De ce e Coca-Cola duşmanca patriei

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 01/07/2010 09:23, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Campionatul mondial de pituluşu

N-am mai dormit într-un cort de 10 ani, dar un pliant vesel primeşte oricând reclamă necerută, dar gratuită, aici:

O vârâciune marca Mishu. La 28/05/2010 08:15, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Un fel de editorial, pentru Şerbănică

Plec la mare. Şi ieri îmi zise Şerbănică:

- Mişule, dă-te-n pula mea, până să pleci să faci şi tu un fel de editorial, ceva care măcar să semene cu un editorial, că ăla de pe sait e vechi şi de căcat.

Şi m-am jurat că i-l fac până plec la mare. Şi i-l făcui.

De ce nu salvează Mihai Gavrilă turismul românesc

Una dintre dramele recurente ale poporului român, exceptând ratarea calificării la diverse turnee finale, e că avem, domne, o aşa ţară frumoasă, dar, ce chestie de tot păcatul, n-avem domne parte de turismul ăla care să ne umple pe toţi de bani şi de respect universal.

Şi, după ce zice asta cu năduf, rumânul începe să explice şi de ce se petrece o aşa nasoleală, folosind acel lexic diavolesc, capabil să nominalizeze cauza oricărui eşec: management defectuos, infrastructură execrabilă, lipsă de responsabilitate guvernamentală. Bla, bla.

Până mă întorc de la mare, puteţi citi continuarea în republică. O să fie bine.

O vârâciune marca Mishu. La 04/08/2009 21:56, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Terminator 3. La oral

Mai întâi, să le cer scuze miilor de fani că nu mai scrisei de săptămâna trecută. Asta e situaţia. Din păcate pentru ei, am redescoperit băutura. Când o să fiu şi mai celebru decât acum, o să mă las de băut şi o să mă apuc de cocaină. O să fie bine.
Şi e aşa frumos seara la terasă la Irish… Are Paul un concert cu nea Bruce la Dublin, o minunăţie. Primele patru-cinci beri intră mai greu, după aia e ca şi unsă toată treaba.
Dar acum vorbim despre Sanda şi despre albinele ei lucrătoare, la oral terminatoare, peste care am dat tăindu-mi unghiile la mama în bucătărie, pe un supliment de publicitate al Gazetei.
De fapt, nici nu mai vorbim despre ea, că n-am ce spune. Mă grăbesc. Sunt la scris terminator.

Mai întâi, să le cer scuze miilor de fani că nu mai scrisei de săptămâna trecută. Asta e situaţia. Din păcate pentru ei, am redescoperit băutura. Când o să fiu şi mai celebru decât acum, o să mă las de băut şi o să mă apuc de cocaină. O să fie bine.

Şi e aşa frumos seara la terasă la Irish… Are Paul un concert cu nea Bruce la Dublin, o minunăţie. Primele patru-cinci beri intră mai greu, după aia e ca şi unsă toată treaba.

Dar acum vorbim despre Sanda şi despre albinele ei lucrătoare, la oral terminatoare, peste care am dat tăindu-mi unghiile la mama în bucătărie, pe un supliment de publicitate al Gazetei.

sanda1

De fapt, nici nu mai vorbim despre ea, că n-am ce spune. Mă grăbesc. Sunt, cum s-ar spune, la scris terminator.

O vârâciune marca Mishu. La 03/08/2009 09:55, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Semn bun, semn de c’arte

c'arte

După patru luni de muncă şi de stres, uite că deschiserăm librăria cu care v-am tot ameninţat. Aşa că nu mai daţi banii pe prostii şi puneţi mâna şi faceţi-mi vânzare, aşa încât şi eu, şi voi, să primim ce ne trebuie: eu bani, voi cărţi.

Sau nu ştiţi povestea cu Diogene şi cu Platon?

