THE BLOG-BÂRLOG

Acuma, că tot se ceartă fetele pe Caragiale, şi după o zi în care tot vorbii cu nişte băieţi simpatici despre Epoca de Aur, îmi adusei aminte de un episod din istoria recentă al cărui tragi-comic bate la cur imaginaţia oricărui – ce vreţi voi – regizor, scenarist, romancier, jamaican fumat etc.

E de la cutremurul din 1977. În primele momente de după tragedie, se crease un val de emoţie colectivă greu de controlat, iar la Radio şi TVR începeau să se anunţe pagubele. Comitetul Central începe să sune prim-secretarii şi să le ceară statistici provizorii. Timişoara – ics la sută din clădiri afectate, igrec morţi. Craiova – ics la sută din clădiri afectate, igrec morţi. Şi tot aşa, până ajung în micuţul oraş Zimnicea, din judeţul Teleorman. Aici, un secretar de partid sufocat de emoţia tragediei şi obişnuit să umfle producţiile de grâu, orz, ovăz etc, se uită în jur şi observă că nu prea are cu ce fi în trendul catastrofei naţionale: câteva case prăbuşite, un singur mort. Dar nu poate să fie el mai fraier decât naţiunea îndurerată şi raportează: 80 la sută din clădiri distruse. Ceauşescu primeşte lista cu avariile şi constată că oraşul cel mai afectat din toată Republica Socialistă este, evident, Zimnicea. Aşa cum ar fi procedat orice şef de stat, anunţă că a doua zi dimineaţă va fi la faţa locului, să îi îmbărbăteze pe localnicii sinistraţi.

Toată noaptea, buldozerele au avut de lucru. Până dimineaţa, când a sosit Ceaşcă, Zimnicea era distrusă nu în proporţie de 80 la sută, ci integral. Secretarul de partid a înregistrat un succes notabil: Zimnicea este şi acum, în arhivele statului, consemnată ca fiind singura localitate pe care cutremurul din 1977 a ras-o de pe faţa pământului.

Miercuri, la Korona, unde aterizai de-a-n pulea pe la miezul nopţii, era petrecere sârbească. Mulţi sârbi, mai mulţi decât îmi imaginam că studiază p-icişilea, muzică sârbească, câţiva români, unii din ei muşterii tradiţionali, ceilalţi nişte maimuţoi aflaţi în veşnicul lor tranzit nocturn între discoteci şi manelării. Câteva feţe drăguţe de sârboaică, alte câteva cururi drăguţe de sârboaică, uneori legate de mama natură în acelaşi corp. Ritmuri cam orientale – mie oricum nu-mi displac, iar ceilalţi muşterii erau dispuşi să le treacă cu vederea, pe considerentul că măcar sârbii s-au bătut cu americanii şi n-au supt-o necondiţionat de la marele licurici crizat. Mă rog, un pretext numai bun să-mi aduc aminte ce forţă incredibilă şi ce satisfacţie sufletească îţi dă apartenenţa la o minoritate.

Merg pe premiza că intrătorii pe acest blog sunt destul de deştepţi încât să nu mai fie nevoie să teoretizez acuşica de ce minorităţile – de orice tip ar fi ele – sunt capabile să degajeze energii sociale net superioare majorităţii. Aşa că trec direct la pasul doi, la o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce nu simt deloc afecţiunea asta minoritantă pentru grupul ăsta teoretic minoritar din care, tot teoretic, aş face parte? De ce-i dispreţuiesc pe cei care, ca şi mine, îşi trec verile prin Vama Veche? De ce mă enervează roacării care dau din cap prin crâşme şi care ar fi gata să-şi aducă de-acasă cd-urile cu death când se duc la o aniversare? De ce m-aş pişa de la etaj pe toţi poeţii rataţi, aşa ca mine, când îi văd frecând tejghele barurilor şi expunându-şi textele trist-libidinoase tuturor minorelor debusolate, gata să-i asculte? De ce mă scârbesc cei care beau până uită de ei, deşi eu însumi sunt formolizat de ceva vreme? De ce-mi stârnesc umor cinic băieţii şi fetiţele care şi-au găsit libertatea de expresie într-o ţigară cu iarbă? De ce-mi dispreţuiesc propria minoritate?

