THE BLOG-BÂRLOG

• Să fie un pic nebuni e o metodă tradiţională de relaxare pentru oamenii inteligenţi, dar să fie nebuni pe de-a-ntregul e o provocare şi o corvoadă pe care puţini dintre ei o acceptă.

• În vechea limbă şi tradiţie pre-românească, „blajinii“ erau primii oameni de pe pământ, descendenţii din Adam şi, deci, strămoşi ai oamenilor de azi. „Fiinţe blânde şi evlavioase, care trăiesc dincolo de Apa Sâmbetei“. Poftim cultură, pleci de la statutul de „blajin“ şi ar trebui să înveţi să crezi în progres!

• Trece solstiţiul pe lângă noi ca Mobra pe lângă câini. Am mai scris despre solstiţiul de vară, cred, mi se pare fascinantă această zi în care, pe nesimţite, totul începe să o ia înapoi. Cred că am mai scris şi că aş vrea să găsesc solstiţiul de vară al vieţii mele, ziua aceea în care, fără zgomot, fără isterie şi fără remuşcare, noaptea a început să ocupe tot mai mult din spaţiul dedicat zilei. Mă fascinează.

• Mesajele lui Iisus, creştinismul în general, sunt îndeobşte asimilate unei doctrine protocomuniste, sau hai să-i zic socialiste, ca să nu se supere nelustraţii pe mine. Acum îmi dau seama că nu e aşa: să duci în spinare o cruce pentru altcineva, iată de fapt unde era esenţa capitalismului.

• Sigur, n-am nimic deştept de spus la ora asta. Dar dacă aţi şti în ce hal duhnea a peşte alternativa, şi voi aţi prefera să scrieţi despre viaţă şi despre moarte şi despre alte asemenea lucruri pe care nu le putem pricepe.

• Abia când constaţi că unde aşteptai să ţi se ridice statuia ţi se construieşte doar mormântul îţi dai seama cât de bine ştie păcatul vanităţii să fenteze paznicii sufletului.

• Să nu-mi plâng de milă am învăţat de mult. Obiceiul de a-mi râde de milă e însă în continuare dovadă de slăbiciune din partea-mi şi mă şi dă de gol adesea.

• Femeia, carevasăzică, acest chelner care îţi face nota exact când îţi venise cheful de băut.

• O invocaţie blasfemică de pe la mine de la ţară, folosită în momente de maximă surpriză şi mirare: „Mânca-ţi-aş pula Ta, Doamne!“ Ce-i drept, şi îmi dau seama abia acum, la 20 de ani de când n-am mai auzit-o, că nu se putea găsi ceva care să topografieze mai bine poziţionarea omului în faţa lui Dumnezeu în momentele de ironie a sorţii.

• Sper că observarăţi că am mai pus o pagină pe blog, dedicată citatelor cu adevărat importante din viaţa mea, dar care are loc şi pentru citatele cu adevărat importante din viaţa voastră, dacă mă impresionează suficient de tare. N-ar trebui să fie prea greu.

• Sunt foarte obosit, deşi abia se face joi. Fiind weekendul prelungit, văd că nu-mi ajunseră două zile de muncă pentru o  refacere completă.

• Am găsit totuşi, mai deunăzi, o chestie care mi s-a părut fucking interesantă. Se numeşte monopolul magnetic. Ştiţi cum e magnetul, are doi poli şi degeaba îl tai pe mijloc, jumătăţile de magnet tot doi poli o să aibă. Cum pula mea se întâmplă asta, habar n-am, dar cică n-aş fi prost din cauza asta. Eu credeam că e o chestie axiomatică, dar savanţii (nu neapărat cercetători britanici) încă se mai chinuie să înţeleagă. Şi cică s-au găsit destui care să spună că trebuie să existe în Univers o particulă care să nu poarte decât o singură sarcină magnetică – Nord sau Sud. Că aşa ar merge, cică, lucrurile, în ştiinţă: orice chestie care are două calităţi poate fi redusă la două chestii cu câte o singură calitate fiecare. Boon. Şi, deşi n-au descoperit-o încă, au şi botezat particula asta. O cheamă monopol magnetic. Plus că, dacă există, cică trebuie să fie foarte masivă şi extrem de rară. Cea mai grea particulă nedivizabilă din Univers. Nu mă întrebaţi de ce, că nu mă duce mintea să pricep. Dar îmi place cum sună.

