THE BLOG-BÂRLOG

- şi-i trecut de ora nouă… Şi-mi zic că e un moment bun să-mi mai scot din păcate afar’ din şură, poate le spală ploaia asta;

- l-am tot făcut pe Dumnezeu să râdă, eu şi complexele mele planuri de viitor. De-acum o să încerc să mă rafinez şi o să-mi mai fac doar planuri de trecut;

- revelaţie de seară: dacă am o falcă în cer şi una în pământ, să nu mă mai mir că toate pulile geosferei sunt la mine în gură;

- trebuie să dau burta jos. Majorică zice că nu-i mai place de mine cu burtă. Şi nici măcar nu ştie cât de groaznică a fost dimineaţa aia în care, uitându-mă în jos, nu mi-am mai văzut cariciul;

- trebuie să renunţ să mai gândesc în citate. Cum zicea şi Cioran: „cine gândeşte în citate, e pierdut“;

- ca să ai succes ca artist, trebuie să fii virulent şi tranşant în idei. Ca să fii înţelept, trebuie să fii echilibrat. Ca să fii cu adevărat un om mare, trebuie să fii foarte tranşant în echilibru. Invers nu e valabil: echilibraţi în virulenţă sunt toţi proştii;

- cea mai scurtă noapte a anului. Parafrazând Paraziţii: doar noaptea e mai scurtă decât pula mea;

- nu-i nicio metodă de a eluda adevărul mai folosită şi mai periculoasă decât truismul;

- nu poţi iubi simultan omenirea în ansamblu şi oamenii din jurul tău. Cine vrea să salveze omenirea sigur nu-şi iubeşte îndeajuns familia;

- la fel e şi cu femeile: nu poţi iubi rasa femeiască în timp ce iubeşti o femeie anume. Don Juan nu era bărbatul unei singure femei, e clar, dar să mergem mai departe cu raţionamentul: misoginismul e primul pas spre monogamie.

- CORÚPŢIE, corupţii, s.f. 1. Stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Ce urât sună… Dar ia să se fi abătut, măcar un pic, Pillat din Pont de la datorie, Inchiziţia de la moralitate, Robespierre de la cinste… Îmi plac şi mie moralitatea, cinstea, datoria. De ce oare n-aş fi vrut ca pe tata să-l cheme Constantin Brâncoveanu?

- toţi ştim că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Totuşi nu spunem „Doamne, iartă-mă“ atunci când ne vine să facem o faptă bună;

- ultimul lucru pe care l-ar face o tânără din ziua de azi e un copil.  Sunt probleme mai importante: cariera, distracţia, spaţiul locativ, orgasmul vaginal, timpul liber… În anul în care s-ar prelungi la nesfârşit Crăciunul, ar fi minunat; doar că n-ar mai veni niciodată primăvara;

- acum mulţi ani, mi-am dat seama că starea de a fi îndrăgostit e orgasmul sufletului. Dar de-atâtea ori, de-atunci şi până acum, mi l-am provocat singur, încât nu-i de mirare că am devenit un labagiu sentimental;

- un vers popular şi anonim, mult mai atins de geniu decât toate cele o mie de versiuni ale Mioriţei: „Lume, lume, soro lume, când să mă satur de tine? Când s-o lăsa sec de pâine…“ Alegoria moarte-nuntă păleşte instant: nu se fac nunţi în post.

- gata, nu mai plouă. Şi-i trecut de ora două… Mă duc să mă culc, poate visez că sunt fericit.

Pe vremuri, oamenii obişnuiau să urineze pe propriile răni, ca să nu se infecteze. Saramura şi acidul ureic au proprietăţi de-astea aseptice.

Bivolaru n-are nicio legătură: tradiţia medicală străveche nu presupunea să duci ceva la gură.

Făcând o paralelă între afecţiunile trupeşti şi cele spirituale, îmi e limpede că terapia asta ne-a rămas în continuare la îndepulă şi că mulţi înţelepţi încă o practică, pişându-se pe rănile sufletului.

Ce ustură ajută la cicatrizare.

Am scornit un test, pe care o să vi-l propun şi vouă.