Diogene ăsta era un filosof beţiv, un fel de punkist al filosofiei antice, care trăia într-un butoi şi făcea bâză de contemporani. Printre aceşti contemporani era şi mult mai celebrul şi mai chibzuitul Platon. Diogene se mai ducea cu miloaga pe la rege, să facă rost de bani de bere – deşi nici măcar nu exista bere pe vremea aia. La un moment dat, cineva i-a reproşat că nu respectă valorile intelectuale: Uite, bă, Diogene, şi Platon a venit pe la rege şi i-a cerut nişte cărţi. Tu, ca un prost ce eşti, i-ai cerut bani. Iar Diogene a replicat ceva de genul: Păi lui Platon îi mai trebuie nişte cărţi, mie îmi mai trebuie doar nişte bani!

Acuma, lăsând gluma la o parte, chiar merită să veniţi pe la c’arte, care cu o sugestie, care cu o reclamaţie. De săptămâna viitoare vă facem şi ceai, cum se face la mama lui. Tot de săptămâna viitoare vă aduc cd-uri şi tricouri, cutare-cutare.

Pe România Muncitoare, numărul 90, între Casa Împăratului şi ING. Intraţi în curte, urcaţi la etaj. Ta-da!

O vârâciune marca Mishu. La 07/07/2009 18:41, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog:

Gay tranzactiv

Mă-ntrebam cum ar fi fost dacă reclama la Tranzactiv s-ar fi petrecut într-un cămin de homosexuali.

Deci, poponarul activ ar fi venit seara acasă, obosit după atâta muncă, şi l-ar fi întrebat pe ălălalt, care ieşea de la veceu:

- Ce ai făcut azi, iubitule?

- Mai nimic…

- Să nu mă minţi, iubitule…

O vârâciune marca Mishu. La 14/05/2009 08:59, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Ce-ai făcut azi? Mai nimic.

O să ziceţi c-am trecut de la escatologie la scatologie, dar aşa merg lucrurile şi pe blog: după treaba mică, vine cea mare.

Ştiţi reclama aia la Tranzactiv? Aia la care Şerbănică schimbă programul, când o vede?

- Ce-ai făcut azi, iubito?
- Mai nimic…

Eu ştiu şi continuarea.

- Cum adică, mai nimic?
- Păi, n-am prea făcut nimic.
- Adică nu te-ai căcat, iubito?
- Ba da, iubi, dar n-a prea fost să fie.
- A ieşit ceva sau nu?
- A ieşit un pic, iubitule.
- Cam cât, iubito?
- Cam cât un cârnăcior oltenesc tăiat în patru, iubitule.
- E bine, iubi. Decât deloc…
- Ştiu, dragostea mea. Lasă că mâine îmi cumpăr Tranzactiv şi o să mă cac mult.
- Bravo, mon amour. Să te caci cât o vacă.
- Aşa o să fac, promit.
- Şi să te gândeşti la mine când te trece, da?
- Da, dragostea mea.
- Noapte bună, iubitule!
- Noapte bună, iubito…

O vârâciune marca Mishu. La 04/05/2009 18:33, în Chestii care se-ntâmplă, Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Să-l trag de barbă şi să urlu: „Este!“

Ascultam la radio o ştire cum că-n perioada sărbătorilor creşte numărul de sinucideri, drept pentru care fi bine s-avem grijă de oamenii singuri şi trişti, măcar pân’ la Bobotează, şi-mi spuneam că la situaţia asta tragică s-a ajuns numai din cauza moşcrăciunilor de ciocolată. Aţi văzut cum mănâncă un copil un moşcrăciun de ciocolată? Mai întâi îl priveşte cu ochi blânzi, apoi devine pofticios şi pe urmă îi haleşte capul, cu barbă şi căciulă cu tot. Mai ceva ca artistul Ozzy la tinereţe, când mânca live nu’ş’ ce păsăreturi vii. Şi, zic, să nu te ia depresia când îl vezi pe săracul moş sclipicios luând atitudinea brâncovenească tradiţională, cu capul deoparte?

Gândiţi-vă în perspectivă, la viitorul acestor copii, la ziua în care vor afla că Moş Crăciun nu există. „Păi de ce nu există, mami?“ „Pentru că l-ai mâncat tu, puişor!“ Asta e o chestie care lasă sechele. Practic, aş prognoza, la fiecare moşcrăciun canibalizat, un emo-kid e pe cale să se nască.