Cam ştiu, de fapt, de ce. Pentru că minoritatea mea, spre diferenţă de altele, nu ştie să-şi savureze existenţa de minoritate. Pentru că, în contrast cu ce-a mai rămas din idealurile mele, minoritatea mea s-ar vrea majoritate. Ca şi creştinii de dinainte de 313, aşteptând un edict de la Milano care să-i îndepărteze definitiv de toate motivele rezistenţei, ca un Ernesto Guevara aşteptându-şi numirea în funcţia de ministru cubanez, minoritatea mea tinde să-şi asume altfel de valori decât cele care i-ar face cinste. Dar degeaba visezi, dacă visezi în timpul somnului. Degeaba eşti boem în Boemia. Şi de-aia minoritatea asta în discuţie m-a obligat să creez o minoritate şi mai mică în mijlocul ei, şi apoi – când şi asta a falimentat – una şi mai mică – şi tot aşa, până când o să ajung să mă simt bine într-o societate unipersonală, în care aş fi, în sfârşit, singur împotriva nimănui.

Dar aş fi în stare s-o divizez şi pe-aia.

• Nu mă pot abţine, că tot se vorbi atâta despre România bunul simţ. Nu am atâta bun simţ încât să mă abţin.

• Auzi tu, România bunul simţ. Ca şi cum ar exista o ţară a bunului simţ. Ca şi cum bunul simţ ar fi pe undeva pe lumea asta regula, iară nu excepţia. Dar vai, bunul simţ e acel set de valori care ţie nu îţi lipseşte niciodată; bunul simţ e mereu acel lucru care le lipseşte celorlalţi, când te deranjează.

• Cel care spune că are bun simţ e la fel celui care spune că o să ajungă în Rai: din clipa în care crezi că ai asemenea certitudini, le-ai şi pierdut.

• Suedezii spun că bunul simţ e cea mai înaltă formă de inteligenţă. Proverb mai înţelept ca ăsta nu găseşti repede. Extragem următoarele idei: bunul simţ nu e ceva înnăscut sau intabulat în psihic în anii copilăriei, ci ceva care trebuie căutat absolut tot timpul – altfel n-ar mai fi marele premiu al evoluţiei. Mai înţelegem şi că nicio altă formă de inteligenţă sau talent nu e o scuză pentru lipsa bunul simţ.

• Şi apoi, ne place să admitem că nu există bun simţ ca funcţie continuă pe parcursul unei vieţi şi că, de fapt, bunul simţ e prezent în puncte şi sesizabil în medie aritmetică. Dar vine Nietzsche şi ne potoleşte: nu intensitatea trăirii înalte îl face pe om mai bun, ci longevitatea, rezistenţa acesteia.

• Poate asta ne seduce la Iisus: nu că a murit o dată pentru noi, ci pentru că ne-a lăsat să înţelegem că face asta în fiecare zi. Dar Dumnezeu nu are bunul simţ pe care ni l-am dori noi de la El şi, din fericire, nici nu ne cere nouă bunul simţ pe care îl cerem noi celor din jur.

• Nu există om expus publicului care să mai fie pasibil de bun simţ, pentru că bunul simţ implică discreţie; deci nu există bun simţ la politicieni, după cum nu poate exista bun simţ la ziariştii care-i critică. Mai grav şi, pe undeva, mai dureros: nu poate exista bun simţ la artişti. Orice nuanţare e inutilă, poate că de-aia, pe vechile fresce bisericeşti, artiştii erau, alături de curve, comercianţi şi alte genuri de păcătoşi, printre cei trimişi în focurile Iadului.

• Colac peste pupăză, nici nu ştiu dacă e de dorit o Românie a bunului simţ. Bunul simţ individual aduce, în mod tradiţional, sărăcie. Şi nu ne garantează nimeni că bunul simţ colectiv aduce progres.

• E relativă treaba, orişicum. Când lumea mi se pare nesimţită, îmi place să-mi propun bunul simţ. Când, dimpotrivă, lumea mi se pare prea plină de bun simţ, îmi place să fiu nesimţit. Dar şi-atunci, mă ambiţionez să mă mint că sunt nesimţit din bun simţ.

• Şi, din păcate, sunt foarte mulţi ca mine.

Plec la mare. Şi ieri îmi zise Şerbănică:

- Mişule, dă-te-n pula mea, până să pleci să faci şi tu un fel de editorial, ceva care măcar să semene cu un editorial, că ăla de pe sait e vechi şi de căcat.

Şi m-am jurat că i-l fac până plec la mare. Şi i-l făcui.

De ce nu salvează Mihai Gavrilă turismul românesc

Una dintre dramele recurente ale poporului român, exceptând ratarea calificării la diverse turnee finale, e că avem, domne, o aşa ţară frumoasă, dar, ce chestie de tot păcatul, n-avem domne parte de turismul ăla care să ne umple pe toţi de bani şi de respect universal.