Imaginaţi-vă că viaţa e o plimbare pe o costişă munte. Viaţa e frumoasă, de bună seamă, aşa că şi plimbarea şi muntele trebuie să fie frumoase. Închideţi ochii o clipă şi imaginaţi-vă: aerul tare şi curat, versanţii cu priveliştea lor măreaţă, brazii undeva în zare, cerul ăla de munte, dubios de albastru. Mai adăugaţi în peisaj ce credeţi voi că poate să vă facă plimbarea mai încântătoare: o turmă de oi care behăie şi pasc, un cioban care cântă din fluier, un izvor cu apă limpede sau un mic popas cu o bere rece. Las toate aceste detalii la latitudinea voastră, dar nu uitaţi: plimbarea asta pe munte e chiar viaţa voastră, de când v-a tăiat moaşa buricul şi până vă cânta popa Veşnica Pomenire. Gata, v-aţi imaginat-o?

Mai departe scrie-n carte »

Unii mă ceartă că n-am mai scris. Altcineva mi-a zis că m-am narcisizat şi că de-aia mi-am făcut blog. Printre cunoscuţi şi opiniile lor, am reuşit cu succes să-mi fac timp pentru nişte zile grozav de proaste, probabil cele mai proaste din toată viaţa mea, care mi-au ostoit tot cheful de a mai scrie vreun rând sau altul.

Mi-am zis mereu că, oricât de prost mi-ar merge vreodată, îmi rămâne scrisul. Ei bine, se pare că m-am înşelat. Vărându-mă necăjit, nici inspiraţia şi nici talentul nu s-au mai apucat să mă deranjeze. Aşa că, incapabil să-mi depăşesc propriile limite, m-am tot simţit neputincios ca o gânganie răsturnată. Degeaba am şase picioare, mi-am zis, dacă sub ele, în loc să fie pământul, sunt eu însumi. Mai departe scrie-n carte »

Nu e politicos să fumezi când la masă mai e cineva care mănâncă, şi tocmai de-aia îmi cer mereu voie să-mi aprind ţigara:

- Sper că nu te deranjează dacă mănânci în timp ce eu fumez?

Se pare că vorba asta are o istorie mai veche. Erau, cică, doi călugări (iezuiţi) care aveau patima fumatului şi care s-au dus la Papă, cerându-i o bulă prin care să le fie permis fumatul în timpul rugăciunii.  Primul a ieşit dezamăgit:

- L-am întrebat pe Papă dacă pot să fumez în timp ce mă rog şi a spus că nu, categoric.

Al doilea a ieşit vesel:

- L-am întrebat pe Papă dacă pot să mă rog în timp ce fumez şi mi-a dat voie.*

Poate nu vă daţi seama ce grozavă lecţie de viaţă e această mică glumă. Credeţi-mă pe cuvânt că snoava asta ascunde jumătate din calea omului modern spre fericire. Într-o seară, când o să am mai mult chef de delirat pe-acilea, o să insist un pic asupra ei. Şi – dacă nu intuiţi deja implicaţiile – o să mă înţelegeţi atunci.

* am găsit povestea asta, pe lângă multe altele, în Filosofia pentru bufoni – Mic tratat de tot râsul filosofilor, de Pedro Gonzalez Calero, Nemira, destul de recent.

Îmi plac vremurile astea în care negrul trece drept un tip de culoare, prostul drept persoană cu dizabilităţi, mincinosul e luat de diplomat, curvele sunt curtezane, urâtele amatoare de sex pe fugă sunt english pub girls, orice lipsă de gust se justifică prin conceptul eco, iar oamenii fără coloană vertebrală sunt catalogaţi ca având o flexibilitate morală sporită.

De altfel, cred că asta e chiar uşa secretă către o viaţă fericită, lipsită de umbra regretului şi de amărăciunea eşecului: flexibilitatea morală. Uită-te la vulpi. Ştii cum le ponegreşte lumea, zicând că n-ajung la struguri şi p-ormă decretează că-s acri. Dar ia gândeşte-te o ţâră: ai văzut vreodată o vulpe nefericită?

O să vezi că nu e greu, iar rezultatele sunt glorioase. Trebuie doar să ţii minte două tehnici de autoapărare, aplicabile tuturor ironiilor sorţii. Prima procedură: dacă în jurul tău se întâmplă ceva bun, e întotdeauna meritul tău. Eşti omul care sfinţeşte locul. Eşti sfetnic de nădejde sau, pur şi simplu, le porţi noroc celorlalţi. Fără tine, ar fi fost nasol. A doua tehnică, în corolar: dacă, din păcate, ai făcut vreun pocinog, apoi asta nu e niciodată, dar niciodată – reţine! – vina ta. E vina părinţilor sau a copiilor, a duşmanilor sau a prietenilor, a femeilor sau a bărbaţilor. Eventual, ca să nu trebuiască să pomeneşti vreun nume, poţi să dai generic vina pe anturaj sau, şi mai eficient, pe sistem.

