THE BLOG-BÂRLOG

Şi e foarte tare. Alaltăieri avu botezul şi ăsta-i fu outfitu’ de dat jos înainte de cristelniţă.

From

• Nu-mi ieşi postul ăsta chiar cum aş fi vrut eu, dar aş minţi dacă aş spune că nu mă simt, totuşi, grozav de bine la gândul că sunt oficial iertat de păcate şi gata să bag la maţ, peste câteva ceasuri, nişte saramură de oaie, cu un pic mai mult de vinişor roşu, de-ăla acrişor, de ţară, bine şpriţat, ca un cetăţean al unei ţări emergente ce mă aflu.

• Nu mă întrebaţi ce părere au creditorii despre mine, că nu cred c-aş vrea s-o ştiu nici eu, dar trebuie să vă anunţ că am reuşit performanţa de a-mi cumpăra şi anul ăsta ţoale noi, special de Paşte, ba chiar am nişte pantaloni aşa frumoşi că m-aş fute singur o dată, deşi am semnale clare cum că n-o să mai fie nevoie. Ba, ca semn maxim de prosperitate, după numai trei săptămâni de program de muncă de la 8 la 4, mi-am scos şi lănţişorul de la amanet. Ha.

• Acuma mai trebuie să vă mulţumesc că mi-aţi făcut trafic chiar şi în zilele în care n-am scris nimic, ba chiar unul atât de bun încât să-mi dau seama că blogul ăsta n-are nicio altă problemă decât că scriu eu într-însul.

• Era azi un titlu pe Realitatea TV, la o ştire cu nişte iepuri: Cadou cu urechi. Gata, trebuie să plec. Urechi am şi eu.

• Până la Paşte, adică o lună de-acum înainte, nu mai scriu aici decât dacă arde ţara. Cred că am început să duc dorul unor gânduri care apucă să se dospească înainte să fie împărtăşite. Aşa că pregătiţi-vă să vă fie dor de mine.

• Dar adorm în plină glorie: amicul Vali G. a preluat unul din posturile anterioare, ăla cu epitaful, pentru a-l publica într-un ziar local. Staţi aşa că nu e chiar simplu: ziarul se cheamă “Vocea Tăcerii” şi e periodicul comunităţii de surdo-muţi din oraş. Încă nu mi-am pierdut speranţa că o să fiu tradus şi în braille, deşi e posibil ca textele mele să sune a răzătoare de bucătărie.

• Mi-am ales, ca în fiecare an, baba de pe 7 martie. Să vă uitaţi pe geam atuncea şi să reţineţi cum va fi anul ăsta pentru sarpente. Şi ne revedem cu ouăle-n mână, pe 5 aprilie. Doamne-ajută!

• Să-i anunţ pe această ocazie pe cititorii mei neduşi la biserică, evitând cacofonia, că astăzi e prima zi din postul mare. De Valentine’s Day ştiau probabil, şi numai o lene groaznică, plus ceva opoziţie de la Majorică m-a făcut să nu-mi leg o funtă de pulă, s-o pozez şi s-o pun pe blog, în semn de comuniune cu toţi îndrăgostiţii lumii. Mai aveam de gând să fac o inimioară în zăpadă, tot pentru îndrăgostiţi, doar că îmi fu prea frig să mă piş afară.

• Eu sunt şi un pic acru în sinea mea în privinţa îndrăgostelii, înţelegând prin a fi îndrăgostit nu a fi implicat într-o poveste de dragoste, ci doar acea etapă dinamică a sufletului, care te poartă schizofrenic dinspre niciunde spre nicăieri. Am fost îndrăgostit de câteva ori în viaţa mea şi niciodată treaba asta n-a avut un final fericit. De cealaltă parte, toate cele câteva fete pe care am ajuns să le iubesc m-au ratat ca îndrăgostit, în sensul mai sus dat al cuvântului. De ele m-am ataşat fără nebunie, fără entuziasm, fără să am chef de dragoste şi fără să încerc să mă opun ei. De altfel, am mai auzit de cazuri în care sinuciderile au fost ratate din cauza unei doze prea mari de otravă.

Mai departe scrie-n carte »

