THE BLOG-BÂRLOG

Într-un top de la 1 la ş al celor mai imbecile tatuaje, săracul Che de pe umărul meu drept e undeva la mijloc. Zic eu, cu modestie. Ei, bine, dacă e să mă coiesc oleacă, am nişte scuze pentru el, dar nu despre asta e taina acuşica. La poziţia cu numărul ş, colegul Lazio a hotărât, pe vremea când lucram la lupamea, să îl claseze pe flăcăul ăsta, pe care l-am depistat anul trecut, purtând o ţâţă Emporio Armani, pe ştrand la Işalniţa.

Cel mai urât tatuaj de pe pământ

Dar să nu credeţi că nu se poate mai rău. Ş cu coroniţă. Uite peste ce dădui în Vamă: un tatuaj superb, proaspăt bătut, cu epiderma metalistă încă iritată de la ac.

Cel mai penibil tatuaj de pe pământ

Parcă mai degrabă-l înţeleg pe ăla de şi-a scris Armani decât pe roacărul ăsta dus cu pluta şi cu cortul anti-manele. Deşi, făcând o analogie cu fotbalul, cred că fenomenul este explicabil: cunosc mai mulţi olteni care şi-ar tatua pe spate „Muie Dinamo!“ decât „Forza Ştiinţa!“

Am avut o revelaţie. Mi s-a arătat ce-mi lipseşte, ca să fiu un cetăţean cu adevărat deştept şi responsabil: trebuie să fac parte din marea oaste a luptătorilor antimanea.

Lucrurile aşa au stat: mi s-a arătat în vis James Hetfield, îmbrăcat în negru, călare pe un cal negru şi cu o aureolă neagră deasupra capului şi mi-a vorbit aşa: „Prietene, ţara voastră e o ţară de manelişti.“ Ştiu, i-am răspuns. „Din cauza lor, nu se ştie dacă o să mai venim şi a treia oară la concert, ca să apuci să-ţi iei şi tu bilet!“, mi-a zis Hetfield, şi pe urmă a dispărut, călare pe calul lui negru. Când se depărta, am văzut că, de şaua calului, era legat capul însângerat al lui Vali Vijelie, din care se mai desluşeau doar dinţii de aur. Iar calul, pe măsură ce se pierdea în zare, devenea o făptură mistică şi căpăta chipul lui Adrian Despot.

M-am perpelit toată noaptea, am năduşit sub plapumă, am avut insomnii, ca să zic aşa. M-am tot întrebat ce-o însemna visul ăsta şi, până dimineaţa, mi-am dat seama. Trebuie să lupt împoriva acestui flagel al subculturii, numit manea. Am înţeles că asta e cheia succesului, garantată mie-n sută: cu cât mă voi arăta mai dezgustat de manele, cu atât lumea cea bună din jurul meu va începe să mă vadă aşa cum sunt eu, de fapt: un tip ok, inteligent, cult, conectat la adevăratele probleme ale umanităţii şi cu pula mare.

La cafeaua de dimineaţă, marcat de vis, am întocmit un plan de luptă antimanele, împărţit în următoarele etape.

1. Etapa conceptuală: manelistul nu trebuie considerat om Mai departe scrie-n carte »

1. Într-o cârciumă cu lume bună, nişte tineri din lumea bună, copii cu niscaiva carte la bord, din aceia care dispreţuiesc militant subcultura pop, telenovelele, manelele şi maneliştii, ascultau cu plăcere melodii de pe coloana sonoră a coproducţiei rromâno-franceze Gadjo Dilo / L’étranger fou. Ştiţi voi, filmul care a pricopsit-o pe Rona Hartner cu o poală de premii prin ’98 – ’99, cu puţin timp înainte ca presa să-i dea trofeul de ex-amantă a ex-preşedintelui Milică. Interpretul cântecului în discuţie era un anume Adrian Simionescu, iar copiii din lumea bună îl ascultau cu plăcere. Nu bănuiau, sărmanii, că Simionescu e doar numele din buletin al artistului formerly known as Copilul Minune, Minune şi-atât, de Vito etc.