• Mi s-a părut foarte religioasă teoria asta, încă de la prima citire. Mai mistică decât treaba cu bosonul Higgs, zisa „particulă a lui Dumnezeu“. Nu-mi dau seama exact care-s motivele pentru care m-a înfricoşat un pic teoria asta, şi m-am gândit fără folos în ce fel anume aş putea să-l introduc pe Marele Bărbos în ecuaţie. Dar, după ce am citit despre monopolul ăsta magnetic şi m-am apucat să-l caut şi pe wikipedia, am găsit o chestie interesantă: zice un fizician, Joseph Polcinski, că „monopolii magnetici sunt unul dintre cele mai sigure pariuri pe care le poate face cineva despre particulele fizice încă nevăzute“.

• Mi-a plăcut exprimarea, mai ales că era oarecum în spiritul a ceea ce căutam eu. Nu ştiu câţi filosofi, la beţie, ar fi spus-o mai bine: Dumnezeu e unul dintre cele mai sigure pariuri pe care le poate face cineva despre lucrurile încă nevăzute.

• Până la Paşte, adică o lună de-acum înainte, nu mai scriu aici decât dacă arde ţara. Cred că am început să duc dorul unor gânduri care apucă să se dospească înainte să fie împărtăşite. Aşa că pregătiţi-vă să vă fie dor de mine.

• Dar adorm în plină glorie: amicul Vali G. a preluat unul din posturile anterioare, ăla cu epitaful, pentru a-l publica într-un ziar local. Staţi aşa că nu e chiar simplu: ziarul se cheamă “Vocea Tăcerii” şi e periodicul comunităţii de surdo-muţi din oraş. Încă nu mi-am pierdut speranţa că o să fiu tradus şi în braille, deşi e posibil ca textele mele să sune a răzătoare de bucătărie.

• Mi-am ales, ca în fiecare an, baba de pe 7 martie. Să vă uitaţi pe geam atuncea şi să reţineţi cum va fi anul ăsta pentru sarpente. Şi ne revedem cu ouăle-n mână, pe 5 aprilie. Doamne-ajută!

• Să-i anunţ pe această ocazie pe cititorii mei neduşi la biserică, evitând cacofonia, că astăzi e prima zi din postul mare. De Valentine’s Day ştiau probabil, şi numai o lene groaznică, plus ceva opoziţie de la Majorică m-a făcut să nu-mi leg o funtă de pulă, s-o pozez şi s-o pun pe blog, în semn de comuniune cu toţi îndrăgostiţii lumii. Mai aveam de gând să fac o inimioară în zăpadă, tot pentru îndrăgostiţi, doar că îmi fu prea frig să mă piş afară.

• Eu sunt şi un pic acru în sinea mea în privinţa îndrăgostelii, înţelegând prin a fi îndrăgostit nu a fi implicat într-o poveste de dragoste, ci doar acea etapă dinamică a sufletului, care te poartă schizofrenic dinspre niciunde spre nicăieri. Am fost îndrăgostit de câteva ori în viaţa mea şi niciodată treaba asta n-a avut un final fericit. De cealaltă parte, toate cele câteva fete pe care am ajuns să le iubesc m-au ratat ca îndrăgostit, în sensul mai sus dat al cuvântului. De ele m-am ataşat fără nebunie, fără entuziasm, fără să am chef de dragoste şi fără să încerc să mă opun ei. De altfel, am mai auzit de cazuri în care sinuciderile au fost ratate din cauza unei doze prea mari de otravă.

