THE BLOG-BÂRLOG

…fabrici şi uzine, la mine-n cartier… zice cântecul, dar acum nu fac mişto. Am descoperit că-mi place Craiova tot mai mult şi i-am stresat pe toţi oltenii emigraţi la Bucureşti şi reveniţi în Bănie ca să-şi ciocnească ouăle de Crăciun şi Anul Nou.

Fac parte din generaţia surprinsă de globalizare cu naţionalismul în vine şi n-am chef nici să-mi sorb zeama de varză post-aderare din putina cu patriotism local. Dar să ştiţi că m-am săturat să primesc lecţii de civilizaţie de la nişte cetăţeni care-şi petrec un sfert de zi înjurând aproapele blocat în trafic, dar măguliţi în capitalismul lor fiindcă ambuteiajul la ei are trei benzi pe sens, şi nu una sau două – ca în provincie.

Mai rău mă apucă bâţul când văd la tv cum nişte stră-iobagi, bucuroşi c-au ajuns să-şi fiarbă cartofii în case clădite pe gustul lui Franz Josef, se apucă să prezinte Clujul ca model de urmat. Când îi vezi vorbind rar, ca şi cum ar gândi în timpul ăsta, mai că-ţi vine să-i iei în serios. E suficient însă, credeţi-mă, să baţi o dată drumurile Ardealului, ca să te convingi că nici suburbiile Băileştiului n-au gropi mai dense decât şoselele lor cu vedere directă la Schengen.

„Bine, bă“, mi-o taie interlocutorii, „dar în Craiova se împuşcă lumea în amiaza mare!“ O mare tâmpenie, le zic: ciocăneli de gen au loc peste tot, numai că, spre diferenţă de alte frumoase municipii, scandalurile craiovenilor devin publice, din cauza câtorva ziarişti cărora nu li se aburesc ochelarii când în zumul camerei apare vreo ceafă lată. Spălatul rufelor în public e, se zice, semn de democraţie.

Şi parcă nu mai am încredere nici în Europa, continentul ăsta boşorogit, unde şmecherii prizează coca la domiciliu, dar nu-şi permit să fumeze tutun în crâşmă. Hm, s-o da ora exactă la ei acolo, dar mie deja nu mi-ar părea rău să-mi stea niţel ceasul biologic.

Oricât ar zâmbi prin reclame vacile elveţienilor, am convingerea că tot văcuţele oltenilor, iernând în sufrageria vilei, sunt mai fericite. M-am învăţat în aşa hal cu Isarlâcul local încât presimt că, dacă vreodată flatulează şi pe-aici mireasa, o să cer azil politic la Sarajevo.

Ştiu ce vreau să fiu când o să mă fac mare: vreau să fiu snob. Să fiu mare şi snob. Aveţi senzaţia că asta-i o treabă banală, la care s-ar putea înhăma oricine? Vă înşelaţi. Eu n-am de gând să fiu un snob oarecare. Intenţionez să devin chintesenţa snobismului, să revoluţionez snobbingul, să fiu un guru al snobilor din lumea largă.

Ideea mi-a venit mai demult, când am auzit ce apă plată pentru snobi au inventat japonezii. Nu vă gândiţi la apă din gheţar, cum se găseşte şi prin Craiova, la vreo 90 de euro litrul. Nu, asta e o apă deosebită, filtrată nu-ştiu-cum, pură ca-n teoria lui Mendeleev. 10.000 de parai nici nu e mult pentru o sticlă cu aşa raritate. Dar, vedeţi voi, snobul din ziua de azi ar fi în stare să bea apa respectivă şi-apoi, pe revers de proces biologic, să constate satisfăcut că a lăsat pe capacul closetului trei stropi în valoare de 300 de dolari. Ceea ce nu e deloc interesant. Eu, snobul viitorului, o să cumpăr apa asta super-plată numai ca s-o torn în vaza cu albăstrele.

Mă-nţelegeţi, snobismul înseamnă să dai nişte bani doar să ştie ceilalţi că i-ai avut. Or, această tehnică e departe de-a fi atins perfecţiunea. De exemplu, un snob de mâna a doua pune cristale Swarovski pe chiloţeii de botez ai lu’ fie-sa. Un snob impecabil ar comanda, pentru copilul său, scutece de unică folosinţă tapate cu diamante pe cingătoare. Un snob simplu zboară la bussiness class. Snobul complex ar cumpăra toate biletele de la bussiness class, dar ar sta la economy, ca să fie limpede pentru oricine că snobismul nu e o chestiune legată de propriul confort. Snobul insipid îşi comandă haute-couture la Karl Lagerfeld. Snobul şmecher s-ar duce la Lagerfeld şi l-ar pune să-şi coase sigla pe un costum Armani. Un snob simplu îşi ia cel mai scump bilet la concertul Rolling Stones. Ei bine eu, devenind primul snob perfect din Univers, o să cumpăr absolut toate biletele puse în vânzare şi n-o să mă duc deloc la concert, doar pentru plăcerea de a vedea mecla lui Mick Jagger cântând pentru gazonul unui stadion perfect gol.

Ajuns la bătrâneţe, snobul ordinar îşi face un super-cavou, cu tron aurit şi tot dichisul. Snobul de geniu îşi face, în oraşe diferite, două super-cavouri, cu tronuri aurite şi tot dichisul. Unul dintre ele va rămâne veşnic gol, numai aşa, ca să creadă fraierii că snobii adevăraţi n-o mierlesc niciodată.

