THE BLOG-BÂRLOG

Mai departe scrie-n carte »

Domnul student Vasile Augustus Zgribcea, despre care am mai vorbit şi cu alte ocazii, aşa că nu vi-l mai prezint, are din nou examen. De data asta, e vorba de materia numită Finanţe. Ceea ce trebuie să ştiţi este de ce dl. Zgribcea nu învăţă, nici de data asta, nimic.

Mai întâi, pentru că profesorul G. Tudoroiu este unul dintre cei mai aspri şi intrasigenţi din facultate. Când l-a rugat pe unchiu-său, profesor şi el, să-i pună pile, dl. Zgribcea a primit următorul răspuns:
Mai departe scrie-n carte »

• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.

• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.

• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.

From

• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.

• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!

• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…

Odată, am scris şi eu o poezie. O poezie despre o poveste. Aşa mi se-ntâmplă mie, scriu poezii doar când mi se termină poveştile. Sau când încep altele. Aş fi, de bună seamă, un poet bun pentru naşteri şi înmormântări.
Şi poezia era cam aşa (copy/paste):

***

la târgul sufletelor de un leu
vroiam să-mi scot pârleala cu al meu;
ţucălarii lui Faust, ce oaste de strânsură,
dar vai!, nici un Mefisto nu ne-a fost pe tură.

strict refuzat de muze şi de zei,
bag seamă că doar tu, fetiţo, mă mai vrei

aşa că fac eu ultimul prim pas
te chem la uşă cu rugină-n glas
epavă după orice stas,
beat ca un popă după parastas
suflet de tomberon şi de pripas
îţi spun că asta-i tot ce mi-am rămas.

îmi ţineai predici despre-un nou început
de ce nu te bucuri, nu asta ai vrut?

***

Şi avea şi un titlu, se chema „Înapoi“. Titlul, cu siguranţă, a fost neinspirat. Dacă mă gândesc bine, trebuia să se fi chemat „Înainte“.

(I’ve nothing much to offer…)

- Vezi tu, mă Mişule, lumea asta e cam întoarsă cu curul în sus.

(There’s nothing much to take…)

Nu ştiu ce pula mea are, de unde i se trage. Oamenii ăştia din jurul nostru, toţi sînt oameni frumoşi, cum ai zice tu, nu sînt nişte maimuţoi… Ei, oamenii ăştia caută poezia, dar ei nu mai văd proza, nu mai văd teatrul. Mă simt aşa de modă de veche, cîteodată.

(But we’re absolute begginers…)

Ei caută doar poezia. Ce pula mea atîta poezie? Nu-i înţeleg. Poezia o ai sau n-o ai, dar proza, Mişule, proza poţi s-o cauţi. Poveştile, unde sînt poveştile? Uită-te la ei. Hai, uită-te un pic în jurul tău. Vezi, toţi caută extazul momentului, caută metafora. Unii caută rima. Nu sînt aici ca să bea, sînt aici ca să caute momentul ăla unic, momentul ăla care îţi împarte viaţa în două: jumătatea în care îl cauţi şi jumătatea în care ţi-l aminteşti. Vrei să-ţi zic ceva, Mişule? Momentul ăla nu există. Nu există. Berea asta ne împarte viaţa în două jumătăţi, înţelegi, şi nimic din ce-a fost înainte de ea nu va mai fi la fel. În faţa fricii, în faţa morţii, poezia moare. Poveştile rămîn, poveştile sînt singurele care trăiesc veşnic. Poezia, Mişule, e masturbare. Povestea e sex. Sex sălbatic. Cu finalizare orală. Orală şi anonimă. Toţi prăjiţii din ziua de azi, toţi beţivii, toţi prietenii noştri caută poezia şi de-aia o să moară trişti.

