THE BLOG-BÂRLOG

Întâmplarea asta surveni în mod firesc după ce scrisei despre bun simţ, ca şi cum aş fi ştiut despre ce e vorba:

Deci eram io în trafic, la volanul noii mele maşini second hand, când sună telefonul. Dubios, erau nişte cunoştinţe cu care nu prea am mare taină. Ne leagă o friguroasă excursie la Praga şi maxim un telefon pe an.

- Salut, Ovidiu, zic.

- Nu e Ovidiu, e nevastă-sa, zice ea, Anca. Te sunarăm să te felicităm pentru evoluţia pe scara socială, văzurăm că ţi-ai luat Audi…

Io acuma, normal, mă simţii măgulit, mă simţii pentru o clipă ca făcând parte dintr-o lume care, de altfel, nu prea e deloc a mea, dar către care mă mână constant şi necruţător jegoasele frustări ale adolescenţei flămânde. Ce-i lipsea chelului? A seis, cu volan în piele şi toate cele… Adică, îmi zisei, ei cu Audi, eu cu Audi, uite, domne, cum interpretează lumea unele chestii… După care, umflându-mă eu în sinea mea, mă pregăteam să bag un text plin de modestie despre cum nu am dat cine ştie ce avere pe maşină şi alte tra-la-lauri de-astea de – desigur – bun simţ. Dar nu apucai să deschid gura:

- Te văzurăm la semafor, continuă Anca râzând, erai cu mâinile băgate-n nas până la cot.

Aha. Deci era o capcană.

- Da, zice, o imagine deosebită.

Şi io mă prefăcui amuzat, da’ mă enervasem aşa o ţâră. Adică, stătui io şi mă gândii, acuma nu mai am voie să fac biluţe la semafor? Păi atuncea care mai e plăcerea condusului? Plus că, am citit io mai demult pe internet, scobitul în nas e semn de activitate cerebrale intensă. Adică gândesc. Fac biluţe, deci exist.

Şi-acuma nici măcar nu mai trebuie să le lipesc pe tapiserie. Am spaţii de depozitare sub scaunele din faţă. Păi pentru ce credeţi că le-au făcut nemţii, a? Că valiza cu bani sigur nu încape acolo la modelul ăsta de maşină şi de şofer:

Pleci din Vamă să te-ntorci acasă. Eşti mahmur. Eşti ofticat. Ai senzaţia aia enervantă, de muribund, că lucrurile vor merge la fel şi fără tine. Ţi-ai dori să se închidă sezonul estival o dată cu plecarea ta. Ţi-ai dori să sece marea, să se interzică berea, să se întâmple ceva care să le ia zâmbetul de pe buze milogilor ălora care mai rămân acolo, relaxaţi şi prăjiţi, fără să le pese că tu te-ai dus. Eşti mahmur şi furios. Peste doar cinşpe ore vei fi la serviciu, mai obosit de o mie de ori decât când ai plecat. Eşti de-a dreptul deprimat. Când te aşezi pe bacheta din spate în maşina lu’ Marcea, te simţi ca un căcat peste care destinul tocmai a tras apa, dezlipindu-l de pe vasul ceramic şi trimiţându-l spre nicăieri. În faţă, trebuie să stea Bucer, care nu e mahmur, fiindcă e de-a dreptul beat. Şi, într-o tentativă naivă de a-ţi asuma soarta, îţi spui:

- Bă, dacă tot nu mai stau la mare, măcar să ajung mai repede acasă.

Dar nu poţi să ajungi mai repede acasă. Te împiedică genul ăla de mărunţişuri estivale: un accident cu multe victime omeneşti pe undeva spre Costineşti, cam pe unde-a mierlit-o şi Semaca. Un blocaj în trafic la Eforie, în acea minunată intersecţie unde mii de maşini stau la coadă ca să treacă strada câte un mârlan de turist. Încă un blocaj pe nu-ştiu-unde. Căcaturi de-astea.

Aşa că stai ca boul. Fumezi pe geam, mai bei o gură de apă, visezi la zeamă de varză şi deja îţi pui problema că se apropie revelionul. Şi te uiţi la alelalte maşini, blocate ca şi tine, te uiţi la parbrizele lor şi la ce îşi mai atârnă lumea în ele.