Mai departe scrie-n carte »

• Cred că era 2006, ăia de la Jurnalul m-au pus să fac două pagini cu sfinţii protectori ai Craiovei, moaşte etc. Aveau ei un supliment pe tema asta şi trebuia să-mi fac şi eu numărul. Şi m-am dus la Catedrala Mitropolitană să-l caut pe paroh, să-mi spună una-alta şi să mă lase să pozez moaştele. Bun. Şi, taină în pronaos, io o ţineam pe-a mea, că Biserica Ortodoxă nu ştie să-i apropie pe tineri, că io sunt credincios dar când aud un popă vorbind îmi vine s-o iau pe pereţi şi alte asemenea. Şi el îmi zice: citeşte Steinhardt.

• Şi aşa m-am pricopsit cu Steinhardt. La început am fost doar plăcut surprins. Cu timpul, Steinhardt a devenit pentru mine al doilea Leonard Cohen. Au şi multe în comun, evrei corciţi din Toma Necredinciosul şi Sfântul Augustin, cărora le place să spună „Crede şi nu cerceta“ doar după o cercetare prealabilă.

• Păi na, călugăr ortodox care-ţi spune că deznădejdea e marele păcat, în timp de doarme cu Procesul lui Kafka pe noptieră… Credeţi că nu e interesant?

Mai departe scrie-n carte »

• It’s four in the morning. E trecut deci de 3, ora sufletului. Credeam c-asta-i o găselniţă de mea, de pe vremea de când puneam mai mult preţ pe suflet şi pe ore, după aia am citit, cu surpriză enormă, că şi Nietzsche spunea la fel. Că ora 3 noaptea e ora la care niciun adevăr nu rămâne nerostit. Dar acum e deja 4.

• Sunt trist. Nu voiam să supăr conspiraţia ovarelor romantice cu postarea mea anterioară, dar faptul că le-am supărat mă întristă deodată. Brusc, nu mai fu vorba de un film sau de o atitudine, ci de întreaga mea viaţă. Principiile de funcţionare ale acestui blog sunt destul de simple şi le-am sintetizat cât de bine am putut când am spus că este legat de jumătatea plină a paharelor goale. Eu asta caut şi – logic – eu asta nu găsesc, că altfel n-aş mai căuta. Dar sper, în continuare, că voi găsi şi pe alţi ca mine, care să înţeleagă că a spune că viaţa e frumoasă e o axiomă nedemonstrabilă, nu teorema la care a ajuns mintea omului prin eforturi încâlcite şi conexiuni dubioase. De-aia nu mai am de ales. Nu vreau – şi nici nu sunt sigur că aş mai putea, de altfel – să ajung la concluzia că eu, cu mintea mea, pot să am alte opţiuni, alte gusturi, alte valori decât viaţa.  De-asta mă enervează, de-a valma, artiştii care profită de dramul lor de talent pentru a simula lupta cu axioma de mai-nainte, ştiind că se cumpără gestul lor energic şi patetic de a da pumni în stâncă, mă enervează cei fals lipsiţi de noroc şi mereu mâhniţi, ipocriţii, poeţii supăraţi pe Dumnezeu că nu le dă rime, bărbaţii care se fut în cur şi femeile care nu vor să facă copii. Din motivele astea sunt supărat pe propria-mi fire şi pe propriile-mi sentimente (mai puţin fututul în cur, de-asta m-a ferit natura) şi din motivele astea sper că, într-o bună zi, o să fiu eu însumi enoriaş al propriei mele biserici.

• Şi-n ziua aia, când mă voi fi împăcat cu toate, ştiu că voi avea luminiţe în ochi. Şi va fi mereu ora 3 noaptea. Şi sper doar să nu fie prea târziu, ca-n povestea aia:

- Părinte, dacă Dumnezeu îmi iartă păcatele, când să mă las de ele?

- Cu o zi înainte de a muri.