(If our love song could fly over mountains…)

Nu ştiu dacă pricepi, tu eşti tînăr şi poate-ţi imaginezi că o să vină ziua aia, ziua Z, ziua marii debarcări în fericire. Îţi spui că o să intri cu totul în fericire, ca marea pulă a omului intrînd în marea pizdă a cosmosului. Dar ce te faci după aia, în ziua Z plus unu? Te-ai gîndit? Crezi că încă o să mai ai zîmbetul pe buze? Crezi că încă o să mai ai extazul în suflet? Te înşeli. O să fie doar depresie post-coitum. În cel mai fericit caz, o să cari în spate, tot restul vieţii, crucea propriei tale fericiri. Dar nu asta o să se întîmple. Cînd o să te doară spatele, o să încerci să fugi. Şi-atunci, ceva din tine o să-ţi spună: încă nu am găsit poezia, poezie trebuia să fie ceva frumos, nu ceva care îmi rupe coastele! Şi-o s-o iei de la capăt, fără să ştii că nu ai nimic de găsit pe drumul ăsta.

(We are absolut begginers…)

Deci îţi zic: caută proza. Caută teatrul. Caută poveştile care au un început şi un final. Bagă-ţi pula în ele de momente magice. Nu există, crede-mă pe cuvînt sau fute-ţi viaţa căutîndu-le. Caută poveştile care au un final fericit. Ălea sînt singurele care merită trăite.

- Păi şi-atunci, de ce-ai vrut să asculţi melodia asta, asta nu e tot poezie?

- Eşti un bou, Mişule, asta eşti. O să înţelegi cînd o să fii mare.

(There’s no reason to feel all the hard times…)

… atunci neapărat ar trebui să citiţi ce scrise jupân Şerbănică.

Campania electorală de toamnă îi găseşte pe votanţii din comunele judeţului pe de-a-ntregul pregătiţi să-şi ofere votul lor, câştigat cu vărsare de sânge în 1989, candidatului care dă dovadă de cea mai mare pricepere în a rezolva problemele ţării. Mai departe, e treaba aparatului de partid să-i convingă pe oameni care e acel candidat.

***

Primul lucru pe care trebuie să-l facă un strateg bun e să ia în consideraţie nevoile reale ale populaţiei. În felul ăsta, ar putea fi evitate incidente neplăcute, precum cel petrecut, cu ceva vreme în urmă, în localitatea Valea Stanciului, unde bravii militanţi ai stângii abia au scăpat nebătuţi după ce le-au împărţit votanţilor din cârciuma „La Gogu“ calendare, brichete şi plase frumos inscripţionate:

- Păi şi berea şi micii unde sînt?

- Vă rugăm să primiţi o brichetă şi o plasă şi să nu uitaţi ca Duminică să îl votaţi pe candidatul nostru.

- Bă, fir-ai al dreacu’ să fii, faci pe prostu’? Bere, mici, nimic nu dai?

- A, nu, nu, nu avem bere şi mici.

- Ia vino, mă, Ninele încoace. I-auzi la ăştia: nu vor să ne dea bere şi mici.

Până la urmă, militantul stângii scoate o sută de mii din buzunar şi-i lasă pe votanţi să-şi potolească setea şi foamea.

***

Cazuri de-astea s-au mai văzut de-a lungul vremii. O gospodină din comuna Amărăşti i-a dat cu mătura pe spinare unei activiste de partid care i-a oferit o şapcă. Asta după ce gospodina văzuse la televizor că în ţară sunt împărţite sticle de ulei şi pungi de zahăr.

- Ce să fac cu şapca, lua-te-ar boala de pagubă! Io, femeie bătrână, să umblu cu şapca-n cap, să se râdă tot satul de mine…

***

Mai sunt anumite situaţii în care e bine să ştii că emanciparea femeii nu s-a produs cu succes în totalitatea comunelor:

- Bună ziua, tanti.

- Bună ziua. Marş, mă Azore, marş în cuşcă.

- Trecurăm şi v-aduserăm o găleată.

- Mulţam, pupa-ţ’aş ochii tăi, că şi-aşa nu mai aveam de loat apă. Marş, mă Azore. Da’ numai de plastic aveţi garniţi d-ăştea?

- Numa’ de plastic, tanti, numa’ de plastic.

- Ăştea se rupe repede toarta.

- Nu se rupe, tanti, nu se rupe. La ălelalte se rupe, la ălea roşii. Da’ cu cine votezi săptămâna viitoare?

- Aoleo, nu ştiu. Că bărbatu-meo nu-i acasă.

***

Calitatea materialelor promoţionale e şi ea foarte importantă. În satul Buzduc, comuna Popânzăleşti, un cetăţean revoltat a pus câinii pe reprezentantul partidului de dreapta, la o săptămână după ce reprezentantul partidului de centru-dreapta îi oferise o brichetă defectă.
- Futu-vă-n gură de hoţi, ar fi exclamat el.