2. Pe pliantele de prezentare a Stufstockului de astă vară scria că festivalul e o şansă acordată arealului protejat cultural Vama Veche – 2 Mai, şi că manelele şi muzica house trebuie să se-audă doar de la Mangalia spre miazănoapte. Totuşi, în fiecare seară de festival, concertele erau deschise (sau închise) de dj-seturi. Organizatorii, grăbiţi să-şi propovăduiască adevărurile, nu-şi dădeau seama că tocmai încălcaseră platforma-program, aducând muzica house şi în josul Callatisului.

3. Pe când telenovelele erau batjocorite de intelighenţie, Adrian Cioroianu, în a cărui mapă de şoarece de bibliotecă se ascundea impecabil bastonul de ministru, făcea pipi contra curentului intelectual, sesizându-i corect ipocrizia: telenovelele nu-s aşa de rele, zicea el, pentru că le învaţă pe gospodine să-şi ţină casele dichisite şi curate, nu să înjure sau să scuipe pe jos.

4. Un folkist ieşean invitat la Zilele Craiovei încânta audienţa cu o compoziţie proprie, al cărei refren umplea sala cu marxism-leninism în re major: „Decât să fiu prost, mai bine sărac!“ Dialectica sa lirică, de Copou, mă şi făcea să văd în faţa ochilor un ţânc blondiu, cu ochi albaştri, interogat de mătuşă-sa: „Tu ce vrei să fii când o să te faci mare? Sărac sau prost?“ Grea dilemă.

5. De fapt, aş putea să dau şi un răspuns la întrebarea asta, dar vreau ca acest text să rămână unul despre toleranţă şi înţelegere. Şi-apoi, există deja destule bancuri cu moldoveni.

Doişpe şi ceva, poate unu după amiaza: pauză de masă pe şantierul din centrul Craiovei. Doi muncitori s-au tras deja dinspre miezul lucrărilor spre maşina parcată undeva în dreptul ACR. Bătrâna Dacie 1310 albă, fabricaţie ’87 – ’88, are uşile din faţă larg deschise, aşa încât băieţii, mai prăfuiţi decât mobila unui burlac, să stea cu fundurile înăuntru şi cu picioarele afară. Când trec pe lângă ei, cei doi tocmai dau cep câte unui BigMac oltenesc: juma’ de pâine împănată cu felii lucioase de parizer, tăiate de grosimea unui deget. Asta în timp ce, dintre tablele Daciei, Nicolae Guţă cântă ultimul său şlagăr, cu inflexiuni focoase şi volum maxim, să se audă până în curtea Colegiului Carol:

„Sună telefoanele ca dracii/ Şi vin milioanele cu sacii!“

Melodia şi versurile ei mobilizatoare îmi electrizează imaginaţia. E uimitor, îmi spun, cum poate muzica să transforme oamenii, vindecându-le sufletele, făcându-i să unoeori să viseze cu ochii deschişi şi cu gura plină.

Celor doi muncitori, par example, le-ajunge o manea veselă pentru ca, hocus-pocus!, sacul care le îndoaie şalele pe tarlaua UTI să nu mai fie plin cu ciment, ci cu milioane de lei, vechi sau noi, la alegerea dumneavoastră. Şalopetele hărtănite sunt deja treninguri Nike, Dacia 1310 se metamorfozează în Logan cu şaişpe supăpi, parizerul însuşi devine icră neagră. Iar telefoanele… Ah, telefoanele! Sună ne-ntrerupt, apeluri care mai de care mai importante, încărcând minut cu minut şi cent cu cent cartela pre-pay a utilizatorului. Numai şosetele au voie să rămână rupte, fiindcă aşa s-a văzut că poartă chiar domnul Wolfowitz, preşedintele Băncii Mondiale.
Muzica, nu-i aşa?, e hrana sufletului, aşa cum parizerul e, de bună seamă, hrana trupului.

Pe măsură ce mă depărtez de locul prânzului muzical, pun capăt reveriei şi parcă încep să mă-ntristez: păi, vă daţi seama cu ce inimă grea se vor întoarce cei doi parizerieni pe şantier, trudind la o arteziană programată genetic să cânte doar Bach sau Mozart, niciodată Guţă?