- Şi când o să fie ziua aceea?

- Asta, fiule, n-am de unde şti.

• Da, jumătatea mea masculină e din nou beată, iar jumătatea mea feminină se adresează vouă, conspiraţiei ovarelor romantice, şi vă zice aşa: nu cădeţi în capcană, feriţi-vă de lucrurile care n-au poveşti în ele aşa cum evreii de demult trebuia să se ferească de falşii profeţi şi, cel mai important, în lunile cu r în nume, îmbrăcaţi-vă bine când ieşiţi din casă şi dormiţi cu şosete în picioare. Ca să nu răciţi.

• Am o prietenă care e cam vacă. Şi vaca asta de prietenă a mea îmi returnă laptopul cu vreo 10 filme pe el. Downloadate fraudulos de ea însăşi, că io când i-am zis să-mi dea doar titlurile că pot să le fur şi singur a zis că nu. Ideea ei era să mă convingă să văd nişte minuni de-are lui Lars von Trier, dar eu n-aveam chef de Lars von Trier nici înainte să înceapă criza, darămite acum. Şi, de altfel, am o curiozitate să văd un film intitulat Antichristul cam la fel de erectă precum cea de a vedea un film care s-ar chema Dumnezeu. Dar i-am promis c-o să le văd, numai ca să le fac de căcat după aia.

• Pe lângă minunile alea ale lui von Trier, alte minuni, cum ar fi băşina de Revolutionary Road (singurul din cele zece pe care îl văzusem), genul ăla de film care e atât de bine făcut încât mă face să-mi pun în gură vorbele lui Cristian Tudor Popescu de după ce a văzut Francesca: unii regizori au învăţat cum se fac filmele, mai au să înveţe de ce. Până la urmă, cu ajutorul imdb-ului, găsii unul care să-mi facă oarecum cu ochiul: Whatever Works, un film cu nimeni, dar făcut de Woody Allen. Când să-i dau drumul, ce vă-nchipuiţi: vaca downloadase un căcat, un demo. Le verificai pe-ălalelalte nouă: sunt întregi. Numai ăsta nu e. Lori, trage singură concluziile.

• Aşa că îmi băgai pula în ea de cinematografie şi, fiindu-mi prea somn, zisei să mai intru oţâră pe blog. Şi ca să nu fie treaba seacă, găsii o sticlă de Cointreau, o porcărie destul de bună şi de care nu mai băusem până acum. O ţuică de portocale uleioasă, care mă face să visez cu ochii deschişi la ziua în care singura mea problemă va fi cum să-mi asortez ceasul la şosete.

• Mă fascinează unele cuvinte din singura limbă străină pe care o stăpânesc cât de cât (din cele două trecute, desigur, în CV). Unul e moonshine. Doamne, ce nume de nocturnă de Chopin, ce nume de feerie suprarealistă! Şi înseamnă ce? Ţuică făcută-n casă. Ţuică de cazan. Ţuică de pufoaică, dacă e nevoie.

• Ştiţi cum se face ţuica de pufoaică? Mulţi dintre voi ştiţi, ştiu, aţi prins vremurile. Poate mai e vreunul mai tânăr şi merită să-i explic: se ia o pufoaică, adică o haină de-aia groasă şi – of course – pufoasă şi se leagă de un arac. Aracul se bagă într-un veceu de-ăla de ţară, cu pufoaica în jos, aşa încât pufoaica să absoarbă cât mai mult căcat fermentat. Căcatul fermentat e plin, se pare, de alcool etilic. După aia se scoate şi se stoarce în cazanul pentru ţuică (da, pufoaica n-are decât rol de burete; dacă aveţi burete, puteţi încerca direct ţuica de burete). Pentru aromă, se poate ca jumate din cazan să fie umplut cu prune-mere-pere fermentate. Dacă e un an în care nu s-au făcut prunele-mele-pere, sigur s-a făcut căcatul, aşa că fructele poa’ să lipsească. Şi se mai storc câteva tuburi de pastă de dinţi, preferabil Cristal cu aromă de fructe, sau măcat Pell Amar. Tot pentru aromă. Se distilează şi gata: luna străluce, moonshine is served. A se bea cu ţoiul.