***

De-aia e bine, după cum vă zisei, să ştii exact ce doresc cetăţenii şi să te conformezi dorinţelor lor legitime. Şi din acest considerent, distinsul secretar de organizaţie judeţeană de partid Eugen Georgescu, intrând în curtea lui Petrică Sârbu, zis şi Petre a’ lu’ Socoteală, pune o întrebare de indubitabil bun-simţ:

- Bună ziua, taicule. Ia zi, taicule, ce-ţi lipseşte matale?

Stafful de campanie stă în afara curţii, turmă portocalie disciplinată şi înfofolită în geci portocalii; numai Eugen Georgescu a făcut doi paşi înăuntru, ca unul care ştie că bunele sale intenţii îl vor scăpa rapid de statutul de musafir nepoftit. Camera de filmat a unei televiziuni locale şi-a îndreptat obiectivul către reprezentantul electoratului, gata să transforme momentul în videoclip de campanie.

Binişor trecut de 70 de ani, Petrică Sârbu îşi priveşte ţinuta tradiţională: vestă din blană de oaie peste pulovăr, nădragi din prelată de cort, ciorapi de lână şi încălţări de cauciuc tip gumari, marcaţi finuţ cu simbolul „D&G“. Şi, după o clipă de gândire, spune:

- Ce să-mi trebuiască, taică? Nişte cizme şi o pulă nouă.

Curvele sunt, după cum se ştie, o ruşine pentru societate. E degradant să faci sex cu o femeie contra unei sume de bani, pentru că ajungi să te întrebi: care mai e valoarea ta ca bărbat? Unde e frumuseţea flirtului? Unde e momentul ăla de emoţie, unde e clipa aia decisivă, dintre da şi nu?

La concluziile astea ajunsese, fără mare greutate, şi Viorel Dumitru-Ionescu, în etate de 35 de ani, un tip bine, cu oareşce stare, bun creştin, căsătorit şi tată a doi copii minori.

Pe de altă parte, mintea lui Viorel Dumitru-Ionescu e obligată să-şi pună şi alte întrebări, foarte naturale şi destul de legitime, dacă stai să te gândeşti că împrejurile îl forţează să trăiască în secolul XXI. Cea mai apăsătoare dintre ele e: care e viitorul vieţii lui sexuale? De zece ani, nu a făcut dragoste decât cu nevastă-sa, ca să nu mai spunem că, raportată la ultimii doi ani, afirmaţia asta e aproape neadevărată. Viorel îşi priveşte, dimineaţa, penisul ca pe un corp delict. Ştie că organul ăla avea un rost, la un moment dat, ba chiar au fost ani în care Kaizer – pentru că aşa fusese botezat – stătea în centrul ecosistemului tânărului, pe atunci, Dumitru-Ionescu. Totul se raporta la Kaizer, totul trecea prin sau pe lângă respectivul corp cavernos. Şi acum, la ce s-a ajuns? La situaţia asta deplorabilă, în care trebuie să-şi fută doar nevasta, şi nici pe-aia chiar în felurile şi în ritmul pe care el şi le-ar dori.

Pentru ca tabloul tragediei personale a personajului nostru să fie complet adăugăm că, de când i s-a născut primul copil, doamna Mirela-Maria Dumitru-Ionescu refuză cu înverşunare să mai presteze pe tărâmul sexului oral, un domeniu care o recomandase în tinereţe şi care avusese un merit critic în a se ajunge la acea zi în care Viorel o ceruse de soţie.

Într-o noapte, Viorel a încercat să îşi îmbete soţia suficient de tare încât, cu conştiinţa plecată cu sorcova, aceasta să revină la vechile şi beneficile sale atitudini. După o sticlă de vodcă, doamna Mirela-Maria a binevoit însă să se facă atât de mangă, încât Viorel, în loc să aibă parte de senzaţiile întărite nădăjduite anterior, a trebuit s-o ţină de frunte, deasupra closetului, pentru ca ea să poată vomita fără să se rănească.