Unii îşi atârnă câte o jucărioară de pluş. Ca de exemplu, Peugeotul ăsta de Argeş.

Cea mai discretă jucărie de pluş prinsă cu ventuză de parbriz

Alţii sunt mai bisericoşi. Opelul ăsta cu numere de Bulgaria ar putea deveni papamobil, la cât de evlavioşi sunt proprietarii:

Cimitir ortodox

Atenţie: trebuie să notaţi că şoferul acestui cimitir mobil a renunţat la aparatul antiradar, ale cărui ventuze stau singure şi triste în colţul din dreapta jos al imaginii. De altfel, la ce ţi-ar mai folosi un asemenea gadget pământean, când te bazezi pe înzecită protecţie divină?

Şi, după aia, te uiţi şi la tine în parohie: în parbrizul lui Marcea, o oaie stă la umbra unui brăduţ. Să nu-mi spuneţi că odorizantul ăla nu e brăduţ, fiindcă e. Drept dovadă, scrie pe el:

O, Tannenbaum!

Şi-ţi spui în sinea ta: „Rămas bun, Litoral 2009!“. O să fie bine. Faci o biluţă nazală, o lipeşti finuţ sub bancheta lu’ Marcea şi aştepţi să ajungi pe A2, ca să te culci liniştit.

Am o cunoştinţă care, marţea asta, dă examenul de permis. Omul e stresat rău, pentru că nu poate să se apropie deloc de barem.

Zice: “Nu pot, domnu’ Mihai, ale dracului de-ntrebări sunt pocite rău. Nu nimeresc mai mult de jumate de răspunsuri corecte.”

I-aş spune să lase şoferia pentru cei care se pricep la ea.

Partea interesantă e că omul meu a obţinut permisul de conducere în 1958. Da, da, în anul când s-a născut tata. Fix jumătate de secol mai târziu, a fost surprins de aparatul radar conducând cu 104 km/h într-o localitate şi, uite-aşa, a rămas cetăţeanul fără ţidulă.

Acuşica, musai să nimerească 14 răspunsuri din 15 şi, la cum îl văd eu pe om, n-are mari şanse să reuşească din prima.

Şi parcă îl văd pe miliţianul de examinare spunându-i bătrânelului vorba aia dulce: “Nici de căruţaş nu eşti bun!”

Practica ca practica, dar teoria ne omoară…

Nesupunere civică, aşa crede domnul prim-ministru că se numeşte atitudinea românilor care cârcotesc cu privire la taxa de primă înmatriculare. Glorioasă tâmpenie – aşa cred eu că se numeşte scurtcircuitul cerebral al autorilor de-acum celebrei partituri „cu cât mai veche maşina, cu atât mai mică taxa.“

O maşină de zece ani şi cu o durată medie de viaţă de treişpe – zice domnul Vosganian simulând inteligenţa – mai are cam puţin de trăit, adică mai are puţin de poluat. Merită, deci, o taxă de primă înmatriculare mai micuţă. O maşină nouă va face, hă-hă!, cam multă umbră asfaltului, adică va polua mult, adică trebuie taxată fără milă. Ergo – zic eu, aliniindu-mă la logica finanţistului-şef – o maşină de douăzeci de ani vechime nu mai poluează din anul 2000, de când i s-a dus durata medie de viaţă. Pentru că înmatriculează un asemenea auto-zombie, rumânul ar trebui eventual să primească de la stat câteva sute de euro.

Dacă aranjamentele integrării îi hărăziseră României soarta de ţară-cimitir-de-maşini-nemţeşti (ceea ce n-ar fi de vreo mirare), onor guvernanţii puteau cel puţin găsi un fel mai cinstit de-a promova marfa de autohaus. Dar să fiu mai întâi luat de prost şi apoi acuzat de nesupunere civică – ăsta mi se pare un lucru de neiertat la proximele alegeri.

Mai enervant e că, mulţumită principiilor zootehnice care ghidează acţiunile guvernului în raport cu ţara, vom ajunge o groapă de gunoi rutier nu doar pentru Vest, ci şi pentru vecinii bulgari. Stăpânii castraveciorilor îşi pot şi ei arunca ciurucurile peste gard, la noi în ogradă, şi nu mă miră deloc că au apărut deja firme specializate, care le vând românilor amatori de chilipiruri maşini înmatriculate la Vidin sau la Sofia.

