THE BLOG-BÂRLOG

Via Lazio, via simonet, mi-adusei aminte de o poezie pe care o zice câteodată Şerbănică, pe atunci neşomer. O poezie rezultată din frământările lirice ale lui George Topârceanu şi intitulată sugestiv Dilema, ca o dovadă că geniul poetic anticipa ce băşină de melodie o să producă Kelly Rowland şi Nelly 90 de ani de mai târziu.

DILEMA

Aţi văzut prea bine, că la consultaţii

Doctorii te-ntreabă despre emanaţii

Vor să ştie tonul, abundenţă, faze,

Unii le zic vânturi, alţii le zic gaze.

Dar să nu vă mire dacă medicina

Studiază astăzi foarte mult băşina

Fiindcă-n biologie pentru toţi e clar:

A băşi e-un lucru foarte necesar.

Mai departe scrie-n carte »

Deci nu-nţeleg nimic din lepşele ăştea. Am mai primit câteva, mi-am băgat şurubelniţa în ele. Dar pe-asta o (primesc) accept, fiindcă să vedeţi ce întrebări deştepte are într-însa, perfect complementare problemelor mele din ultima vreme, legate preponderent de rostul vieţii, enigma morţii, iertarea păcatelor şi statutul incert al aţei pulii.

1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu.

Două guri ai, chip frumos,

Una-n faţă, una-n jos,

Una dulce şi fudulă,

Alta este pentru pulă. Mai departe scrie-n carte »

un poet cânta demult despre o molie tristă

pentru că nu găsea intrarea într-un bec;

eu îmi amintesc acum despre o muscă norocoasă,

care a găsit într-o noapte

intrarea în lumânare.



Muse - Unintended

Epitaf:

Matematica spune că un număr finit de particule

- adică Universul -

creează un număr finit de combinaţii

- adică noi -

care, într-un timp infinit, se vor repeta de un număr infinit de ori.

Asta înseamnă că ne vom revedea.

Odată, am scris şi eu o poezie. O poezie despre o poveste. Aşa mi se-ntâmplă mie, scriu poezii doar când mi se termină poveştile. Sau când încep altele. Aş fi, de bună seamă, un poet bun pentru naşteri şi înmormântări.
Şi poezia era cam aşa (copy/paste):

***

la târgul sufletelor de un leu
vroiam să-mi scot pârleala cu al meu;
ţucălarii lui Faust, ce oaste de strânsură,
dar vai!, nici un Mefisto nu ne-a fost pe tură.

strict refuzat de muze şi de zei,
bag seamă că doar tu, fetiţo, mă mai vrei

aşa că fac eu ultimul prim pas
te chem la uşă cu rugină-n glas
epavă după orice stas,
beat ca un popă după parastas
suflet de tomberon şi de pripas
îţi spun că asta-i tot ce mi-am rămas.

îmi ţineai predici despre-un nou început
de ce nu te bucuri, nu asta ai vrut?

***

Şi avea şi un titlu, se chema „Înapoi“. Titlul, cu siguranţă, a fost neinspirat. Dacă mă gândesc bine, trebuia să se fi chemat „Înainte“.

(I’ve nothing much to offer…)

- Vezi tu, mă Mişule, lumea asta e cam întoarsă cu curul în sus.

(There’s nothing much to take…)

Nu ştiu ce pula mea are, de unde i se trage. Oamenii ăştia din jurul nostru, toţi sînt oameni frumoşi, cum ai zice tu, nu sînt nişte maimuţoi… Ei, oamenii ăştia caută poezia, dar ei nu mai văd proza, nu mai văd teatrul. Mă simt aşa de modă de veche, cîteodată.