Spune-mi ceva trist, iubito, ceva mai trist decât şuieratul vântului prin burlane şi termopane. Fă-mă să plâng, în moaşe-ta on ice, emoţionează-mă până la lacrimi.

Povesteşte-mi despre tine, cum ai crescut lipsită de dragostea părinţilor. Şi cum, exact în ziua în care ai început s-o iubeşti pe mă-ta, ai aflat că eşti înfiată. Adu-mi aminte cum a călcat-o pe mătuşe-ta Jana o maşină cu numere de Olt. Fii mai crudă cu mine ca Inchiziţia, mai deprimantă ca o salcie, mai cinică decât o firmă de pompe funebre. Adu-mi aminte cum ai plâns când au dat colţul Freddy Mercury, Bobby Ewing şi Kurt Cobain, cum ai jelit la Titanic, cum ai avut ochişorii roşii, de iepure belgian, când ţi-a dispărut pisica de acasă.

Spune-mi cum ţi-ai dat virginitatea pe mâna unui imbecil pe care nu l-ai uitat nici acum, deşi în noaptea aia erai beată, iar el nu ţi-a mai răspuns la telefon încă de a doua zi dimineaţă. Lasă gravitaţia să-ţi aplece colţurile ochilor şi spune-mi cât de triste erau chiuratejele pe timpul comuniştilor, să plângem împreună 3 luni, 2 săptămâni şi o zi. Ei bine da, ştiu, şi tu ai vrea un copil, dar ai citit în Cioran că ţi-ar mulţumi dacă rămâne nenăscută. Nu te opri aici, iubito, nu înainte să-mi spui că nu merită să avem încredere în oameni, că bărbaţii sunt nişte porci, iar femeile nişte vorba aia, exceptând-o pe mama mea şi pe sora lui Napoleon.

Dă drumul la winamp, bagă nişte Cohen, nişte Nick Cave. Dumnezeu nu există şi, dacă există, există degeaba, fiindcă nu face dreptate: marele premiul la loto, ca să vezi, a fost din nou câştigat de-un moldovean dubios. Politicienii sunt nişte hoţi, draga mea, sunt de acord cu tine, n-are rost să mai votezi. Universitatea a luat bătaie încă o dată bătaie, iubito, e copleşitor ce se întâmplă, mai ales că s-au scumpit căldura, gazele, curentul şi uleiul de floarea-soarelui. E adevărat că s-au ieftinit televizoarele color, dar cui îi mai trebuie, când e atâta violenţă la televizor? Nimic nu mai e ce-a fost odată. Stratul de ozon se subţiază, orice ar face Mihaela Rădulescu. Iar dacă simţi că nu m-am mohorât îndeajuns, spune-mi că în Africa neagră moare câte un copil la fiecare 30 de secunde.

Întristează-mă, iubito: am avut o zi excelentă şi m-aş simţi grozav de stingher să fiu eu singurul om vesel într-o lume atât de tristă.

1. Într-o cârciumă cu lume bună, nişte tineri din lumea bună, copii cu niscaiva carte la bord, din aceia care dispreţuiesc militant subcultura pop, telenovelele, manelele şi maneliştii, ascultau cu plăcere melodii de pe coloana sonoră a coproducţiei rromâno-franceze Gadjo Dilo / L’étranger fou. Ştiţi voi, filmul care a pricopsit-o pe Rona Hartner cu o poală de premii prin ’98 – ’99, cu puţin timp înainte ca presa să-i dea trofeul de ex-amantă a ex-preşedintelui Milică. Interpretul cântecului în discuţie era un anume Adrian Simionescu, iar copiii din lumea bună îl ascultau cu plăcere. Nu bănuiau, sărmanii, că Simionescu e doar numele din buletin al artistului formerly known as Copilul Minune, Minune şi-atât, de Vito etc.

2. Pe pliantele de prezentare a Stufstockului de astă vară scria că festivalul e o şansă acordată arealului protejat cultural Vama Veche – 2 Mai, şi că manelele şi muzica house trebuie să se-audă doar de la Mangalia spre miazănoapte. Totuşi, în fiecare seară de festival, concertele erau deschise (sau închise) de dj-seturi. Organizatorii, grăbiţi să-şi propovăduiască adevărurile, nu-şi dădeau seama că tocmai încălcaseră platforma-program, aducând muzica house şi în josul Callatisului.

3. Pe când telenovelele erau batjocorite de intelighenţie, Adrian Cioroianu, în a cărui mapă de şoarece de bibliotecă se ascundea impecabil bastonul de ministru, făcea pipi contra curentului intelectual, sesizându-i corect ipocrizia: telenovelele nu-s aşa de rele, zicea el, pentru că le învaţă pe gospodine să-şi ţină casele dichisite şi curate, nu să înjure sau să scuipe pe jos.

4. Un folkist ieşean invitat la Zilele Craiovei încânta audienţa cu o compoziţie proprie, al cărei refren umplea sala cu marxism-leninism în re major: „Decât să fiu prost, mai bine sărac!“ Dialectica sa lirică, de Copou, mă şi făcea să văd în faţa ochilor un ţânc blondiu, cu ochi albaştri, interogat de mătuşă-sa: „Tu ce vrei să fii când o să te faci mare? Sărac sau prost?“ Grea dilemă.

5. De fapt, aş putea să dau şi un răspuns la întrebarea asta, dar vreau ca acest text să rămână unul despre toleranţă şi înţelegere. Şi-apoi, există deja destule bancuri cu moldoveni.