie ironică făcută generaţiei emo, plină ochi de jurnalele nefericirii? Mi-l şi imaginez pe profesoraşul ăla tipic de liceu explicându-le copiilor cum stă treaba cu revelaţia mistică, cu priceperea şi elocinţa unui stabor ţigănesc pus să judece crime de război.

• Sunt două lucruri pe care tot încerc să le fac, şi ştiu cu precizie c-o să le fac cândva, deşi am eşuat de o sută de ori în fiecare: să mă las de fumat şi să scriu un roman. Mă gândesc oripilat ce-aş alege dacă m-aş întâlni cu peştişorul de aur şi mi-ar garanta reuşita uneia dintre cele două.

• Citii azi, în cărţulia aia cu „Platon şi ornitorincul intră într-un bar“ (da, da, o am la librărie, e super-tare), cum, din punctul de vedere al matematicii, oamenii se împart în trei categorii: cei care înţeleg cifrele şi cei care nu le înţeleg.

- nu ştiu de ce postul meu anterior a fost considerat unul trist. Nu e. Ba, eventual, dimpotrivă. Dacă ar fi să fiu trist, păi aş avea de ce:

- am o cunoştinţă cu adevărat expertă în vede, în Zen, în tot ce poate teoretic aduce linişte. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat pe om dacă toată filosofia îi foloseşte la ceva atunci când îl doare burta. Răspunsul lui n-a fost da;

- am visat acum câteva zile că murisem şi că mă pregăteam să mă duc în iad. Răstimp, stăteam într-o sală de aşteptare cu băncuţe, neoane şi agitaţie, un fel de euro-gară, şi aşteptam sentinţa finală. A fost destul de deranjant;

- Dumnezeu are feluri dubioase de a se face prezent, iar dreptatea Lui se pare că diferă radical de a noastră. Acum mulţi ani, am făcut un reportaj cu o femeie al cărui fiu de 17 ani fusese ucis de un cioban. La câteva săptămâni după aceea, femeia îi găsise cadavrul şi avusese revelaţia: „Dumnezeu mi-a arătat în vis cine l-a ucis pe fiul meu.“ Femeia aia, v-o jur, are loc în Rai cu trei rânduri în faţa Maicii Tereza.

- revelaţie de seară: Evanghelie înseamnă veste bună. Ce ironie. Păi, pentru felul nostru de a ne trăi viaţa, evangheliile sunt doar un lung şir de veşti proaste.

- sau, mai nuanţat, cum citeam cândva în Caţavencu: peştişorul de aur are o veste proastă şi o veste bună. Vestea proastă e că vestea bună nu e pentru mine.

- pe vremea când oamenii îşi deschideau sufletele către frica de Dumnezeu (căci e în natura omului ca frica să premeargă dragostei), Pavel le zicea neamurilor cam pe dos: vestea bună e că vestea proastă ar putea fi şi pentru voi…

- şi totuşi, sincer, nu sunt trist. Ba sunt chiar vesel. Mă simt în zilele astea atât de sărac cu duhul, încât sunt îndreptăţit să-mi revendic dreptul meu la fericire.

- la final, tot din cântecul Mariei Tănase (eu mă delectez acum cu varianta lui Ştefan Iordache), al cărui anonim textier e mai genial decât un Cioran inutil lovit de cufureală: „Aşa-i lumea, trecătoare, unul naşte, altul moare… Ăl de naşte pătimeşte, ăl de moare putrezeşte, lume, soro lume…“. Ceva nelămuriri, întrebări?

- şi-i trecut de ora nouă… Şi-mi zic că e un moment bun să-mi mai scot din păcate afar’ din şură, poate le spală ploaia asta;

- l-am tot făcut pe Dumnezeu să râdă, eu şi complexele mele planuri de viitor. De-acum o să încerc să mă rafinez şi o să-mi mai fac doar planuri de trecut;

- revelaţie de seară: dacă am o falcă în cer şi una în pământ, să nu mă mai mir că toate pulile geosferei sunt la mine în gură;

- trebuie să dau burta jos. Majorică zice că nu-i mai place de mine cu burtă. Şi nici măcar nu ştie cât de groaznică a fost dimineaţa aia în care, uitându-mă în jos, nu mi-am mai văzut cariciul;

- trebuie să renunţ să mai gândesc în citate. Cum zicea şi Cioran: „cine gândeşte în citate, e pierdut“;

- ca să ai succes ca artist, trebuie să fii virulent şi tranşant în idei. Ca să fii înţelept, trebuie să fii echilibrat. Ca să fii cu adevărat un om mare, trebuie să fii foarte tranşant în echilibru. Invers nu e valabil: echilibraţi în virulenţă sunt toţi proştii;

- cea mai scurtă noapte a anului. Parafrazând Paraziţii: doar noaptea e mai scurtă decât pula mea;

- nu-i nicio metodă de a eluda adevărul mai folosită şi mai periculoasă decât truismul;

- nu poţi iubi simultan omenirea în ansamblu şi oamenii din jurul tău. Cine vrea să salveze omenirea sigur nu-şi iubeşte îndeajuns familia;

- la fel e şi cu femeile: nu poţi iubi rasa femeiască în timp ce iubeşti o femeie anume. Don Juan nu era bărbatul unei singure femei, e clar, dar să mergem mai departe cu raţionamentul: misoginismul e primul pas spre monogamie.

