Nu ştiu dacă, în anii ăia ai mei de studenţie, mi-a crescut vreun pic scăfârlia de la cartea băgată-n-trânsa, dar burta pot să garantez că mi s-a mărit, pe fondul studiului prelungit prin berăriile de pe raza de acţiune a Universităţii.
Ei bine, dacă ardelenii nu glumesc când îi întrebi de ce se întinde pateul, noi, oltenii, nu glumim când ne apucăm să ne dilatăm ficatul.
Încep şi eu să am nostalgiile lui Creangă: nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, băieţii din grupă, când ne apucam să tragem la măsea pe undeva, o făceam cu maximă responsabilitate, aşa cum îi stă bine unui student.
Şi-apoi, cum altfel decât extrăgând apa din zeci de beri am fi putut stinge setea pe care ţi-o provoacă stresul unui examen?
Presupun că ştiţi şi domniile voastre la fel de bine: stai o noapte nedormit, că doar n-o să înveţi în timpul semestrului, ca toate tocilarele. Bagi cafea, bagi tabac, bagi cola, ajungi dimineaţa la examen cu ochii cât Alien. Te enervezi că subiectul îţi pică exact din zecimea de materie pe care n-ai apucat s-o citeşti. Te trec năduşelile lui Bănel Nicoliţă când trece profesorul pe lângă tine şi nu ştii dacă ai ascuns bine fiţuica în palmă sau cartea sub pupitru. Îţi vine chip de nebunie când vezi cât de urât scrie colegul din faţă, de la care ai putea să mai rupi o idee. Şi, după tot travaliul ăsta, nimeni nu îţi garantează că bulangiul de la catedră o să-ţi dea un cinci, de încurajare.
Aşa că, ieşit din examen ca din comă, pui mâna pe-o halbă. Şi încă una, şi încă una, până ţi se termină banii şi ţie, şi prietenilor tăi, şi prietenelor prietenilor tăi.
Fiindcă repetiţia e mama învăţăturii, prin anul doi deja te-ai învăţat cu sportul ăsta. Şi ajungi să faci cum am făcut noi, înainte de un examen, când, aşteptându-ne profesorul, ne-am surmenat atât de tare încât i-am băut sticla de coniac pe care doar ce o cumpărasem pentru „protocol“.
Iar după licenţă, dacă nu poţi să stai măcar 36 de ore într-o crâşmă, înseamnă că trebuie neapărat să faci şi un master.