Dar ce-i viaţa noastră, dacă nu o sumă de dezamăgiri-cheie? 1. Nu există Moş-Crăciun. 2. Marijuana e ilegală. 3. Există Moş Crăciun, dar tu tocmai ai comis o infracţiune. Iar la bătrâneţe, când ai nepoţi, ajungi să-ţi anticipezi inexistenţa şi să constaţi că Moş Crăciun, care nu există, eşti chiar tu.

Şi mi-a mai venit în cap o istorioară pe care mi-o zicea bunicu-meu, înainte să se ducă şi el pe planeta lui Moş Crăciun. Cică, tot într-o iarnă cu criză economică, acum vreo opt decenii, un evreu sărac din târgul Ieşilor, care-şi câştiga traiul construind statuete cu Moise, n-a mai avut bani de ghips. Aşa încât, înainte să se reprofileze, a făcut, din materie primă de producţie internă, atât de bine îngheţată încât i se pierduse întreg mirosul, un ultim Moise. Pe care l-a vândut-o unei cucoane bogate, la iarmaroc. Muierea a pus statuia-n casă, la loc de cinste, iar a doua zi, când a găsit-o topită, pe scrin, a exclamat: „Văleu, şe minune! Moise-al nost’ s-o căcat şi-o plecat!“.

Cu moşcrăciunii de la milka, e mai simplu. Îi uiţi lângă calorifer, observi că „moşul nostru s-a ciocolat şi-a plecat!“, dar eşti liniştit: nimic nu se pierde, totul devine finetti.

O vârâciune marca Mishu. La 21/12/2008 09:13, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Viaţa veşnică a devoratorilor de publicitate

După cum poate vă aduceţi aminte, Noaptea Devoratorilor de Publicitate s-a întâmplat, la Craiova, în noaptea de Moş Nicolae, şi poate că această coincidenţă a contribuit la un fenomen ciudat: când am ajuns acolo, după ce mi-am luat o pungă de floricele, personalitatea mea s-a dedublat şi m-am transformat într-un scouter al lui Dumnezeu, care căuta o agenţie de publicitate capabilă să-i facă Celui de Sus o campanie publicitară mai de Doamne-ajută.

Acuma pe bune: nu vi se pare că Dumnezeu nu se mai consumă ca altădată? Că nu mai are vizibilitate prin târgurile de suflete? Că lipseşte de la standurile supermarketurilor? Că segmentul de public-ţintă e tot mai îngust? Exact. Iar motivul nu poate să fie decât unul: lui Dumnezeu îi lipseşte reclama. Paradoxal, tocmai El, care deţine un brand atât de puternic (ba chiar atotputernic), suferă la capitolul advertising.

La prima vedere, n-ar trebui să fie greu să-I faci reclamă. E clar că Dumnezeu te poate ajuta mai mult decât un detergent performant, un iaurt-minune sau o maşină cu douăşpe airbaguri. Şi totuşi, dacă stai şi te gândeşti, lucrurile nu-s deloc simple. Gândiţi-vă numai la tag-line-ul cel mai potrivit. „God. Just does it!” Sau „God. Creating people”. Sau „Dumnezeu. Alegerea profesioniştilor.” Veţi fi de acord cu mine că sună ca dracu’, plus că ăsta e doar începutul unei daravele grozav de îmbârligate. Adevărat vă zic, dacă ar fi pus în situaţia de a-i face publicitate lui Dumnezeu, chiar şi Dan Chişu ar avea bătăi de cap în a-şi satisface clientul.

Deci de-asta m-am dus la Noaptea Devoratorilor, ca să fur idei pentru un spot de 60 de secunde cu Dumnezeu. Şi chiar am găsit ceva drăguţ: reclama belgienilor de la Pure FM, cu vânătorul de căprioare care, pătruns de melodia de la radio, se dă jos din maşină şi îşi resuscitează victima. Good music makes good people. Ceea ce, parafrazându-l pe Sucă, ne doresc şi nouă.