De bună seamă, uneori va fi nevoie să lupţi pentru fericirea ta, ceea ce va cere sacrificii. Să nu fii cumva tâmpit şi să te sacrifici tu! Fericirea ta cere să nu eziţi să-ţi arogi meritele altuia, să nu te ruşinezi să dai vina pe altcineva. Lupta, deci, va fi scurtă şi încununată de victorie. Adevărul va fi de partea ta, căci, în noua lumină a flexibilităţii morale, adevăr e orice propoziţie care îţi convine.

Observi cât e de banal? Chiar te miri şi tu că nu ţi-a trecut prin cap până acum o aşa elementară reţetă pentru împlinirea spirituală. Ei bine, n-a fost vina ta, ci a celor care te-au minţit, spunându-ţi că omul trebuie să aibă principii. Anturajul, deci, ţi-a amânat dreptul la fericire. Dar, de azi, eşti liber ca o pasăre. Nisipul întregii Sahare îţi aşteaptă, primitor, capul de struţ.

Totul a-nceput de la o taină-n flori, tipică pentru messenger. „Trebuie să fii prost ca să fii fericit“, îi zisesem eu cu juma’ de gură electronică, simulând neconvingător înţelepciunea, ca şi cum avusesem bilete în faţă la predica de pe munte. „Şi tu eşti fericit sau nefericit?“, întreabă ea, cu diplomaţie. „Da“, îi răspund, încheind scurta discuţie, şi ea a crezut că e o glumă, sau un joc de cuvinte, dar nu era.

Era un mare şi dubios adevăr, fiindcă aşa suntem noi, cetăţenii de modă nouă, stăm tolăniţi între două poluri opuse, ca un meridian care şi-a halit capetele. Pe vremuri, din câte mi-au zis şi mie unii şi-alţii şi din câte-am mai citit prin cărţi, oamenii aveau calitatea asta dubioasă, de a fi într-un fel sau un altul. Noi, ăştia de-acum, suntem şi într-un fel, şi în celălalt, personalitatea noastră se află în acelaşi timp ca în două locuri, ca într-o postmodernă ubicuitate a însuşirilor. Despre noi poţi să spui oricare două lucruri contrare şi să ai dreptate, atâta vreme cât acorzi afirmaţiei un minim de aproximare. Un „aproape“.

Uită-te la mine. Sunt aproape deştept foc şi aproape prost bătut în cap. Aproape frumos şi aproape urât. Aproape bun, aproape rău. Aproape tânăr, aproape bătrân. Aproape sărac, aproape bogat. Aproape treaz, aproape beat. Aproape leneş, aproape harnic. Aproape timid, aproape nesimţit. Aproape îndrăgostit de lume, aproape mizantrop. Aproape însurat, aproape singur. Aproape amuzat, aproape trist. Aproape fericit, aproape mizerabil. Aproape mincinos, aproape sincer. Aproape sport, aproape casual. Aproape normal, aproape ciudat. Aproape stăpân, aproape sclav. Aproape visător, aproape cinic. Aproape clasic, aproape modern. Aproape afectat, aproape insensibil. Aproape macho, aproape emo. Aproape golan, aproape comunist. Aproape miner, aproape intelectual. Aproape New York, aproape Che Guevara. Aproape piele de drac, aproape uşă de biserică. Aproape sătul de viaţă, aproape speriat de moarte. Aproape sănătos, aproape bolnav. Aproape de stânga, aproape de dreapta şi, totuşi, aproape echilibrat. Aproape credincios, aproape tentat să pipăi şi să urlu. Spune ce vrei, oricum ai nimerit-o. Sunt aproape perfect şi, desigur, aproape imperfect.

Şi tu, dacă nu mă crezi, priveşte-te în oglindă. O să vezi cât de aproape eşti.

Mă cuprinde o doză de depresie de fiecare dată când temperaturile scad sub 10 grade pentru trei zile consecutive. Aş putea să mă angajez pe post de termostat, la o centrală termică de cartier. Când mi-ar vedea faţa lungă şi privirea de tomberonez care şi-a pierdut încrederea în Brigitte Bardot, fochistul ar şti că-i musai să bage căldură.