Şi acum, vă întreb pe dumneavoastră, stimaţi şi înţelepţi cititori, aşa cum şi Viorel Dumitru-Ionescu se întreabă pe sine: ce e de făcut? La curve refuză să se ducă, serviciul greu şi obligaţiile familiale îl împiedică să-şi piardă nopţile prin discoteci, la agăţat, iar în tot timpul ăsta nu se poate împăca defel cu gândul că vaginul soţiei sale este ultimul de care Kaizer va avea parte în această efemeră existenţă.

***

Pentru că prietenii la nevoie se cunosc, e nevoie ca, după o noapte plină de alcool şi mărturisiri, bunul amic Costel, care deţine în locaţie de gestiune terasa Samurai, din centrul istoric al oraşului, să vină cu ideea salvatoare:

- Bă, eşti prost. Păi nu dăm, mă, interviu de angajare?

Viorel Dumitru-Ionescu nu înţelege din prima, dar îi este explicat:

- Dăm interviu de angajare şi tu te dai de patron. E moca, frate, şi de nu ţi-o place ce iese, să-ţi bagi pula-n curu’ meu.

Şi, la scurt timp după aceea, în Gazeta de Sud apare următorul anunţ, cu chenar şi litere boldate:

„Terasa Samurai angajează fete tinere, prezentabile. Salariu atractiv, bonusuri. Preferabil mediul rural. Relaţii la telefon 0766…“ Mai departe scrie-n carte »

Imobilul de pe strada Măgureanu, numărul 22, constă într-o casă de trei camere, cu demisol pe toată suprafaţa. Un negustor venit din Ardeal, Gheorghe Chiriş, a construit-o cu mâna lui, între 1933 şi 1937. Chiriş n-a prevăzut-o, desigur, cu veceu interior, pentru că pe vremea aia nu exista canalizare pe strada Măgureanu. Amenajarea respectivei căzu în sarcina strănepotului de negustor, care reuşi să-şi recapete casa în instanţă, în 1999, după un proces lung şi anevoios. Zece ani de la sentinţa definitivă şi irevocabilă, la ora relatării noastre, veceul cu pricina este motivul unei negocieri la sânge.

***

Negocierea cu pricina are loc la parterul casei, în fosta bucătărie, transformată acum în biroul redactorului-şef al săptămânalului local „Interesul Olteniei“. În jurul unui birou din pal melaminat, plin de hârţoage, ziare mai noi şi mai vechi, pahare cu cola şi scrumiere pline-ochi, stau după cum urmează:

1. Alex Neacşu, redactor-şef la Interesul. Deşi n-are nici 30 de ani, Dumnezeu i-a oferit şansa ca, de la vârsta asta, să le ştie deja pe toate.

2. Constantin Purcaru, zis Purcel, finanţatorul din umbră al săptămânalului sus-numit. Bate spre 40 de ani şi 140 de kilograme şi avea foarte mulţi bani, până să înceapă marea criză economico-financiară. Nu ştie el multe, dar nici nu-i trebuie, pentru că îl are alături pe Neacşu.

3. Adrian Brânduşă, juristul săptămânalului Interesul Olteniei.

4. George Chiriş, zis Gigel, strănepot de proprietar, devenit şi el, prin forţa lucrurilor, proprietar.

5. Ileana Trascău, zisă Nely, alint consemnat şi de numărul de înmatriculare preferenţial de la maşină, ceva cu NLY în coadă. Nely este patroana bodegii „Madrid“, care ocupă întreg demisolul clădirii.

6. Cristina, nu-i ştim numele de familie, dar nici nu e important. Cristina are 19 ani şi e singura angajată a Madridului, unde munceşte de-i sar capacele. Dar e mai bine decât la ea acasă, în comuna Desa, unde ar trebui să mulgă vacile şi unde s-ar afla foarte repede că nu prea mai e nici fată mare.

***

- Domnu’ Gigel, atâta explică-mi şi mie: de ce noi plătim şapte sute de euro pe cocioaba asta, iar doamna plăteşte douăsutecincizeci şi are şi veceu în banii ăştia?

Alex Neacşu e supărat, şi pe bună dreptate: singurul grup sanitar al clădirii se află la subsol, aşa că distinşii redactori ai săptămânalului Interesul trebuie să iasă în curte, să ocoleasă clădirea şi să coboare în cârciuma Madrid ca să scape de fireştile apăsări.