O vârâciune marca Mishu. La 07/12/2008 09:50, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

www.frectielaunpiciordelem.org

L-ar putea cheama Costel. Prietenii vechi îşi permit să-i spună aşa, chiar şi după ce s-a îmbogăţit. N-a făcut el banu’ gros, precum costeii Căşuneanu sau Costanda, zeci şi sute de milioane de para. Da’ cine l-a văzut acum 15 ani, abia venit în capitală, cumpărându-şi câte-o juma’ de pâine, că n-avea bani de una-ntreagă, nu l-ar mai recunoaşte.

Costel are afacerea lui mică şi vioaie, umblă cu un E-Klasse, plăteşte impozite cât e nevoie şi în rest dă şpagă, ştie joaca. Are plasmă de 106 şi-şi face acuşica şi vilă la periferie. Îi place fotbalul şi e abonat la toate meciurile Euro 2008. Stă lepreşte pe sofa, se râcâie diafan la mons pubis, bea bere galbină, toacă seminţe negre, fumează ţigări cu flitru alb.

La finalul fiecărui joc, vede o reclamă care-l atinge undeva la suflet. Orice-ar zice unii, Costel n-are suflet rău. Când ajunge la o mânăstire, lasă un milion şi se roagă de iertarea păcatelor, cele trecute şi, mai ales, cele viitoare. Costel, zic, vede o reclamă cu un om care îşi pierde piciorul din cauza unei mine antipersonal din Afganistan. „Poţi înscrie şi tu pentru Crucea Roşie“, zice vocea din reclamă. Costel îşi aduce aminte de-un unchi de-al lui, care primise un picior de lemn în schimbul celui din carne şi oase, lăsat undeva la Odessa. Costel e hotărât să cotizeze la Crucea Roşie, dar cum? „Intră pe veveve scor for ză red cros punct org!“, zice, pe ton grav, vocea de la tv. „Ce zise, fă?“, o întreabă Costel pe nevastă-sa, Mariana. Costel îşi permite să-i spună „fă“, chiar dacă restul lumii îi zice „madam Mary“, fiindcă a cunoscut-o când ea avea doar două perechi de chiloţi şi, ca să nu-i uzeze, mergea la săpatul viei purtând fusta pe curul gol. „Nu ştiu, mă, Costele! Ceva cu scorul corect, a?“, răspunde madam Mary.

Costel ia leptopu’ şi se pune pe tastat: www.scorfortheredcros.org, scorfortheredcross.ro… Niciun rezultat: „Păi nu putea să dea şi ei un număr de telefon?“, zice Costel, deznădăjduit.

Eu nu-mi permit să înjur nobila Cruce Roşie, de-asta am avut nevoie de un personaj imaginar. Adevărul e însă că tentativa acestei organizaţii umanitare de a strânge bani româneşti cu ajutorul unui site cu nume imposibil de reţinut e un fel de a cerşi în mijlocul deşertului. Totuşi, dac-aş şti că tipul care s-a ocupat de campania asta are mai puţin de 1,80 m şi 80 kg, m-aş risca să-i spun în faţă: „Eşti prost, bă! Nu te costa un leu în plus să faci treaba ca lumea!“

O vârâciune marca Mishu. La 27/06/2008 07:56, în Din 24FUN, Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Fabrica de fericire, secţia detergenţi pentru creier

Într-una din zilele alea cu vânt turbat, am ţinut prea mult timp ferestrele Windowsului deschise şi m-a tras curentul anticonsumerist. Încercasem să rezist acestei afecţiuni atât de la modă, dar n-am fost în stare. Sinapsele mele, sărmanele, se inflamară cu tristeţe din pricina ultimei găselniţe a advertisingului universal: „fabrica de fericire“.