Şi, după ce zice asta cu năduf, rumânul începe să explice şi de ce se petrece o aşa nasoleală, folosind acel lexic diavolesc, capabil să nominalizeze cauza oricărui eşec: management defectuos, infrastructură execrabilă, lipsă de responsabilitate guvernamentală. Bla, bla.

Până mă întorc de la mare, puteţi citi continuarea în republică. O să fie bine.

Hai, că am chef de taină: aţi observat cât de fraieră e presa asta românească, cu mine cu tot? Trecu o săptămână de la alegerile europarlamentari şi toate posturile tv şi toate ziarele se miră a proasta ce caută Eba, Gigi şi Vadim în Parlamentul European. Io vin şi vă-ntreb exact contrariul: ce caută acolo ăilalţi 30?

Hai, nu 30. Mai sunt capetele de listă şi încă vreo cinci-şase mai de Doamne-ajută. Mai sunt vreo zece care au mai apărut pe la televizor, nu neapărat în condiţii favorabile lor. Dar tot rămân vreo zece – cinşpe cetăţeni de care n-a auzit nici mass-media şi care tocmai au pus-o de-o carieră pe banii noştri.

Ăia, după ce că sunt la fel de buni sau de răi ca trioul atât de urcat în slăvi Eba-Gigi-Vadim, nici măcar nu s-au evidenţiat prin nimic. Or fi, cum mi-i imaginez eu, nişte maimuţoi euro-pupincurişti, numai buni s-o ardă-n ciungă pe la Bruxelles şi să asigure necesarul de fonduri europene pentru proiectele clientelei de partid?

Şi încă o chestie: ne-am opărit toţi găsindu-l pe naţionalistul Vadim în PE. Nici măcar în prostie nu suntem patrioţi: Laszlo Tokes e de trei ori mai tranşant în mesaj extremist decât Vadim şi n-am văzut pe la nicio televiziune să se oftice moderatorii că a intrat în Parlament. Sau nici nu ştiaţi că e şi Laszlo Tokes un europarlamentar – ce ironie a sorţii – român?

Nesupunere civică, aşa crede domnul prim-ministru că se numeşte atitudinea românilor care cârcotesc cu privire la taxa de primă înmatriculare. Glorioasă tâmpenie – aşa cred eu că se numeşte scurtcircuitul cerebral al autorilor de-acum celebrei partituri „cu cât mai veche maşina, cu atât mai mică taxa.“

O maşină de zece ani şi cu o durată medie de viaţă de treişpe – zice domnul Vosganian simulând inteligenţa – mai are cam puţin de trăit, adică mai are puţin de poluat. Merită, deci, o taxă de primă înmatriculare mai micuţă. O maşină nouă va face, hă-hă!, cam multă umbră asfaltului, adică va polua mult, adică trebuie taxată fără milă. Ergo – zic eu, aliniindu-mă la logica finanţistului-şef – o maşină de douăzeci de ani vechime nu mai poluează din anul 2000, de când i s-a dus durata medie de viaţă. Pentru că înmatriculează un asemenea auto-zombie, rumânul ar trebui eventual să primească de la stat câteva sute de euro.

Dacă aranjamentele integrării îi hărăziseră României soarta de ţară-cimitir-de-maşini-nemţeşti (ceea ce n-ar fi de vreo mirare), onor guvernanţii puteau cel puţin găsi un fel mai cinstit de-a promova marfa de autohaus. Dar să fiu mai întâi luat de prost şi apoi acuzat de nesupunere civică – ăsta mi se pare un lucru de neiertat la proximele alegeri.

Mai enervant e că, mulţumită principiilor zootehnice care ghidează acţiunile guvernului în raport cu ţara, vom ajunge o groapă de gunoi rutier nu doar pentru Vest, ci şi pentru vecinii bulgari. Stăpânii castraveciorilor îşi pot şi ei arunca ciurucurile peste gard, la noi în ogradă, şi nu mă miră deloc că au apărut deja firme specializate, care le vând românilor amatori de chilipiruri maşini înmatriculate la Vidin sau la Sofia.

Şi, în fine, ce mă scoate cel mai tare din sărite: după atâţia ani în care statul a luat banii de la gura copiilor ca să finanţeze programul „Rabla“, banda lăsată liberă de daciile model ’87 va fi repede ocupată de renaulturi fabricaţie ’91. Şi chiar dacă, peste câteva luni, executivul îşi va pune cenuşă în cap, va fi prea târziu: cu câteva sute de mii de gioarse proaspăt înmatriculate, România va fi devenit deja câştigătoarea incontestabilă a programului „Rabla Europei“.