THE BLOG-BÂRLOG

Pe la 1899, în Craiova trăiau vreo 50.000 de oameni. Oraş mare pentru vremea aceea. Locuitorii n-o duceau însă prea bine. Le dăduse fostul primar Măldărescu instalaţie de iluminat public, una din primele din ţară, dar degeaba: la o ploaie mai acătării, căruţele târgoveţilor se împotmoleau în multele străzi nedesfundate. Başca miile de muncitori care trudeau în morile baştanilor, principala industrie a oraşului. Seara, cârciumioarele de pivniţă se umpleau şi butoaiele cu bere de Craiova – altă marfă cu tradiţie pe-aici – se goleau. Şi, uşor luaţi în goarnă, oltenii acelor vremuri începeau să înjure, ca tot omul pe care-l ia băutura de urechi. Pe cine înjurau, e greu de spus: poate pe regele Carol, că nu fusese în stare sa aibă copii; poate pe premierul Sturdza, care se boşorogise şi devenise reacţionar, poate pe marele vecin Franz Josef, care şi el se ramolise şi dădea tot mai des cu mucii-n fasolea Europei.
Cum le-o fi picat lor atunci vestea că Nicolae Romanescu, primarele oraşului, le pregăteşte un ditai parcul, mare cât întreg oraşul, cum pesemne văzuse el prin ţări străine? Bazându-mă pe firea cârcotaşă a craioveanului, cred că nu tocmai bine. Podurile peste Jiu stăteau să cadă, iar Romanescu vroia pod suspendat în grădina publică. Şcoli erau puţine, dar parcul avea să aibă propriul castel fermecat. Vitele oamenilor făceau foamea în grajd, iar lui Romanescu îi ardea de grădină zoologică. Deh, fiţe de boiernaş plimbat pe la Paris!

La o sută şi şapte ani după ce Romanescu a avut curajoasa iniţiativă, parcul său e cam tot ce au craiovenii mai de fală. Orice alt punct de atracţie al oraşului e repetabil în ţară. Poate cu excepţia stagiunilor Teatrului Naţional şi a mitului Craiovei Maxima.

Cu toate astea, craiovenii au rămas aceiaşi chibiţi absoluţi. Se poate vedea limpede acum, după felul reticent în care privesc renovarea Căii Unirii.

E drept, sunt bani mulţi îngropaţi acolo. Dar, fără marafeţi, nu se naşte măreţie. Şi, fără o ţâră de îndrăzneală, dragostea dintre craioveni şi oraşul lor ar rămâne una platonică. Adică pe cât de sinceră, pe-atât de stearpă.