Copywriterilor, bag de seamă, nu le mai e de-ajuns că-mi bagă în ochi figuraţie 90-60-90 până ajung să-mi dispreţuiesc consoarta. Nu-i mai satisface că, după ce înghit un calup de publicitate, încep să mă uit urât la propria-mi casă, la propria-mi maşină, la propria-mi meclă. Nu le-ajunge că m-au învăţat în ce să mă-mbrac, ce să beau, ce să mănânc. Şi, după ce mi-au vândut iluzii de progres, bunăstare şi pofte împlinite, vor să mă convingă că de Produsul lor depinde însăşi fericirea mea.

Ştiu ce cred oamenii de ştiinţă: că undeva în căpăţâna mea se plictisesc nişte borcănaşe cu serotonină, dopamină, adrenalină etc. Trebuie decât să le-agit şi creierul va spârcâi fericire, mânjindu-mi viaţa în roz. Fericirea, zic ei, e o chestiune neurochimică şi depinde de ce mănânci, de ce bei, de ce faci şi de durata unei zile-lumină. Iar eu, ca un imbecil, mă ambiţionam să cred că fericiţi sunt doar copiii, îndrăgostiţii şi nebunii! Nu, domnule client, ştiinţa a dat alt verdict: fericiţi sunt mâncătorii de ciocolată, f*tăcioşii şi trăgătorii pe nas. Însă, chiar şi acceptând toate biozgoandele acestea, băutorii de cola nu se încadrează by default decât în subspecia celor fericiţi pe considerente de sărăcie cu duhul.

În 1922, la un an după ce inventase cuvântul robot, vizionarul ceh Karel Čapek publica romanul Fabrica de absolut, descriind cum locuitorii unui orăşel cad brusc şi la grămadă în extaz mistic, din cauza gazelor emanate în urma defectării unei făbricuţe din suburbii. În acelaşi an, se spune, Coca-Cola încă mai conţinea 250 mg de cocaină pe litru. Dacă reclama asta cu fabrica de fericire ar fi apărut în 1922, aş fi avut deci două motive s-o aprob: expresia ar fi fost oarecum la modă şi întrucâtva concordantă cu realitatea. Pe când acum, să mă iertaţi, dar nu prea-nţeleg: ce mai fabrică de fericire e aia în care nişte animăluţe simpatice prepară beatitudine din sifon, zahăr şi colorant caramel? Pe mine, fericirea asta la PET mă face, cel mult, să râgâi.

O vârâciune marca Mishu. La 09/02/2008 10:03, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Dumnezeu, corijent la marketing

În clipa în care unul din milioanele tale de spermatozoizi se propteşte în ovului ei, noi avem un nou client.

În primele nouă luni, îi putem oferi complexe multivitaminice Materna pentru o hrană intra-uterină satisfăcătoare.

S-a născut? Bravo ţie. Avem Pampers de şapte feluri, suzete Nuk şi biberoane Tefal. Cărucioare Chicco cu trei roţi. Suplimente nutriţionale Milupa şi lapte praf Hipp. Electrocasnice Bebeko, pentru că te gândeşti la copii.
Creşte sub ochii tăi fericiţi. Ne bucurăm şi-ţi oferim hăinuţe şi botoşei de firmă, jucării Disney, seturi Lego, păpuşi Barbie şi Ken. Nu uita de ouăle Kinder, sucurile Prigat, mai mult fruct, mai multă energie, ciocolata Milka, biscuiţii Lu, aluniţele Olla.

Are nevoie şi de educaţie: exact de-asta avem cărţi de colorat Witch, başca Animax, Cartoon şi Jetix, ca să afle de la televizor ce alte jucării vrea să-i cumperi.
Plus CD-uri cu poveşti şi Cleopatra Stratan, tot la noi la magazin.

Hei, ce mare s-a făcut! Dar avem biciclete Mountain Bike cu roţi ajutătoare, iar pentru zile ploioase îţi dăm console Nintendo şi Play Station.

E vremea să-l duci la şcoală. Ghiozdănel Nike, creioane Koh-I-Noor şi caiete Pigna şi e deja cel mai tare din clasă.

Hei, dar stai puţin: ce caută icoana aia pe peretele clasei?