Şi, în fine, ce mă scoate cel mai tare din sărite: după atâţia ani în care statul a luat banii de la gura copiilor ca să finanţeze programul „Rabla“, banda lăsată liberă de daciile model ’87 va fi repede ocupată de renaulturi fabricaţie ’91. Şi chiar dacă, peste câteva luni, executivul îşi va pune cenuşă în cap, va fi prea târziu: cu câteva sute de mii de gioarse proaspăt înmatriculate, România va fi devenit deja câştigătoarea incontestabilă a programului „Rabla Europei“.

Semafoarele nu sunt ceea ce par a fi. Ele sunt nişte obiecte stranii, cu puteri totemice. Şi, odată montate, semafoarele transformă cea mai paşnică intersecţie într-un loc în care lucruri normale nu prea se mai întâmplă des.

Cele trei culori înfipte-n stâlp anulează legile fizicii: timpul se contractă, mai ales dacă eşti şoferul primei maşini oprite la linie: nici n-apuci bine să vezi că s-a făcut verde şi, deja, doi – trei şoferi din spatele tău te claxonează cu prietenie, în semn de: „Hai, mă, lămâie, mişcă-ţi hoitul!“

Matematica nu mai e nici ea ce-a fost: doar la semafor, pe drumul cu n benzi încap, una lângă alta, n+1 maşini. Pe lângă ele, zgâriindu-şi oglinda, frecând bordura cu janta, dând larg din mâini şi mărunt din buze, un şofer grăbit reuşeşte imposibilul şi face dreapta cu 30 de secunde mai devreme. Viaţa e scurtă, se ştie, şi e păcat să pierzi timpul.

La semafor, te întorci la valorile esenţiale ale umanităţii. Cum ar fi bucuria reîntâlnirii unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de două, ori poate chiar trei zile. Instinctual, te opreşti în dreptul lui, dai geamul jos şi-l ţii de taină măcar câteva minute, recapitulând evenimentele majore ale weekendului trecut. Nu trebuie să-ţi pese dacă alţi şoferi nu mai au pe unde trece, drept pentru care dau bliţuri şi claxoane: nimeni n-are dreptul să se bage între tine şi tovarăşul tău. Ai putea să-l suni pe mobil, e drept, dar ţie, ca şmecher adevărat, nu-ţi place să arunci 20 de cenţi de pomană. La semafor, telefonia mobilă dă faliment.

Tot aici, vânzătorii de ziare îţi bat în parbriz de fiecare dată când n-ai chef să citeşti presa. Ei bine, atunci când chiar vrei să cumperi un ziar, vânzătorul e taman la mama dracu’. Nimeni şi nimic nu-l va face să ajungă la tine înainte să se facă verde.

Chiar şi cerşetorii sunt mai ciudaţi decât oriunde altundeva. De exemplu, e unul în Brazdă, la semaforul de la Rond. Îi lipseşte un picior şi are legată de gât o pancartă pe care scrie: „Mi-e foame!“. Îi dau bani aproape de fiecare dată când trec pe lângă el. Şi ştiţi ce mă sensibilizează? În sinea mea, mi-e frică să nu-şi mănânce şi piciorul celălalt. E vina semaforului.

Cunosc şi eu câţiva motociclişti mai bătrâni. Unii-s cam bagabonţi, alţii cam ţicniţi, unii beau, alţii înjură. Câţiva, napoleonieni, le fac pe toate-odată şi le fac bine. Nu-s băieţi răi, dar dac-aş fi tată de fată nu l-aş vrea pe niciunul de ginere. Chiar şi aşa mitocani, râgâind la gâtul berii sau târâindu-şi dosurile îmbrăcate-n piele neagră pe canapelele din Velvet, tipii pe care-i ştiu eu pot trece drept lorzi pe lângă sumedenia de iobagi rutieri care şi-au tras, în ultima vreme, şaua motorului între picioare.