Dacă tot începui să adresez scrisori unor personaje imaginare, ca să compensez la nivel de corespondenţă singurele scrisori pe care le mai primesc: facturi, citaţii, amenzi şi somaţii de plată,
Dacă tot e sezonul potrivit, deşi – gospodar bun ce ar fi trebuit să mă aflu – ar fi trebuit să fac asta mai de prin vară,
Dacă tot sunt atât de obosit încât n-am somn,
Păi hai să-ţi scriu şi ţie, dragă Moş Crăciun,
Fiindcă nu ţi-am mai scris de mult – mai ştii, când am pus scrisoarea între ulucile gardului din spate, acolo unde tataie şi mamaie n-aveau cum s-o găsească – şi am găsit-o tot eu, după venirea ta, neatinsă,
Şi am fost oarecum supărat, fiindcă nu prea mi-adusesei ce te rugasem, dar mi-am zis că aşa se întâmplă atunci când nu eşti tocmai cuminte,
Şi probabil nu fusesem tocmai cuminte, fiindcă ştiu că niciodată n-am fost,
Dar ştii că ţi-am luat apărarea multă vreme după aceea, când toţi – repet, toţi – ziceau că tu nu eşti şi eu mă ambiţionam să zic că eşti, fiindcă dacă n-ai fi fost, ce rost ai mai fi avut?
Şi în toţi anii în care am învăţat că, pe cât lipseai mai des, pe atât erai mai mult,
Şi ştiu că, odată – dar numai o dată – am zis că ar trebui să te împuşte cineva în cur, aşa cum a făcut, în vremea războiului mondial, un copil de maior, supărat că n-a primit ce i se cuvenea,
Sau ceva de genul,
Gen,
Şi-ţi scriu scrisoarea asta nu ca să-ţi cer cadouri, pentru că nu vreau s-o găsesc iar necitită printre uluci,
Ci ca să te întreb o chestie care mă roade într-un hal fără de hal:
În viaţa asta a mea, ai venit deja, fără să-mi dau eu pe de-a-ntregul seama,
Ori încă, printre facturi, somaţii şi citaţii, mai e rost să te aştept?

Stau aşa şi-mi spun câteodată că o relaţie, o poveste de dragoste, o afacere de cuplu – cum vreţi să-i ziceţi – e un amestec semiraţional de sentimente şi clişee, de nebunie şi ţâţe, alcool şi cur, nevroze şi cafele de dimineaţă, evadări şi reveniri etc. Cred că aşa trebuie să fi mers lucru şi între mine şi Majorică, de-a lungul vremii. Cred că aşa au început. Aşa trebuie să fi început. Între timp, au ajuns aici:

Mişu + Majo = Love

Da, am făcut dovleci de Halloween, cu Majorache. Şi aveţi o singură încercare ca să vă prindeţi care-i dovletele scobit de mine şi care-i ăla făcut de ea.

Am fost atât de încântat de gândul că o să-mi petrec Crăciunul la Viena încât am ajuns acolo fără să-mi dau seama că n-o să am ce mânca în seara de Ajun.

Hotelul era d-ăla ieftin, avea doar o popotă pentru micul dejun, după care ciuciu haleală. Nicio problemă, îi zic lu’ a mică, mergem şi căutăm un restaurant. Căutatul a mers bine, cu găsitul însă am stat cam prost. Afurisiţii de capitalişti trăseseră obloanele şi se vârâseră în case, să simtă spiritul Crăciunului. Devenise frustrant. Şi nu era atât foamea, cât gândul că, în timp ce noi ne umezeam în ploaia Austriei, undeva în ţară rudele noastre studiau la căldurică vreo juma’ de porc, cu şorici cu tot. Foarte enervant.

Până la urmă, am găsit un restaurant indian, deschis până la unşpe. Aveam la dispoziţie o oră ca să glojdim ceva şi ne-am luat un platou amestecat de-al lor, nu ştiu cum se chema. Mare greşeală. Totul era pané în farfuria aia, nu ştiai ce bagi în gură nici înainte, nici după ce muşcai. Numai buruieni, oricum. Conopidă pané, ceapă pané, sâmburi de măslină pané, muguri de mărar pané sau ce-o mai fi fost pe-acolo. Când ne-au dat indienii afară, oricum, ne era mai foame decât când intraserăm.

Făcând haz de necaz, am luat-o înapoi spre hotel. Când s-ajungem, vedem nişte lumini aprinse: restaurantul Anaconda. Deschis. Hai să-l încercăm şi p-ăsta, zic, poate or avea şi altceva decât picioare de şarpe, eventual pané. Şi, deschizând uşa, vedem scris pe firmă: rumänische restaurant. Măi, să fie!

Românesc era, fraţilor. Un proiector mare, dat pe OTV. Manele în boxe. Un tip agitat, probabil patronul, se învârtea de colo-colo prin sală, vorbind tare la mobil. Şapte-opt români, la o masă plină cu sarmale şi mămăliguţă. Doi australieni, cred, încercau să înţeleagă ce se-ntâmplă. Preţuri mici, porţii mari, vin bun. Le-am zis prietenilor de-acasă, într-un sms, că dacă nu plecam la Viena, treceau sărbătorile pe lângă mine fără să ascult o manea. M-am îndopat, m-am pilit oleacă şi, cu burta plină ochi, am redevenit patriot. Occidentul mă vrusese flămând, Orientul îşi bătuse joc de papilele mele gustative, în timp ce românii mei – aşa cum sunt ei, cu OTV-ul şi manelele lor – îmi dădeau ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi. Credeţi-mă, a fost bine. Şi dacă aş fi aflat în seara aia de ce s-a sinucis Diana Maloş, aş fi avut cel mai fericit Crăciun.

