THE BLOG-BÂRLOG

Transmitem în direct din Vama Veche, zona terasei Stuf, unde vreo mie – două de cetăţeni dansează şi ţopăie pe ritmuri agreate bio-cultural, cu o bucurie şi o vioiciuine de zici că tocmai s-a sfârşit al Doilea Război Mondial.

Corporatişti făcuţi mangă, care dansează cu toată nonşalanţa celor patru carduri VISA din buzunare; punkişti gata să facă pogo şi pe melodiile lui John Lennon; satanişti închipuiţi, cu pentagrama de pe tricou spoită cu maioneza shaormei, bucuroşi că prin partea asta de ţară nu-i bagă nici dracu-n seamă; hippioţi costelivi, pletoşi şi bărboşi, hristoşi care te întreabă dacă n-ai o ţigară în plus cu fierbinţeala rugii din Grădina Ghetsemani. Toţi dansează şi se bucură şi fac consumaţie, în timp ce eu, de-abia aterizat în mijlocul lor, stau şi mă întreb: ce-or sărbători oamenii ăştia?

A ieşit victorioasă vreo revoluţie anti-globalizare şi eu, ca un ageamiu ce sunt, n-am aflat? O fi fost poluarea înfrântă acum, de când greenfestul e sponsorizat de esenţa mişcării şi a poluării? S-a găsit remediul pentru cancer? Au înviat Morrison şi Cobain? Se refac stratul de ozon şi calota glaciară? Se intră fără bilet la Stuffstock? Ori faptul că se aud pe plajă melodiile pe care le-au învăţat pe de rost ascultându-le la i-Pod, în fiecare dimineaţă, în metrou, are asemenea efect revigorant?

Nu cred.

Să fie vorba doar de alcool, nisip, iarbă, muzică şi sex? Adica nu tu revoluţie, nu tu nonconformism, nu tu boemie?

Nu pot să cred nici asta.

Mă rog, n-o să-nţeleg prea curând de ce s-o bucura atât de tare această armată de rebeli, antrenată psihologic să lupte cu tot ce e chicios, comercial sau scoate fum, dar e bine că ei se bucură şi mă bucur şi eu de bucuria lor, ca într-un terapeutic group-hug. Şi-apoi, de ce să mă-ngrijorez? Vorba aia: nu încălzirea e globală, băutura e puţină!

Noi, urmaşii Romei, tindem să ne rupem de trecutul sămănătoresc şi să devenim brusc un popor de intelectuali.

Nu-mi spuneţi că librăresele moţăie în post, ori că la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene se citesc mai mult ziare. E ca mine: encefalul naţiunii dospeşte în ritm de cozonac. Şi, dacă nu mă credeţi, am şi dovada.

I-auziţi: deşi în Craiova erau 2000 de locuri disponibile, numai 11 absolvenţi de generală s-au dus de bună voie şi nesiliţi de nimeni la şcolile de arte şi meserii. Restul băncilor vor fi umplute de tinerei care, deşi ar fi năzuit să urmeze o carieră teoretică, din păcate n-au primit evanghelia de la calculatorul care – logic – calculează mediile la capacitate.

Aşadar, dintr-o promoţie întreagă, numai 11 cetăţeni visează să fie instalatori, bucătari, zugravi sau alte asemenea profesiuni.

Ceilalţi tineri iubesc cu precădere cartea. De bună seamă, la mijloc trebuie că e un amor platonic, de la mare distanţă, impecabil mascat de notele obţinute în primii opt ani de patimă şcolară.

Refuzaţi de munca de birou, aceşti copii o să devină meşteri cu de-a sila, iar mâinile lor, suferind de nostalgia pixului pierdut, vor ţine strâmb şpaclul, rindeaua sau cheia de treişpe.

De fapt, deja sunt mai multe cabinete de avocatură decât croitorii. Şi e încă de pe-acum mai uşor să găseşti neurochirurgi care îmbogăţesc firmele de pompe funebre, decât un electrician care să dea bine cu priza-n perete.

Peste câţiva ani, sunând după instalatorul care să desfunde chiuveta, vom primi vizita te miri cărui geniu irosit, care ne va spune că nu-i rost de reparaţie, iar dopul din ţeavă va dispărea de unul singur în maxim un secol, datorită activităţii microbiologice de la nivelul sifonului, dar şi a intensificării frecvenţei de vibraţie a planetei.

Instalatorul vero, pasionat şi priceput, meseriaş în adevăratul sens al cuvântului, e o specie pe cale de dispariţie. Cu toate robinetele din casă defecte, vom plânge la capul lui ca la groapa lui Lae Chiorul. Dar nu-i bai: la fiecare colţ de stradă vom găsi un psiholog profesionist care să ne scăpe de depresie.

Domnişoara răpusă de prea mult dat cu sapa prin dosarele unei multinaţionale de audit i-a indignat grozav pe câţiva amici de-ai mei, care mi-au sugerat că s-ar cuveni să scriu două vorbe despre caz.

La-nceput, n-am prea fost de-acord, zicându-mi că, dacă m-apuc să compătimesc un om mort prin muncă, o să se găsească multe minţi odihnite care să creadă că fac un apel la nemurire prin lene.

După ce am aflat de pe forumurile on-line cu ce ochi dubioşi priveşte lumea această primă şi tristă dovadă de capitalism în România, n-am putut rezista să-mi dau şi eu cu părerea-n perete.

Unii comentatori spurcau lăcomia multinaţionalei Ernst&Young, care ar putea la fel de bine să se cheme şi Dead&Young, judecând după vârsta la care dau colţul angajaţii. Alţii ziceau că e prost Codul Muncii, care dă amenzi prea mici unor firme prea mari ca să le doară-n cont. Alţii, în fine, că e de vină sistemul ticăloşit şi că tinerica respectivă ar trebui să zică mersi c-a murit pentru un salariu mare şi c-a ajuns vedetă postmortem într-o ţară în care se moare, fără necrolog televizat, pentru leafa minimă pe economie.

Toţi aveau dreptatea lor, m-a surprins încă că, din omenie sau din neatenţie, nimeni nu găsea vreo vină răposatei, care vrusese doar să facă şi ea carieră.

Dar staţi oleacă, fraţilor, despre ce carieră vorbim? Li se iartă păcatele celor cu oasele albite în carierele de piatră de la Canal, unde ajunseseră în cătuşele lui Dej! Dar dacă noi, odrasle ale lumii teoretic libere, ne punem singuri la gât jugul unor mii de euro leafă şi ne arătăm dispuşi să murim pentru numele sfintei zile de salariu, ca nişte ocnaşi dintr-o carieră bănoasă, apoi ăsta e, în primul rând, păcatul lăcomiei noastre.

În general, nu e nicio fală să mori; să mori pentru bani bani e însă o mare tâmpenie, indiferent de vârstă, sex sau sumă.

Şi mă gândeam aşa, încercând să fac conexiuni, că tot la 29 de ani a murit şi Ciprian Porumbescu. Poate pentru că pe-atunci nu erau aşa la modă multinaţionalele de audit, acesta şi-a permis să lase în urmă o baladă instrumentală, nu o balanţă contabilă.