- Ce treabă ai, domne, dumneata cu cât plătesc io chirie? Păi ce, dacă dai şaptesute de euro acuma înseamnă că trebuie să nu vă uitaţi pe unde vă căcaţi şi să spăl eu de căcat după voi?

Nely Trascău e şi ea supărată, şi pe bună dreptate: nu se aştepta la atâta mizerie de la colocatari, mai ales că, auzind că sunt ziarişti, se lăsase pradă prejudecăţii că oamenii cu carte nu lasă urme pe vasul ceramic. De aceea s-a şi hotărât, în dimineaţa asta, să încuie încăperea şi să nu le mai permită jurnaliştilor de la Interesul să mai folosească veceul.

- Păi da’ unde vrei doamnă să ne pişăm, dacă ne încuiaşi uşa? Normal că ne pişarăm pe scări!, spune, scos din sărite, Neacşu.

- Păi io încuiai azi. Da’ ieri şi alaltăieri şi-n toate zilele, ia întrebaţi-o pe Cristina cât căcat a spălat după voi! Zi, Cristina, cât căcat ai spălat după ei?

Cristina, jenată, tace.

- Adică ce vrei să spui, cucoană, că aştia cinci angajaţi ai mei se cacă mai mult decât muşterii tăi?, se bagă în discuţie şi finanţatorul Purcaru. Mai departe scrie-n carte »

Pe domnul inginer Ilie Fotescu îl apucară, de câteva zile, insomniile. Se agită noaptea, se ridică din pat brusc şi se duce în bucătărie să bea o ţuică, să-şi aprindă o ţigară, dar degeaba: somnul plecat nu mai are niciun chef să se întoarcă. Nici zilele nu-i sunt mai liniştite: inginerul n-are stare neam, nu-i stă deloc gândul la muncă, nu-i mai priesc nici emisiunile de la televizor, nici meciurile de fotbal şi se poartă de parcă o oaste de viermi i-au cotropit curul.

Doamna Aurora Fotescu, nevastă-sa, îi spune din când în când, cu nedisimulată îngrijorare:

- De, mă Ilie, aia îţi trebuia ţie? Ai şi tu o vârstă, acuma, ce-ţi mai trebuia ţie să ştii ce s-a-ntâmplat acu’ douăjcinci de ani?

- Fată, înţelege o dată, răspunde domnul inginer, căruia îi place să-şi alinte soţia cu apelativul ăsta, deşi sunt amândoi trecuţi de 50 de ani. Trebuia să ştiu adevărul!

Şi domnul inginer apasă pe cuvântul ăsta: a-de-vă-rul. Şi, uneori, precizează:

- Ştii doar că nu mi-a plăcut ni-cio-da-tă să trăiesc în minciună. Cum spune poetul: adevărul e stăpânul nostru.

Iar după ce spune asta, domnul Fotescu se duce la biblioteca mare din sufragerie, scoate de-acolo două dosare mari, de carton, le priveşte câteva clipe tremurând, după care le pune la loc. De bună seamă, în dosarele acelea stă depozitat adevărul.

- Da’ ce scrie acolo, Ilie?

- Ce să scrie, fată, scrie că lumea e plină de jigodii. Unde nu te-ai aştepta, acolo sînt jigodiile ale mai mari.

Până la urmă, la împlinirea a nouă zile de când nu mai pusese geană pe geană, într-o Duminică dimineaţă, domnul inginer se hotăreşte să îşi tranşeze problema cu omniprezentele jigodii:

- Fată, fă şi tu trei cafele, că îl chemai pe finu’ Nelu încoa. Mai departe scrie-n carte »

• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.

• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.

• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.

• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.

• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).

• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.

• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.

• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?

• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.

• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.

• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.

• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“

• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.

Stăteam la Baumax şi ceream lămuriri despre inelele de draperii. O doamnă drăguţă îmi explica de zor, că doar de-aia ia salariu. La un moment dat, îmi timp ce făceam în minte socoteli, mi-am pipăit turul pantalonilor şi mi-am simţit curul.