Îmi petrec duminicile făcând afaceri cu Dumezeu. Stau cu ochii în tavan şi cheltuiesc milioanele de euro pe care urmează să le câştig la loto. Am o strategie: Îi promit că o să împart totul cu El şi, în fiecare săptămână, Îi măresc cota de profit. Am început de la 10 la sută. N-a mers. Ce, Doamne, 100.000 de cocari nu mai sunt bani? Şi am tot plusat. Săptămâna trecută I-am promis 75 la sută din ce-mi rămâne după ce plătesc impozitele. Nici asta nu I s-a părut rezonabil. M-am întristat, cum era şi normal: păi, după ce că toţi banii pe care-i am, îi am de dat, chiar şi propriul meu Tată Ceresc vrea să mă jupoaie.

Mă acomodez repede cu ideea că n-am noroc. Asta e, îmi spun, n-a fost să fiu o barză chioară într-o lume plină de cuiburi. Dar de ce îmi trebuia mie, Doamne, criză economică mondială? Ca să nu mă perpelesc de unul singur? Mulţumesc, deja mă simt mai bine, dar, sincer, nu era nevoie de atâta deranj din partea Ta. Dacă ştiam c-o să iei lucrurile aşa personal, Doamne, îţi ofeream din prima 90 la sută din marele premiu şi poate nu mai ajungeam aici.

Şi măcar de-ar fi vorba numai de bani, că aş găsi, până la urmă, o metodă prin care să-mi cresc moralul. M-aş întoarce eventual la înţelepciunea bătrânilor: m-am născut în pielea goală, ce-i pe mine e profit. Dar nu se rezumă totul la balanţa contabilă. Mai e şi chestia asta nasoală, cu dragostea. Şi unde dragoste nu e, nimic nu e, decât deşertăciune şi Private Spice.

Avea Marcea o vorbă: „bă, pe noi nu ne f… oricine!“ Bine, bine, de acord, nu oricine. Dar de la oricine la nimeni e mare diferenţă, zău. Eu unul mă dau bătut, pe caz de boală. M-a tras curentul, am răcit, chiar nu se găseşte în criza asta financiară mondială niciun sărac suficient de amabil încât să-mi împrumute şi mie aspirina lui?

Aveam un amic care devenea delicios când, amânând pe motiv de mangă câte o partidă de ştangă, îşi justifica misoginismul cu tot soiul de raţionamente. „Femei sunt peste tot, calci pe ele ca pe dude!“, zicea el, completându-se visător: „Abia aştept să mă lase scula şi să mă dedic complet băuturii!“ Au trecut ceva ani de când a zis ultima oară chestia asta. Între timp, s-a-nsurat şi nu mai calcă prin crâşme.

Mai îmi făcusem un prieten beţivan care, deşi nu şi-ar fi găsit banii prin buzunare nici cu sprijinul OTV, venea şi pleca de la cârciumă cu o invariabilă bună dispoziţie. Mi-a dat şi mie reţeta: „Când mi-aduc aminte de datorii, mă duc la un vecin de bloc, care e mult mai în rahat decât mine. El îmi povesteşte câte sute de milioane are de dat şi necazurile mele mi se par brusc mărunte!“

Alt machitor fruntaş se indigna privitor la tariful haimanalelor: „Ar trebui plătite cu minimul pe economie, fiindcă stau degeaba, în timp ce eu fac toată treaba!“ Dacă s-ar fi întâlnit cu un un alcoolic pe care-l cunosc bine, s-ar fi lămurit: „Curvele nu-s plătite nu ca să facă sex cu tine – asta poţi să faci gratis cu nevasta! – ci ca să plece după ce actul e consumat.“

Intelectualii cu ficat mic, de bibliotecă, i-au botezat filozofi de cafenea pe înţelepţii de acest gen. Eu i-aş numi filozofi de crâşmă, pentru că, de bună seamă, cafeaua nu apare nici în teoriile lor despre viaţă şi lume şi nici pe nota lor de plată. Crâşmozofi. Ador înţelepciunea lor de moromeţi clătinânzi şi stilul lor de a scoate din desagă câte o vorbă duhnind a duh, fie ca să-l scoată din depresie pe muşteriul paradit de mâhnire, fie ca să-i aducă picioarele pe pământ clientului cu surplus de optimism.

Mi-aş fi dorit să câştig şi eu din profunzimea acestor măreţi gânditori. N-am putut însă memora sistemele lor de valori bine unse la punct, dintr-un motiv banal: discipolul era adesea mai abţiguit decât maestrul. De-asta apelez acum la toţi băutorii de apă plată: când umblaţi prin crâşme, luaţi-vă un carneţel şi-un pix la voi şi notaţi tot ce auziţi! Cine ştie câţi Ţuţea se pierd în anonimat, la ceasul zorilor, mergând în pas ondulat pe cele trei cărări către casă…