• Şi-mi pare rău că muri Lhasa de Sela. Şi-mi pare şi mai rău că muri de cara a la pared, ca-n cântec.

• Curaj, nobleţe, demnitate. Asta e, pe scurt, varianta lui Steinhardt. Sună de căcat, Lori, nu-i aşa? Unde-i arta? Unde-i seducţia? Unde-i talentul? Unde-i farmecul flexibilităţii? Atâta etică şi niciun gram de estetică? Barză chioară într-o lume de cuiburi, ce eşti.

Mai am trei ţigări, adică sunt în criză de timp. Trebuie, deci, să mă concentrez. Mai am o ţigară. Nu, e clar. Pierdeţi vremea pe-aici. Din Steinhardt, o chestie care m-a trăznit acum ceva vreme: Dumnezeu nu ne cere să dăm tot ceea ce avem, ar fi prea simplu. Ne cere să dăm ceea ce nu avem. Trei fumuri. Sper să merite. Fiindcă până acum, deşi am încercat să le dau celor care se apropiau exact ceea ce nu prea am – umor, veselie, linişte, poezie, încredere. Şi nu m-am ales decât cu acuze că aş fi ipocrit şi că, de fapt, sunt un om mărunt şi jalnic. Ceea ce, desigur, e adevărat. Şi aveam o dată o prietenă care, supărată la un moment dat din motive lumeşti, mi-a reproşat că mă duc la biserică ca să fac pe sfântul. M-a mâhnit. Nu ştia că, de cele mai multe ori, mă duc ca să-mi cer iertare. Şi ştiţi când mi s-a aprins becul? Într-un an, de Paşte, când m-am dus din inerţia obiceiului să mă spovedesc. Spoveditul rămăsese o chestie ca în copilărie, în care popa mai degrabă te învaţă ce să nu faci, pentru că – fiind tânăr – nu are ce păcate să-ţi ierte. Până-n anul ăla în care mi-am dat seama că, în ciuda a ceea ce îmi plăcea să cred despre mine, bifasem toate păcatele capitale şi încălcasem şapte din cele zece porunci. Ba chiar opt – ar zice cei mai riguroşi, dacă pun la socoteală că fusesem partea pasivă a unui chiuretaj. Şi-n pula mea, mi s-a părut destul de trist şi de îngrijorător. Şi asta nu pentru că mă îngrijora perspectiva focului veşnic, ca să fim bine înţeleşi. Ci pentru că toate relele veniseră atât de natural, atât de pe nesimţite, şi mă simţeam atât de confortabil în mizeria mea, încât m-a îngrozit gândul că aş putea să fiu vreodată un exemplu pentru cineva mai neatent.  Şi de-aia acum mă duc să beau o bere, pentru că nu-mi mai permit luxul de a mă duce la culcare trist.

• Mă mai uit şi eu în urmă, câteodată. Dacă aş şti sigur că Dumnezeu m-a iertat, n-aş regreta nimic. Chiar şi neavând nicio garanţie că Dumnezeu m-a iertat, nu-mi permit să regret nimic, ca să nu-L supăr.

• Pe cel mai recent album Muse, scos alaltăieri, putui regăsi, pe un final de melodie, nocturna în Mi bemol major a lui Chopin (Nocturne in E flat, pentru cine a chiulit la muzică şi vrea s-o caute pe net). N-am eu atâta cultură muzicală cât să-mi pemit să dau sentinţe grave, dar după gusturile mele ăsta e cel mai frumos cântecel pe care l-a putut închipui omul vreodată.

• Dacă la început a fost cuvântul, muzica e cel mai clar exemplu că Universul însuşi e capabil de progres în exprimare.