Deci era a doua oară când purtam pantalonii ăia şi a suta oară când purtam pe dedesubt nişte chiloţi roşii, jolidon, cumpăraţi la un moment dat, pe fondul te miri cărei crize de ego. Acum constatam cu groază că pantalonii mei aveau o ruptură grozavă, de la betelie până aproape de genunchi, prin care se vedeau, lăbărţaţi, chiloţii roşii şi picioarele mele sexy.

Doamna amabilă îmi explica de zor cum e cu clemele şi cu fi-urile de draperie, moment în care eu, într-o vagă stare de şoc, zic: Mai departe scrie-n carte »

Pe domnul Doru l-am cunoscut acum vreo opt ani. Eram amândoi colaboratori la o revistă. El scria despre poşta imaginară a redacţiei, adică dădea răspunsuri imaginare unor scrisori imaginare. Probabil mersese pe principiul că minus cu minus face plus, aşa că din două fabulaţii adunate iese ceva real.

Domnul Doru avea încă de pe atunci un simţ al umorul dubios, dubioşenie care transpira mai ales atunci când spunea bancuri (Cioby ştie). Pe vremea aia, domnul Doru mi-a spus bancul cu berea Ursus: Cică iepuraşul se întâlneşte cu ursul, în pădure: “Ursule, vezi că la cârciuma din luminiş au adus bere cu numele tău!” “Cum aşa?”, se miră ursul, “au adus bere Dănuţ?”

Bancul în sine e o tâmpenie, ştiu. Mai departe scrie-n carte »

Am fost atât de încântat de gândul că o să-mi petrec Crăciunul la Viena încât am ajuns acolo fără să-mi dau seama că n-o să am ce mânca în seara de Ajun.

Hotelul era d-ăla ieftin, avea doar o popotă pentru micul dejun, după care ciuciu haleală. Nicio problemă, îi zic lu’ a mică, mergem şi căutăm un restaurant. Căutatul a mers bine, cu găsitul însă am stat cam prost. Afurisiţii de capitalişti trăseseră obloanele şi se vârâseră în case, să simtă spiritul Crăciunului. Devenise frustrant. Şi nu era atât foamea, cât gândul că, în timp ce noi ne umezeam în ploaia Austriei, undeva în ţară rudele noastre studiau la căldurică vreo juma’ de porc, cu şorici cu tot. Foarte enervant.

Până la urmă, am găsit un restaurant indian, deschis până la unşpe. Aveam la dispoziţie o oră ca să glojdim ceva şi ne-am luat un platou amestecat de-al lor, nu ştiu cum se chema. Mare greşeală. Totul era pané în farfuria aia, nu ştiai ce bagi în gură nici înainte, nici după ce muşcai. Numai buruieni, oricum. Conopidă pané, ceapă pané, sâmburi de măslină pané, muguri de mărar pané sau ce-o mai fi fost pe-acolo. Când ne-au dat indienii afară, oricum, ne era mai foame decât când intraserăm.

Făcând haz de necaz, am luat-o înapoi spre hotel. Când s-ajungem, vedem nişte lumini aprinse: restaurantul Anaconda. Deschis. Hai să-l încercăm şi p-ăsta, zic, poate or avea şi altceva decât picioare de şarpe, eventual pané. Şi, deschizând uşa, vedem scris pe firmă: rumänische restaurant. Măi, să fie!

Românesc era, fraţilor. Un proiector mare, dat pe OTV. Manele în boxe. Un tip agitat, probabil patronul, se învârtea de colo-colo prin sală, vorbind tare la mobil. Şapte-opt români, la o masă plină cu sarmale şi mămăliguţă. Doi australieni, cred, încercau să înţeleagă ce se-ntâmplă. Preţuri mici, porţii mari, vin bun. Le-am zis prietenilor de-acasă, într-un sms, că dacă nu plecam la Viena, treceau sărbătorile pe lângă mine fără să ascult o manea. M-am îndopat, m-am pilit oleacă şi, cu burta plină ochi, am redevenit patriot. Occidentul mă vrusese flămând, Orientul îşi bătuse joc de papilele mele gustative, în timp ce românii mei – aşa cum sunt ei, cu OTV-ul şi manelele lor – îmi dădeau ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi. Credeţi-mă, a fost bine. Şi dacă aş fi aflat în seara aia de ce s-a sinucis Diana Maloş, aş fi avut cel mai fericit Crăciun.