(But we’re absolute begginers…)

Ei caută doar poezia. Ce pula mea atîta poezie? Nu-i înţeleg. Poezia o ai sau n-o ai, dar proza, Mişule, proza poţi s-o cauţi. Poveştile, unde sînt poveştile? Uită-te la ei. Hai, uită-te un pic în jurul tău. Vezi, toţi caută extazul momentului, caută metafora. Unii caută rima. Nu sînt aici ca să bea, sînt aici ca să caute momentul ăla unic, momentul ăla care îţi împarte viaţa în două: jumătatea în care îl cauţi şi jumătatea în care ţi-l aminteşti. Vrei să-ţi zic ceva, Mişule? Momentul ăla nu există. Nu există. Berea asta ne împarte viaţa în două jumătăţi, înţelegi, şi nimic din ce-a fost înainte de ea nu va mai fi la fel. În faţa fricii, în faţa morţii, poezia moare. Poveştile rămîn, poveştile sînt singurele care trăiesc veşnic. Poezia, Mişule, e masturbare. Povestea e sex. Sex sălbatic. Cu finalizare orală. Orală şi anonimă. Toţi prăjiţii din ziua de azi, toţi beţivii, toţi prietenii noştri caută poezia şi de-aia o să moară trişti.

(If our love song could fly over mountains…)

Nu ştiu dacă pricepi, tu eşti tînăr şi poate-ţi imaginezi că o să vină ziua aia, ziua Z, ziua marii debarcări în fericire. Îţi spui că o să intri cu totul în fericire, ca marea pulă a omului intrînd în marea pizdă a cosmosului. Dar ce te faci după aia, în ziua Z plus unu? Te-ai gîndit? Crezi că încă o să mai ai zîmbetul pe buze? Crezi că încă o să mai ai extazul în suflet? Te înşeli. O să fie doar depresie post-coitum. În cel mai fericit caz, o să cari în spate, tot restul vieţii, crucea propriei tale fericiri. Dar nu asta o să se întîmple. Cînd o să te doară spatele, o să încerci să fugi. Şi-atunci, ceva din tine o să-ţi spună: încă nu am găsit poezia, poezie trebuia să fie ceva frumos, nu ceva care îmi rupe coastele! Şi-o s-o iei de la capăt, fără să ştii că nu ai nimic de găsit pe drumul ăsta.

(We are absolut begginers…)

Deci îţi zic: caută proza. Caută teatrul. Caută poveştile care au un început şi un final. Bagă-ţi pula în ele de momente magice. Nu există, crede-mă pe cuvînt sau fute-ţi viaţa căutîndu-le. Caută poveştile care au un final fericit. Ălea sînt singurele care merită trăite.

- Păi şi-atunci, de ce-ai vrut să asculţi melodia asta, asta nu e tot poezie?

- Eşti un bou, Mişule, asta eşti. O să înţelegi cînd o să fii mare.

(There’s no reason to feel all the hard times…)

Era noapte şi era vin roşu, lumea devenise frumoasă, iar eu îi masam buricele degetelor cu propria-mi spinare.
Şi era ca şi cum toţi poeţii erau beţi, numai eu, nepoet, nu mă puteam îmbăta.
Şi era ca şi cum toate visele mele se visaseră.

***

Oamenii de acolo îşi făceau morminte frumoase, în cimitire dichisite, aşa încât lumea să creadă că moartea le-a fost un fason.

***

Ne futem sau facem dragoste?, se întreabă domnişoara. Şi despre mine se zice adesea că mi-am futut viaţa; dar domnişoara ştie cel mai bine: n-am futut-o, am iubit-o.

***

Într-o pereche de ochi noi şi eu sunt altul; strânşi în palmele mele, sânii ei sunt alţii. Ne desparte lumea întreagă şi trei rânduri de textile. Eu am erecţie, ea se gâdilă.

***

Unele zile sunt mai lungi ca altele, şi-ţi lasă în gât un gust sterp, de tutun şi de cola şi de praf cosmic. Dar e frumos când te culci: lungimea contează.

• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.

• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.

• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.

• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.

• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).

• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.

• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.

• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?

Lemurul Marcea

• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.

• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.

• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“

• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.