Ascultam la radio o ştire cum că-n perioada sărbătorilor creşte numărul de sinucideri, drept pentru care fi bine s-avem grijă de oamenii singuri şi trişti, măcar pân’ la Bobotează, şi-mi spuneam că la situaţia asta tragică s-a ajuns numai din cauza moşcrăciunilor de ciocolată. Aţi văzut cum mănâncă un copil un moşcrăciun de ciocolată? Mai întâi îl priveşte cu ochi blânzi, apoi devine pofticios şi pe urmă îi haleşte capul, cu barbă şi căciulă cu tot. Mai ceva ca artistul Ozzy la tinereţe, când mânca live nu’ş’ ce păsăreturi vii. Şi, zic, să nu te ia depresia când îl vezi pe săracul moş sclipicios luând atitudinea brâncovenească tradiţională, cu capul deoparte?

Gândiţi-vă în perspectivă, la viitorul acestor copii, la ziua în care vor afla că Moş Crăciun nu există. „Păi de ce nu există, mami?“ „Pentru că l-ai mâncat tu, puişor!“ Asta e o chestie care lasă sechele. Practic, aş prognoza, la fiecare moşcrăciun canibalizat, un emo-kid e pe cale să se nască.

Dar ce-i viaţa noastră, dacă nu o sumă de dezamăgiri-cheie? 1. Nu există Moş-Crăciun. 2. Marijuana e ilegală. 3. Există Moş Crăciun, dar tu tocmai ai comis o infracţiune. Iar la bătrâneţe, când ai nepoţi, ajungi să-ţi anticipezi inexistenţa şi să constaţi că Moş Crăciun, care nu există, eşti chiar tu.

Şi mi-a mai venit în cap o istorioară pe care mi-o zicea bunicu-meu, înainte să se ducă şi el pe planeta lui Moş Crăciun. Cică, tot într-o iarnă cu criză economică, acum vreo opt decenii, un evreu sărac din târgul Ieşilor, care-şi câştiga traiul construind statuete cu Moise, n-a mai avut bani de ghips. Aşa încât, înainte să se reprofileze, a făcut, din materie primă de producţie internă, atât de bine îngheţată încât i se pierduse întreg mirosul, un ultim Moise. Pe care l-a vândut-o unei cucoane bogate, la iarmaroc. Muierea a pus statuia-n casă, la loc de cinste, iar a doua zi, când a găsit-o topită, pe scrin, a exclamat: „Văleu, şe minune! Moise-al nost’ s-o căcat şi-o plecat!“.

Cu moşcrăciunii de la milka, e mai simplu. Îi uiţi lângă calorifer, observi că „moşul nostru s-a ciocolat şi-a plecat!“, dar eşti liniştit: nimic nu se pierde, totul devine finetti.

Ştiu, e sezonul cu iepuraşul şi ar trebui să scriu ceva în sensul ăsta. Dar, după ce am văzut la televizor că există o sumedenie de distinse ştiriste duse la biserică doar în interes de serviciu, gata să transmită în direct naşterea Domnului în noaptea de Înviere, parcă mi-e anapoda să plictisesc cititorul cu detalii despre mântuire, viaţă veşnică, ouă roşii şi drob.

Aş putea să scriu retrospectiv despre cât de greu e să ţii post, chiar şi acum, în epoca pateului vegetal şi a laptelui de soia. Serios: cum îţi dă prin cap să te apuci, cum îţi sari amicii în cap: ce-ai, mă, te-apasă păcatele?, ai întrat în anul morţii?, lasă, mă, postul pentru bătrâneţe! Dar ei nu ştiu, sărmanii, povestea părintelui Cleopa, despre concursul dracilor. Cică, atunci când tartorul iadului a vrut să afle care-i e supusul cel mai meşter în a ispiti lumea, câştigător n-a fost nici împieliţatul care îi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu ori diavol, nici cel care îi convingea pe muritori că, printre fapte bune, nu strică un păcat mic, din când în când. Nu: premiul dracilor l-a luat cel care îl învăţa pe om să amâne ziua când îi va veni mintea la cap.

Dar şi dacă te-apuci să posteşti, tot nu scapi de cârcotă. Păi că ce post e ăla dacă nu-l ţii cum trebuie, că de ce mai fumezi, de ce mai bei – şi tot aşa o ţin amicii. Dar ei nu ştiu nici ce-a păţit, în cartea lui Damian Stănoiu, călugărul Anichit păcătosul, care a vrut să ţină un post grozav de aspru şi să devină sfânt chiar şi înaintea starostelui. Ei bine, Anichit s-a slăbit atât de tare încât, când i-a intrat o cuconiţă pofticioasă în chilie, n-a mai ştiut cum să spună „nu“.

Pe urmă, apare Adi, veşnic nelămurit. A citit el într-o carte că „Iisus avea dragoste şi pentru diavol“. Ultimele trei cuvinte abia le-a putut descifra, cineva le acoperise cu carioca. Adi zice că e ăsta e un semn, dar nu se poate hotărî de la cine vine: de la Iisus sau de la diavol? Şi, în afară de asta, mai are o întrebare de bun simţ: vegetarienii cum ar fi trebuit să ţină postul, mâncând numai carne?

Mai simplu ar fi fost să scriu despre iepuraş. Dar cunoştinţele mele despre neamul şoşoilor, fie ei şi pascali, sunt destul de vagi. Tot ce ştiu pe tema asta e cum sună propoziţia „Iepuraşul uşa rupe!“, citită de la coadă la cap.