• Îmi zicea cineva că în manualele alternative, Jurnalul Fericirii, Nicu Steinhardt, se studiază în clasa a noua. O fi vreo concesie ironică făcută generaţiei emo, plină ochi de jurnalele nefericirii? Mi-l şi imaginez pe profesoraşul ăla tipic de liceu explicându-le copiilor cum stă treaba cu revelaţia mistică, cu priceperea şi elocinţa unui stabor ţigănesc pus să judece crime de război.

• Sunt două lucruri pe care tot încerc să le fac, şi ştiu cu precizie c-o să le fac cândva, deşi am eşuat de o sută de ori în fiecare: să mă las de fumat şi să scriu un roman. Mă gândesc oripilat ce-aş alege dacă m-aş întâlni cu peştişorul de aur şi mi-ar garanta reuşita uneia dintre cele două.

• Citii azi, în cărţulia aia cu „Platon şi ornitorincul intră într-un bar“ (da, da, o am la librărie, e super-tare), cum, din punctul de vedere al matematicii, oamenii se împart în trei categorii: cei care înţeleg cifrele şi cei care nu le înţeleg.

Când susţinui căcatul de disertaţie la căcatul de master, urcarăm în Universitate într-o săliţă de pe la ultimul nivel, sector repartizat îndeobşte studenţilor de la Teologie. Că de-aia îi şi bâzâiam în studenţie, că aşa au vrut ei, să fie la cucurigu, că altă cale de a se simţi mai aproape de Dumnezeu oricum n-aveau.

Da. Şi m-aşezai în ultima bancă, normal. Şi pe bancă, printre multe alte fiţuici mânjite cu pixul înaintea vreunui examen (Dă Doamne să nu mă mute de-aici!…), venise vreun teolog de-ăsta în devenire şi scrisese mare: DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE.

Mă, zic, asta ori că e vreo dumă din vreo carte, din vreun film, de la Mircea Badea – mă rog, de undeva de unde n-aveam io cum să aud de ea, ori că e vreun panseu original studenţesc, da’ în mod claro claro e o chestie la care io trebuie să mă gândesc şi s-o-ntorc pe toate feţele, până mă prind ce vrea să-nsemne.

Că ştiţi c-aşa sunt io, ca doctorul Sulfină Scoate-Sânge-Din-Băşină. Mă pătimesc să pătrund în miezul oricărui căcăţiş şi să scot cu dinţii de-acolo sâmburele de universalitate.

Deocamdată nu m-am prins ce vrea să-nsemne asta cu DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE, dar mi-am oferit nişte piste ajutătoare.

1. Cică la Drăgăneşti-OT-City, vecin cu Adiţă şi Blăniţă, stă exemplul tipic de român plecat la muncă în Spania şi întors după aia să-şi facă un rost în ţară. Cică omul o ardea de o zi întreagă prin curte, cu nişte manele date tare rău, la o staţie. Când a venit seara, ăştia, vecinii, nu l-au mai răbdat şi l-au rugat să-şi dea muzica mai încet. Omul n-a prea priceput el de ce nu se bucură tot oraşul alături de manelele lui – că nu ştiu dacă aţi observat, da’ mulţi de-ăştia care bubuie maneaua prin bloc au senzaţia că îţi fac un bine şi că te emancipezi dacă îţi zornăie bibelourile de pe mileul de pe plasma HD de la başii lor. Deci omul n-a prea priceput de ce voiau ăştia muzica mai încet, dar s-a conformat, fără să se oftice. După aia, abţiguit şi încă aflat sub efectul manelelor, le-a strigat, de dincolo de gard, vecinilor:

- Şmecherie şi speranţă!

Şmecherie şi speranţă. Nu Muie Steaua, nu Jos Băsescu, nu S-o fut pe mă-ta. Nu sex&drugs&rock’n'roll. Şmecherie şi speranţă.

