THE BLOG-BÂRLOG

Stau aşa şi-mi spun câteodată că o relaţie, o poveste de dragoste, o afacere de cuplu – cum vreţi să-i ziceţi – e un amestec semiraţional de sentimente şi clişee, de nebunie şi ţâţe, alcool şi cur, nevroze şi cafele de dimineaţă, evadări şi reveniri etc. Cred că aşa trebuie să fi mers lucru şi între mine şi Majorică, de-a lungul vremii. Cred că aşa au început. Aşa trebuie să fi început. Între timp, au ajuns aici:

Da, am făcut dovleci de Halloween, cu Majorache. Şi aveţi o singură încercare ca să vă prindeţi care-i dovletele scobit de mine şi care-i ăla făcut de ea.

Întâmplarea asta surveni în mod firesc după ce scrisei despre bun simţ, ca şi cum aş fi ştiut despre ce e vorba:

Deci eram io în trafic, la volanul noii mele maşini second hand, când sună telefonul. Dubios, erau nişte cunoştinţe cu care nu prea am mare taină. Ne leagă o friguroasă excursie la Praga şi maxim un telefon pe an.

- Salut, Ovidiu, zic.

- Nu e Ovidiu, e nevastă-sa, zice ea, Anca. Te sunarăm să te felicităm pentru evoluţia pe scara socială, văzurăm că ţi-ai luat Audi…

Io acuma, normal, mă simţii măgulit, mă simţii pentru o clipă ca făcând parte dintr-o lume care, de altfel, nu prea e deloc a mea, dar către care mă mână constant şi necruţător jegoasele frustări ale adolescenţei flămânde. Ce-i lipsea chelului? A seis, cu volan în piele şi toate cele… Adică, îmi zisei, ei cu Audi, eu cu Audi, uite, domne, cum interpretează lumea unele chestii… După care, umflându-mă eu în sinea mea, mă pregăteam să bag un text plin de modestie despre cum nu am dat cine ştie ce avere pe maşină şi alte tra-la-lauri de-astea de – desigur – bun simţ. Dar nu apucai să deschid gura:

- Te văzurăm la semafor, continuă Anca râzând, erai cu mâinile băgate-n nas până la cot.

Aha. Deci era o capcană.

- Da, zice, o imagine deosebită.

Şi io mă prefăcui amuzat, da’ mă enervasem aşa o ţâră. Adică, stătui io şi mă gândii, acuma nu mai am voie să fac biluţe la semafor? Păi atuncea care mai e plăcerea condusului? Plus că, am citit io mai demult pe internet, scobitul în nas e semn de activitate cerebrale intensă. Adică gândesc. Fac biluţe, deci exist.

Şi-acuma nici măcar nu mai trebuie să le lipesc pe tapiserie. Am spaţii de depozitare sub scaunele din faţă. Păi pentru ce credeţi că le-au făcut nemţii, a? Că valiza cu bani sigur nu încape acolo la modelul ăsta de maşină şi de şofer:

• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.

• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.

• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.

• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.

• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).

• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.

• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.

• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?

• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.

• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.

• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.

• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“

• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.

Una scurtă, că mă duc la fotbal.

Cum ar zice Majorică, experta momentului în reguli de mers pe drumuri publice: ce facem când întâlnim semnul de circulaţie alăturat?

a. Îl ocolim pe partea stângă.

b. Îl ocolim pe partea dreaptă.

c. Nu-l ocolim deloc.

Vă daţi seama că io azi bifai c-ul.

Deci plecai io de la librărie cu şapca în cap, ochelarii de soare peste şapcă şi cu telefonul în  mână, scriind un mesaj. Deci ieşii din librărie şi se întâmplă ceva ce până acum reuşisem, cu mari sforţări şi unduiri, să evit: dădui un ditai capul în tinicheaua aia care ar trebui să mă protejeze pe mine de maşinile rele care vrea să mă calce. Futu-i albastrul mă-sii lui de semn şi gura mă-sii de sistematizatorul circulaţiei care l-a pus acolo, că e montat pe un stâlp în mijlocul unui trotuar de juma de metru, şi când vrei să-l ocoleşti trebuie să te curbezi ca Neo în Matrix.

Bun, acuma nu asta era duma, că dădui io cu capul în semn. Dă-le în pula mea, şi pe semn, şi pe cap. Dădui cu capul şi mersei mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să mă uit în stânga sau în dreapta, de teamă să nu dau de ochii vreunui nemernic care râdea de necazul meu. După doi paşi, aud un claxon lung.

- Băga-mi-aş pula în mă-ta, îmi zic io în gând, convins că e vreunul care râde din maşină de mine. Nu întorc capul, nu schiţez niciun gest, merg mai departe.

Bă frate, şi vine unul după mine, alergând săracul, să-mi dea înapoi ochelarii de soare. Se dăduse omul jos din maşină şi-mi luase polaroijii de pe jos, că eu, ca orice bou care tocmai a luat în frunte un semn de trecere de pietoni, normal că nu-i văzusem şi nu-i auzisem căzând.

Vezi, de-asta e bine să-ţi mai taie câte-un indicator rutier calea. Mai prinzi încredere în rasa umană.