Când spun asta, am în cap o chestie pe care o tot revăd pe stradă şi care mi se pare mai greţoasă decât o lingură rece cu seu de oaie, ţinută dimineaţa sub limbă. E vorba de nişte macaci urbani, cu pretenţii de bărbaţi adevăraţi, care-şi închipuie că au mult sânge-n organul cavernos bălăngănitor atunci când zburdă cu motocicleta pe Calea Bucureşti, cu peste o sută la oră, purtând în spate câte-o gagicuţă amatoare de senzaţii tari.

Care e problema?, veţi spune. Problema, v-o zic io, e că râtanul cu motor poartă cască, iar proasta din spate, nu.

Cred că intuiesc precis rasa de om în discuţie. Băiatu’ şi-a luat motor, sătul de scuterul pe care stătea ca pe veceu, atunci când fufimea nu s-a mai lăsat impresionată de pârţâitoarea ambalată sub balcon. Ecce homo, praleo!: acum şi-a luat japoneză de şase sute, o sută’j de cai şi carenă-n trei culori, ca drapelul. S-a terminat şmecheria-n cartier.

Când trece vijelios prin faţă pe la Motor-X, îşi aranjează întâmplător mânuşile, ca să vadă martorii că poa’ să meargă fără mâini. Când fiara stă pe cric, explică vreunui pârlit de invidie că motoarele nu e ca maşinile, că călăritul e libertate curată şi adrenalină căcălău, mulţi cai, viteză mare, boaşe mamut etc.

Iar când apare vreo stupidă cu tendinţe depresiv-suicidale din pricina stringului prea strâmt, dornică să-şi zdropşească ţâţele de spinarea lui în timpul unei ture pe ştrase, bikerul nostru, în loc să-i dea fetii casca, preferă să şi-o tragă el pe ochi. C-ar fi păcat să-şi spargă capul taman acum, în full-sezon. Cât despre aia din spate – să moară! Cine-a pus-o să se suie cu toţi demenţii pe motocicletă?

Deşi domnii de la 24 Fun mi-au dat pe mână prezentul petic de revistă ca să-mi vâr într-ânsul nişte idei vesele, de data n-am umor şi, cu riscul de a vă umbri seara cu miros de tămaie, o să scriu ceva pentru acei puşti care, de bucurie că au permis cat. B, decorează cu cruci străzile Craiovei, de parcă ar vrea să prelungească pe bulevarde aleile din cimitirul Sineasca.

Ca să nu credeţi c-am luat-o pe ulei moralizator ori că-mi dă dictare vreun bunic dat jos din Moskvici, mărturisesc că propriul meu cv mă recomandă ca o poamă de şofer:

Mi-am desenat maşina pe schiţa tamponării de vreo douăj’de ori, în zece rânduri m-am trezit mai aproape de asfalt decât motocicleta, iar în trei dăţi am găsit motive să dau permisul pe dovadă.
Cu toate acestea, păstrez un mare respect pentru acul vitezometrului, pe care nu l-aş da peste cap nici pe autobanda nemţilor, darămite pe amărăciunile noastre de şosele mioritice.

Am un motiv simplu: oricâte sute cai s-ar călca pe copite sub capota maşinii, fizica newtoniană e greu de impresionat: la 170 de km/h (cât avea bolidul recent dezintegrat la Viitorul) e nevoie de un sfert de clipă pentru a pluti peste cele şase benzi ale Căii Bucureşti, şi, în caz de pisică neagră sau taximetrist neatent, nici Villeneuve nu mai poate evita stâlpul.

Sau poate vă bazaţi pe airbaguri şi sisteme şmechere de siguranţă, pe care aţi cheltuit miile de euroi? Credeţi-mă pe cuvânt: la o asemenea goană, ele valorează cât batista pe care şi-o pun pe tâmplă jucătorii de ruletă rusească, înainte să se împuşte în cap.

Iar dacă totuşi adrenalina vă dă ghes şi vreţi să muriţi la viteză mare, apucaţi-vă de paraşutism. Eu unul am sărit de câteva ori şi vă garantez că o ţâră de picaj la 1000 m deasupra oraşului bate la fund orice experienţă rutieră. În plus, dacă nu se deschide paraşuta, o să aveţi cam 185 km/h la impactul cu solul, deci o să puteţi să-i raportaţi liniştiţi Sfântului Petru că eraţi cu bmw-ul.