- CORÚPŢIE, corupţii, s.f. 1. Stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Ce urât sună… Dar ia să se fi abătut, măcar un pic, Pillat din Pont de la datorie, Inchiziţia de la moralitate, Robespierre de la cinste… Îmi plac şi mie moralitatea, cinstea, datoria. De ce oare n-aş fi vrut ca pe tata să-l cheme Constantin Brâncoveanu?

- toţi ştim că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Totuşi nu spunem „Doamne, iartă-mă“ atunci când ne vine să facem o faptă bună;

- ultimul lucru pe care l-ar face o tânără din ziua de azi e un copil.  Sunt probleme mai importante: cariera, distracţia, spaţiul locativ, orgasmul vaginal, timpul liber… În anul în care s-ar prelungi la nesfârşit Crăciunul, ar fi minunat; doar că n-ar mai veni niciodată primăvara;

- acum mulţi ani, mi-am dat seama că starea de a fi îndrăgostit e orgasmul sufletului. Dar de-atâtea ori, de-atunci şi până acum, mi l-am provocat singur, încât nu-i de mirare că am devenit un labagiu sentimental;

- un vers popular şi anonim, mult mai atins de geniu decât toate cele o mie de versiuni ale Mioriţei: „Lume, lume, soro lume, când să mă satur de tine? Când s-o lăsa sec de pâine…“ Alegoria moarte-nuntă păleşte instant: nu se fac nunţi în post.

- gata, nu mai plouă. Şi-i trecut de ora două… Mă duc să mă culc, poate visez că sunt fericit.

Pe vremuri, oamenii obişnuiau să urineze pe propriile răni, ca să nu se infecteze. Saramura şi acidul ureic au proprietăţi de-astea aseptice.

Bivolaru n-are nicio legătură: tradiţia medicală străveche nu presupunea să duci ceva la gură.

Făcând o paralelă între afecţiunile trupeşti şi cele spirituale, îmi e limpede că terapia asta ne-a rămas în continuare la îndepulă şi că mulţi înţelepţi încă o practică, pişându-se pe rănile sufletului.

Ce ustură ajută la cicatrizare.

Am scornit un test, pe care o să vi-l propun şi vouă.

Imaginaţi-vă că viaţa e o plimbare pe o costişă munte. Viaţa e frumoasă, de bună seamă, aşa că şi plimbarea şi muntele trebuie să fie frumoase. Închideţi ochii o clipă şi imaginaţi-vă: aerul tare şi curat, versanţii cu priveliştea lor măreaţă, brazii undeva în zare, cerul ăla de munte, dubios de albastru. Mai adăugaţi în peisaj ce credeţi voi că poate să vă facă plimbarea mai încântătoare: o turmă de oi care behăie şi pasc, un cioban care cântă din fluier, un izvor cu apă limpede sau un mic popas cu o bere rece. Las toate aceste detalii la latitudinea voastră, dar nu uitaţi: plimbarea asta pe munte e chiar viaţa voastră, de când v-a tăiat moaşa buricul şi până vă cânta popa Veşnica Pomenire. Gata, v-aţi imaginat-o?

Mai departe scrie-n carte »

Unii mă ceartă că n-am mai scris. Altcineva mi-a zis că m-am narcisizat şi că de-aia mi-am făcut blog. Printre cunoscuţi şi opiniile lor, am reuşit cu succes să-mi fac timp pentru nişte zile grozav de proaste, probabil cele mai proaste din toată viaţa mea, care mi-au ostoit tot cheful de a mai scrie vreun rând sau altul.

Mi-am zis mereu că, oricât de prost mi-ar merge vreodată, îmi rămâne scrisul. Ei bine, se pare că m-am înşelat. Vărându-mă necăjit, nici inspiraţia şi nici talentul nu s-au mai apucat să mă deranjeze. Aşa că, incapabil să-mi depăşesc propriile limite, m-am tot simţit neputincios ca o gânganie răsturnată. Degeaba am şase picioare, mi-am zis, dacă sub ele, în loc să fie pământul, sunt eu însumi. Mai departe scrie-n carte »