La sfârşitul unei săptămâni de inactivitate cerebrală, aveam numai două chestii despre care aş fi putut scrie. Una era despre toamnă şi despre poezie. A doua era despre felul în care unele segmente de populaţie vorbitoare de bucureşteană pun „gen“ în locul semnelor de punctuaţie. Numai că mă sună Marcea, care e deja la Velvet, şi ca să nu-l las să stea prea mult singur pe-acolo, bag amândouă ideile într-un singur post, să vedem ce-o ieşi.

Deci mie, pe vremea când mai puneam mâna pe-o carte, mi-a plăcut mult Arghezi, gen. Clitorisul sensibilităţii meu a fost cel mai bine gâdilat de poezia lui masculină, umorizată şi tristă, dulce-amară, de felul lui de a lăsa metafora să iasă nu din litere, ci din idee, de a lăsa perechi de versuri pe cât de sărace în epitete pretenţioase, pe atât de absolut memorabile, gen.

Acuma de, gen, ce să fac? Se pare că cele 21 de grame de suflet cu care m-a dotat Doamne Doamne sunt fabricate undeva într-o cooperativă agricolă de producţie, şi de-aia îmi place să-ntind mămăliga în tigaia cu ouă şi să citesc Flori de gen Mucigai.

Păi de exemplu în Rada:

Sunt bolnav de miresme, gen.

Sunt bolnav de cântece, mamă.

Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă!

Nimic pe lumea asta nu s-ar potrivi mai bine senzaţiei aia de after-hours pe care o ai când bunăciunea împiciorogată pe lung şi fustată pe scurt la care te-ai holbat o noapte întreagă în discotecă pleacă în pizda mă-sii acasă, fără ca tu să-ţi fi făcut curaj să o abordezi tangenţial, gen.

Sau, din Streche:

Îmi caut, gen, leacul

Şi la Dumnezeu, şi la Dracul.

În La Popice, doi hăndrălăi se bat gen până când unul ajunge în mormânt, unul în puşcărie:

Şi toată pricina

Gen fusese Gherghina.

Tinca n-are gen norocul Gherghinei:

Vezi, Năstase osânditul

Nu te-a pătruns decât o dată;

Şi atuncea toată, gen,

Cu tot cuţitul.

Iar aia, Cântec mut, vă rog să mă credeţi pe cuvânt că e gen genială:

La patul vecinului meu

A venit az-noapte Dumnezeu

…

El acum stă în pat.

Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. Gen.

De fapt, toată polologhia asta plecase de la norii ăştia urâţi, de 30 august, care mă apasă pe inimă mai ceva decât coasta aia pe care mi-am rupt-o la fotbal acum trei săptămâni, gen:

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,

Sufletului nostru bucuros de moarte, gen.

Asta nu e din Flori de gen Mucigai, e din Cuvinte gen Potrivite. Dar, cum ziceam şi aseară la terasă la Niva: indiferent de anotimp, „gen“ e un cuvânt potrivit.

Nu ştiu dacă fuserăţi atenţi – eu unul nu fusei – dar marmota asta bătrână de Şerbănică se gândi el, între două Timişorene şi trei Ciuc, că n-ar fi rău să-şi testeze talentele scriind prima ştire în versuri (n-o fi ea prima, dar eu alta n-am mai pomenit) din istoria presei locale. Ştirea apăru prin surprindere în ultimul număr din Republica Oltenia, dar fraierul de poet făcu o greşeală: nu marcă vizibil prozodia, bătându-şi joc de propria-i muncă prin înşirarea versurilor unul după altul. Acuma vin io şi descâlcesc poezia, ca să vedeţi cu ce rasă de oameni dubioşi m-am înhăitat:

Adela bea vopsea

(ştire de Şerban Comănescu)

Când eşti proprietară a cafenelei Play,
Îţi poţi permite orice bizarerii să bei.
Aşa îşi luă Adela un Pepsi blue odată
Şi merse-acasă iute, să beie sticla toată.
(Nu, nu putea să-şi toarne la masă, în local:
ar fi crezut clienţii că-i spirt medicinal.) Mai departe scrie-n carte »