Dacă afectează dezvoltarea psihică armonioasă a copilui? Nu ştii că nu e democratic să i-l vâri pe gât pe dumnezeu, fiindcă religia îi afectează libertatea de a alege?
Iar noi de ce mai ţinem supermarketurile deschise duminica, dacă muşteriii se duc la biserică?

Chiar vrei să-ţi baţi joc de copilul ăsta, pe care ne-am chinuit să ţi-l facem, vorba aia, Nekermann?

Şi înţelege-ne şi pe noi, asta e concurenţă neloială. Păi cine dracu’ e dumnezeu ăsta şi câte sute de milioane de parai a băgat el în publicitate, ca să vină să-şi expună produsele în şcoli, cot la cot cu noi?

O vârâciune marca Mishu. La 27/11/2006 00:11, în Uncategorized
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Antonie, fa caldo!

Uitîndu-mă la televizor cum băieţii buni ai lui Piţurcă o încasau bărbăteşte de la portocalii mecanici din livada lui Van Basten, mi s-a părut limpede ca vinul de liturghie că principalul fel în care societatea asta a noastră găseşte de cuviinţă să stimuleze cerebelele indivizilor e publicitatea.

Pe bună dreptate: nu e de ici – de colo ca, în timp ce urmaşii lui Decebal, Traian şi Gică Hagi ratau metodic calificarea la modialele nemţeşti, să-ţi apară pe ecran un nene care-şi trage supărat tricoul galben peste cap, în speranţa nemărturisită că berea fotbalului românesc îşi va creşte vînzările cu niscaiva mii de hectolitri.

Dacă realizatorii campaniei publicitare cu pricina ar fi avut mai mult fler (sau ar fi purtat o preacinstită discuţie cu Mircea Sandu), atunci şi spoturile de dinaintea meciului ar fi sunat niţel diferit: „Dorinele, adu-ne punctele înapoi, da’ nu pe toate!“ sau „Lobonţ, te rog io, ia un gol pentru mine!“

Se vede treaba că reclama nu mai e, ca odinioară, doar sufletul comerţului, ci a devenit o halcă grăsuţă a sufletelor şi a minţilor noastre.

De cînd te trezeşti şi pînă-ţi vîri nasu-n pernă, de cînd te naşti şi pînă cînd ai nevoie de viagra, se găseşte cîte un slogan publicitar care să-ţi ghideze paşii mai precis decît horoscopul coanei Neti Sandu.

Şi, dacă treaba cu reclamele va evolua în felul ăsta, poate că într-o bună zi o să ai credit doar cu buletinul şi în faţa puştoaicei pe care ai combina-o la un dans prin vreo discotecă de fiţe.

Dacă n-ai mîncat în copilărie decît pernuţe moi cu danao, e posibil să ai ghinion. Rămas fără o respiraţie rece ca gheaţa ce durează, te vei pomeni că domnişorica, în loc să percuteze la efectul axe, începe brusc să-ţi explice cum e cu marmota care înveleşte ciocolata. Momentul e, desigur, nasol şi îţi vine să-ţi baţi covoarele, chit c-o să le doară.

Se poate întîmpla să ai noroc, adică fata să fie bamboocha şi viitorul să-ţi sune bine. Vei merge la tine acasă, lovit sub centură de nişte senzaţii mai tari decît cele din 1964, dar hotărît să-i dovedeşti că te ţine de şapte ori mai mult decît o baterie obişnuită. Cînd simţi că dumneaei ezită, musai s-o linişteşti: „don’t worry, there’s no sugar“. Apoi, ajuns conform directivei Consiliului CE la filtrul multistratificat al ţigării de după, vei pricepe că nu mai e problemă pe care publicitatea să nu te-ajute s-o rezolvi. Capisci?

Poate, cel mult, să vrei să te răcoreşti în toiul nopţii cu un duş rece şi să nu curgă apa în Craioviţa. Chiar şi atunci însă, poţi să pui mîna pe telefon şi să-i strigi de la obraz primarului Solomon: „Antonie, fa caldo!“

O vârâciune marca Mishu. La 31/05/2005 22:05, în Uncategorized
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,