„Numai două chestii sunt infinite: Universul şi prostia omenească. Dar despre prima nu sunt sigur…“. Aşa spunea Einstein, iar astăzi trăirăm glorioasa clipă în care acceleratorul de particule din Elveţia putu să ne confirme afirmaţia sa. Nu, nu în privinţa Universului. Cel puţin deocamdată. Nemărginirea prostiei umane deveni însă lucru cert, încă din seara de dinainte ca savanţii să bage acceleratorul în priză.

M-a sunat atunci bunică-mea şi, săraca, era disperată: şase posturi de televiziune anunţau apocalipsa cu moderaţie, în timp ce al şaptelea deja număra orele până la sfârşitul lumii. Isteria cuprinsese tot globul pământesc, autorii experimentului primeau ameninţări cu moartea. Imbecilitatea era în rapidă expansiune, ca Universul în prima sa nanoclipă de viaţă. Cosmogonia spiritelor bisericoase se ducea de râpă numai la auzul numelui „particulei lui Dumnezeu“. Asta în timp ce ateii chibiţi, care aprofundaseră fizica atomică din poziţia stând pe veceu, înţelegeau fără putinţă de tăgadă că Pământul va fi absorbit de gaura neagră a bosonului Higgs aidoma unui contorsionist care îşi vâră întregul corp în cur. Nici măcar după ce, slobozit în acceleratorul lung de 27 de kilometri, protonul începuse să dea cele 11.111 de târcoale pe secundă, fără să vină niciun strop de apocalipsă, scenariile şi regiile prăpăstioase nu s-au sfârşit. Apocalipsa nu se contramandează niciodată, ea doar se amână de la sine, până nu mai târziu de sfârşitul lumii. În octombrie sau la anul, peste patru sau peste 400 de ani, tot o să vină drăgălaşa de ea. Cum zicea şi Einstein: e infinită.

De-asta îmi permit să vă anunţ solemn că n-o să vină nicio apocalipsă. Dacă, totuşi, o să vină, sunt liniştit: n-o să se mai găsească pe faţa pământului cine să mă beştelească şi să-mi arate c-am cam zbârcit-o. Singura chestie pe care mi-aş dori-o e ca dovada că mă înşel să mă surprindă într-o cârciumă, cu lumânărele şi vin roşu pe masă, exact înainte să cer nota de plată.

Uitîndu-mă la televizor cum băieţii buni ai lui Piţurcă o încasau bărbăteşte de la portocalii mecanici din livada lui Van Basten, mi s-a părut limpede ca vinul de liturghie că principalul fel în care societatea asta a noastră găseşte de cuviinţă să stimuleze cerebelele indivizilor e publicitatea.

Pe bună dreptate: nu e de ici – de colo ca, în timp ce urmaşii lui Decebal, Traian şi Gică Hagi ratau metodic calificarea la modialele nemţeşti, să-ţi apară pe ecran un nene care-şi trage supărat tricoul galben peste cap, în speranţa nemărturisită că berea fotbalului românesc îşi va creşte vînzările cu niscaiva mii de hectolitri.

Dacă realizatorii campaniei publicitare cu pricina ar fi avut mai mult fler (sau ar fi purtat o preacinstită discuţie cu Mircea Sandu), atunci şi spoturile de dinaintea meciului ar fi sunat niţel diferit: „Dorinele, adu-ne punctele înapoi, da’ nu pe toate!“ sau „Lobonţ, te rog io, ia un gol pentru mine!“

Se vede treaba că reclama nu mai e, ca odinioară, doar sufletul comerţului, ci a devenit o halcă grăsuţă a sufletelor şi a minţilor noastre.

De cînd te trezeşti şi pînă-ţi vîri nasu-n pernă, de cînd te naşti şi pînă cînd ai nevoie de viagra, se găseşte cîte un slogan publicitar care să-ţi ghideze paşii mai precis decît horoscopul coanei Neti Sandu.

Şi, dacă treaba cu reclamele va evolua în felul ăsta, poate că într-o bună zi o să ai credit doar cu buletinul şi în faţa puştoaicei pe care ai combina-o la un dans prin vreo discotecă de fiţe.

Dacă n-ai mîncat în copilărie decît pernuţe moi cu danao, e posibil să ai ghinion. Rămas fără o respiraţie rece ca gheaţa ce durează, te vei pomeni că domnişorica, în loc să percuteze la efectul axe, începe brusc să-ţi explice cum e cu marmota care înveleşte ciocolata. Momentul e, desigur, nasol şi îţi vine să-ţi baţi covoarele, chit c-o să le doară.

Se poate întîmpla să ai noroc, adică fata să fie bamboocha şi viitorul să-ţi sune bine. Vei merge la tine acasă, lovit sub centură de nişte senzaţii mai tari decît cele din 1964, dar hotărît să-i dovedeşti că te ţine de şapte ori mai mult decît o baterie obişnuită. Cînd simţi că dumneaei ezită, musai s-o linişteşti: „don’t worry, there’s no sugar“. Apoi, ajuns conform directivei Consiliului CE la filtrul multistratificat al ţigării de după, vei pricepe că nu mai e problemă pe care publicitatea să nu te-ajute s-o rezolvi. Capisci?

Poate, cel mult, să vrei să te răcoreşti în toiul nopţii cu un duş rece şi să nu curgă apa în Craioviţa. Chiar şi atunci însă, poţi să pui mîna pe telefon şi să-i strigi de la obraz primarului Solomon: „Antonie, fa caldo!“