THE BLOG-BÂRLOG

Asta e publicitatea. Femeia superbă, mother of two, care găteşte cu floriol la televizor, nu seamănă deloc cu matroana grasă care-ţi aruncă în scârbă două ochiuri în tigaie, la douăj’ de ani după ce te-a fraierit s-o iei cu acte. Copilul fericit că floarea soarelui i-a dat seminţe alka nu are în comun decât nişte principii anatomice cu tifosul care-ţi scuipă coji în cap pe stadion. Căminiştii ăia entuziasmaţi că au cosmote nu aduc deloc cu mine, în ziua de plată a facturii. Porno-spălătoresele ălea pictate naiv pe tinicheaua spălătoriei unde mi-am dejegoşit maşina când m-am întors din Vamă nu au nimic în comun cu gloabele alea îmbrăcate în tricouri cu PD-L, care au uitat să golească scrumiera din spate, unde Marcea lăsase cinci chiştoace ş-un sâmbure de caisă.

După cum poate vă aduceţi aminte, Noaptea Devoratorilor de Publicitate s-a întâmplat, la Craiova, în noaptea de Moş Nicolae, şi poate că această coincidenţă a contribuit la un fenomen ciudat: când am ajuns acolo, după ce mi-am luat o pungă de floricele, personalitatea mea s-a dedublat şi m-am transformat într-un scouter al lui Dumnezeu, care căuta o agenţie de publicitate capabilă să-i facă Celui de Sus o campanie publicitară mai de Doamne-ajută.

Acuma pe bune: nu vi se pare că Dumnezeu nu se mai consumă ca altădată? Că nu mai are vizibilitate prin târgurile de suflete? Că lipseşte de la standurile supermarketurilor? Că segmentul de public-ţintă e tot mai îngust? Exact. Iar motivul nu poate să fie decât unul: lui Dumnezeu îi lipseşte reclama. Paradoxal, tocmai El, care deţine un brand atât de puternic (ba chiar atotputernic), suferă la capitolul advertising.

La prima vedere, n-ar trebui să fie greu să-I faci reclamă. E clar că Dumnezeu te poate ajuta mai mult decât un detergent performant, un iaurt-minune sau o maşină cu douăşpe airbaguri. Şi totuşi, dacă stai şi te gândeşti, lucrurile nu-s deloc simple. Gândiţi-vă numai la tag-line-ul cel mai potrivit. „God. Just does it!” Sau „God. Creating people”. Sau „Dumnezeu. Alegerea profesioniştilor.” Veţi fi de acord cu mine că sună ca dracu’, plus că ăsta e doar începutul unei daravele grozav de îmbârligate. Adevărat vă zic, dacă ar fi pus în situaţia de a-i face publicitate lui Dumnezeu, chiar şi Dan Chişu ar avea bătăi de cap în a-şi satisface clientul.

Deci de-asta m-am dus la Noaptea Devoratorilor, ca să fur idei pentru un spot de 60 de secunde cu Dumnezeu. Şi chiar am găsit ceva drăguţ: reclama belgienilor de la Pure FM, cu vânătorul de căprioare care, pătruns de melodia de la radio, se dă jos din maşină şi îşi resuscitează victima. Good music makes good people. Ceea ce, parafrazându-l pe Sucă, ne doresc şi nouă.

Uitîndu-mă la televizor cum băieţii buni ai lui Piţurcă o încasau bărbăteşte de la portocalii mecanici din livada lui Van Basten, mi s-a părut limpede ca vinul de liturghie că principalul fel în care societatea asta a noastră găseşte de cuviinţă să stimuleze cerebelele indivizilor e publicitatea.

Pe bună dreptate: nu e de ici – de colo ca, în timp ce urmaşii lui Decebal, Traian şi Gică Hagi ratau metodic calificarea la modialele nemţeşti, să-ţi apară pe ecran un nene care-şi trage supărat tricoul galben peste cap, în speranţa nemărturisită că berea fotbalului românesc îşi va creşte vînzările cu niscaiva mii de hectolitri.

Dacă realizatorii campaniei publicitare cu pricina ar fi avut mai mult fler (sau ar fi purtat o preacinstită discuţie cu Mircea Sandu), atunci şi spoturile de dinaintea meciului ar fi sunat niţel diferit: „Dorinele, adu-ne punctele înapoi, da’ nu pe toate!“ sau „Lobonţ, te rog io, ia un gol pentru mine!“

Se vede treaba că reclama nu mai e, ca odinioară, doar sufletul comerţului, ci a devenit o halcă grăsuţă a sufletelor şi a minţilor noastre.

De cînd te trezeşti şi pînă-ţi vîri nasu-n pernă, de cînd te naşti şi pînă cînd ai nevoie de viagra, se găseşte cîte un slogan publicitar care să-ţi ghideze paşii mai precis decît horoscopul coanei Neti Sandu.

Şi, dacă treaba cu reclamele va evolua în felul ăsta, poate că într-o bună zi o să ai credit doar cu buletinul şi în faţa puştoaicei pe care ai combina-o la un dans prin vreo discotecă de fiţe.

Dacă n-ai mîncat în copilărie decît pernuţe moi cu danao, e posibil să ai ghinion. Rămas fără o respiraţie rece ca gheaţa ce durează, te vei pomeni că domnişorica, în loc să percuteze la efectul axe, începe brusc să-ţi explice cum e cu marmota care înveleşte ciocolata. Momentul e, desigur, nasol şi îţi vine să-ţi baţi covoarele, chit c-o să le doară.

Se poate întîmpla să ai noroc, adică fata să fie bamboocha şi viitorul să-ţi sune bine. Vei merge la tine acasă, lovit sub centură de nişte senzaţii mai tari decît cele din 1964, dar hotărît să-i dovedeşti că te ţine de şapte ori mai mult decît o baterie obişnuită. Cînd simţi că dumneaei ezită, musai s-o linişteşti: „don’t worry, there’s no sugar“. Apoi, ajuns conform directivei Consiliului CE la filtrul multistratificat al ţigării de după, vei pricepe că nu mai e problemă pe care publicitatea să nu te-ajute s-o rezolvi. Capisci?

Poate, cel mult, să vrei să te răcoreşti în toiul nopţii cu un duş rece şi să nu curgă apa în Craioviţa. Chiar şi atunci însă, poţi să pui mîna pe telefon şi să-i strigi de la obraz primarului Solomon: „Antonie, fa caldo!“