Mie mi se pare câteodată că noi, ăştia care ne credem mai deştepţi şi ne adunăm în grupuri şi grupuleţe care să menţină vie această prejudecată, suntem, de fapt, mai proşti ca proştii. Mi se pare că ne băgăm în cap tot felul de tâmpenii, care mai de care mai beliete şi mai bârzoiete, şi după aia ne mirăm de ce ştim pomii pe de rost, dar habar n-avem unde-i pădurea. Şi pe mine unul dacă mă întreabă cineva ce-mi doresc de la viaţă, de la soartă, m-apuc să delirez de-a-n-pulea, fără să fiu capabil să sintetizez în două vorbe: şmecherie şi speranţă.

Nu râdeţi… Mesajul ăsta e dostoievskian, pe cât de profund pe atât de sănătos. Şmecheria, de bună seamă, e totuna cu dezvoltarea personală în acord cu nevoile societăţii. Asta înseamnă să fii şmecher: să fii nu doar bun în ceea ce faci, dar şi acceptat ca atare de către cei din jur. Este momentul în care, sociologic, statutul şi statusul social se întâlnesc, ba chiar o fac la un nivel mulţumitor de înalt.

Speranţa, pe de altă parte, reprezintă motorul dezvoltării spirituale de tip creştin. Nici nu mai are rost să intru în detalii. Cine şi-a băgat nasul în Noul Testament ştie că speranţa şi dragostea merg mână în mână, ele sunt esenţa creştinismului, iar lipsa lor reprezintă păcat de moarte.

2. Veneam noaptea spre Craiova, din Vamă, şi îi cântam lu’ Marcea: Câte stele sunt pe cer, atâtea femei disper… Io, din partea şoferului, nu vedeam nicio steaua naibii.

Marcea a văzut vreo trei.

***

Deocamdată atât. Mă mai gândesc, mă mai uit în jur. Îi dau io de cap până la urmă.

- sau poate e ţeapă, ca să scape de cele 50 de concerte programate la Londra.

- iată dovada vie - sau moartă, dacă vreţi - că, oricât de mult te-ai dezumaniza, de partea asta cu mierlitul nu scapi. Viaţa te poate rata uneori, moartea în schimb e mult mai vigilentă.

- şi mai văd pe unii că-l plâng de parcă a trecut la cele veşnice însuşi Zeul-Pop-Fără-Nas-Născut-Negru-Făcut-Alb-Ca-Să-Fută-Copiii. Despre morţi, numai de bine, desigur, dar cum Michael va trăi veşnic în amintirea noastră şi-n analele şi oralele muzicii, îmi permit să fac o excepţie. Oare toate proastele care zbierau I love you Michael şi leşinau când le arunca Regele prosopul umblă acum în negru şi se simt văduve? Cum căcat să cânţi că Heal the World şi să umbli cu basma pe ochi să nu te spurce răsuflarea pulimii?

- de altfel, ăsta-i un semn de mare ignoranţă din partea noastră, când ajungem să credem că moartea unei vedete înseamnă mai mult decât moartea unui boschetar din gară. Reminescenţă a culturii semizeilor. Puteţi să v-o imaginaţi pe Madonna căcându-se şi ştergându-se la cur chiar în timp ce citiţi aici? Dacă da, înseamnă că nu v-aţi tâmpit de tot.

- îmi aduc aminte de tâmpiţii ăia de la Cotroceni care au zis în comunicatul de doliu de la moartea lui Teoctist că „a trecut în nefiinţă“. Păi un creştin când moare trece în fiinţă, să-i plângi de milă că a trecut în nefiinţă e ca şi cum i-ai da coliva la porci.

- catolicii au o sfântă, Christina Mirabilis (sau Christina the Astonishing, sau Christina din Liege), prăznuită pe 24 iulie. Am aflat de ea dintr-o melodie de-a lui Nick Cave. Această Uimitoare Cristina e, atenţie, protectoarea nebunilor (a nebunilor în general şi a epilepticilor în special). Mi se pare ceva grozav, că Dumnezeu a pus deoparte un sfânt şi pentru cei duşi cu pluta. Dacă-mi lipseşte ceva în ortodoxie, e un sfânt protector al nebunilor. O fi vreunul şi n-am auzit eu de el? Preventiv, devin un pic ecumenic şi mă bucur că există Sfânta Cristina, fiindcă nu se ştie când ajung la mila ei.