Ca să nu mă certe iar Cioby, trebuie să vă spun de la bun început că autoarea pare o femeie de treabă. Mai mult, după cum recunoaşte în „Bibliografia“ (sic!) de la finalul volumului, e mai mult decât o femeie de treabă: e o femeie de serviciu. Cele opt clase pe care le are s-au dovedit suficiente pentru a aprinde flacăra poeziei, o adevărată flamă olimpică, pe care n-a mai putut-o stinge nimeni şi nimic.

„Din copilărie am scris multe poezii pe care nu le-am păstrat, negândindu-mă vreodată că voi ajunge să le public, eu compuneam cântece şi le cântam singură prin casă“, explică autoarea în aşa-zisa şi sus-pomenita bibliografie. Care e atunci diferenţa între ea şi Marius Moga? Aflăm imediat: „Până când într-o zi am aflat de concursul de poezie populară de pe canalul Tv Etno unde am participat. Poezia Pleci neicuţă militar poezie care a fost desemnată de Uniunea Scriitorilor din Bucureşti ca fiind cea mai bună din acea lună, lucru pe care mi l-a confirmat pe acelaşi post de televiziune şi doamna Doina Mirea. Atunci mi-am dat seama că poeziile mele pot fi bune pentru a fi scrise şi editate. […] Acum îi mulţumesc din suflet Dumnezeului Iehova că numai el mi-a dat tăria de a edita această carte.“

Poeta ştie, deci, că tot românul s-a născut poet, după cum ştie că unul a fost poetul nepereche. Drept dovadă, poezia Dorinţă: Mai departe scrie-n carte »

Nu sunt atât de prăpăstios încât să zic că romantismul a dat ortul popii, dar nici atât de chior încât să nu bag de seamă că, din păcate, fenomenul a suferit oareşce mutaţii genetice.

De exemplu, mi se pare că romanticul contemporan se simte îndreptăţit să behăie serenade sub balconul dulcineei sale, doar dacă anterior i-a cumpărat amorezei vila, cu tot cu balcon.

În aceeaşi ordine de idei, sunt tentat să afirm că, tocmai pentru că dragostea nu ţine de foame, s-au deschis atâtea şi-atâtea restaurante şi bistrouri, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Serile târzii, cu şampanie şi lumânărele, sunt un caz de romantism de-a dreptul înduioşător, mai ales dacă se petrec la Poiana Braşov, unde aerul oxigenat permite o combustie ameliorată a parafinei din candelele parfumate, în timp ce sticlele de Dom Pérignon se găsesc pe mai toate drumurile.

Pentru romanticii din trafic, partidele de sex pe bancheta din spate a maşinii sunt un exemplu irefutabil de pasiune neînfrânată, drept pentru care sunt sigur că şi Novalis sau Eminescu, dacă ar fi trăit în era noastră, şi-ar fi dorit ca tapiseria automobilului să fie din piele întoarsă.

Acum, că tot am amintit de poeţi, o întrebare: oare câţi nefericiţi s-or mai chinui, în anul Domnului 2007, să pună cu botul pe labe sufletul unei femei, scriindu-i versuri?

Atât de puţini, mă gândesc, că şi-un ciung i-ar putea număra pe degete.

Şi-apoi, pentru cel dispus să se dedea la acte de lirism, în cel fel ar trebui să brodească focoasele rime, ca să poată penetra auriculele şi ventriculele din corazonul domnişoarei d’aujourd’hui?

Probabil că de maximă nobleţe ar fi catrenul: „Pentru surâsul tău dumnezeiesc / Ţi-am dat un inel din aur turcesc / Dar dac-ai vrea să fiu al tău amant / Ţi-aş da unul de platină, cu diamant…“

Ei, să mai îndrăznească cineva să-mi explice cât e de uşor să fii romantic în ziua de azi!