- nu ştiu de ce postul meu anterior a fost considerat unul trist. Nu e. Ba, eventual, dimpotrivă. Dacă ar fi să fiu trist, păi aş avea de ce:

- am o cunoştinţă cu adevărat expertă în vede, în Zen, în tot ce poate teoretic aduce linişte. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat pe om dacă toată filosofia îi foloseşte la ceva atunci când îl doare burta. Răspunsul lui n-a fost da;

- am visat acum câteva zile că murisem şi că mă pregăteam să mă duc în iad. Răstimp, stăteam într-o sală de aşteptare cu băncuţe, neoane şi agitaţie, un fel de euro-gară, şi aşteptam sentinţa finală. A fost destul de deranjant;

- Dumnezeu are feluri dubioase de a se face prezent, iar dreptatea Lui se pare că diferă radical de a noastră. Acum mulţi ani, am făcut un reportaj cu o femeie al cărui fiu de 17 ani fusese ucis de un cioban. La câteva săptămâni după aceea, femeia îi găsise cadavrul şi avusese revelaţia: „Dumnezeu mi-a arătat în vis cine l-a ucis pe fiul meu.“ Femeia aia, v-o jur, are loc în Rai cu trei rânduri în faţa Maicii Tereza.

- revelaţie de seară: Evanghelie înseamnă veste bună. Ce ironie. Păi, pentru felul nostru de a ne trăi viaţa, evangheliile sunt doar un lung şir de veşti proaste.

- sau, mai nuanţat, cum citeam cândva în Caţavencu: peştişorul de aur are o veste proastă şi o veste bună. Vestea proastă e că vestea bună nu e pentru mine.

- pe vremea când oamenii îşi deschideau sufletele către frica de Dumnezeu (căci e în natura omului ca frica să premeargă dragostei), Pavel le zicea neamurilor cam pe dos: vestea bună e că vestea proastă ar putea fi şi pentru voi…

- şi totuşi, sincer, nu sunt trist. Ba sunt chiar vesel. Mă simt în zilele astea atât de sărac cu duhul, încât sunt îndreptăţit să-mi revendic dreptul meu la fericire.

- la final, tot din cântecul Mariei Tănase (eu mă delectez acum cu varianta lui Ştefan Iordache), al cărui anonim textier e mai genial decât un Cioran inutil lovit de cufureală: „Aşa-i lumea, trecătoare, unul naşte, altul moare… Ăl de naşte pătimeşte, ăl de moare putrezeşte, lume, soro lume…“. Ceva nelămuriri, întrebări?

Am scornit un test, pe care o să vi-l propun şi vouă.

Imaginaţi-vă că viaţa e o plimbare pe o costişă munte. Viaţa e frumoasă, de bună seamă, aşa că şi plimbarea şi muntele trebuie să fie frumoase. Închideţi ochii o clipă şi imaginaţi-vă: aerul tare şi curat, versanţii cu priveliştea lor măreaţă, brazii undeva în zare, cerul ăla de munte, dubios de albastru. Mai adăugaţi în peisaj ce credeţi voi că poate să vă facă plimbarea mai încântătoare: o turmă de oi care behăie şi pasc, un cioban care cântă din fluier, un izvor cu apă limpede sau un mic popas cu o bere rece. Las toate aceste detalii la latitudinea voastră, dar nu uitaţi: plimbarea asta pe munte e chiar viaţa voastră, de când v-a tăiat moaşa buricul şi până vă cânta popa Veşnica Pomenire. Gata, v-aţi imaginat-o?

Mai departe scrie-n carte »