THE BLOG-BÂRLOG

Un căpiat de parlamentar voia, acum vreo lună de zile, să mai umfle niţel orarul liniştii publice, aşa încât muzica în cârciumi să se stingă de pe la nouă seara – eventual cu tot cu cârciumi.
Mare movilă de tâmpenie e iniţiativa asta, şi o să vă explic de ce din pur patriotism, nu doar pentru că-mi place mie să am relaţii cu halba mai ales după miezul nopţii.
Ştiţi ce le-a plăcut cunoscuţilor mei de alte naţionalităţi care au călcat, din varii motive, pragul ţării noastre?
Nu, nu e vorba de măreţii Carpaţi, unde urşii cu diaree sunt suspectaţi de turbare şi împuşcaţi în consecinţă. Or fi ei munţi frumoşi, dar nici Europa nu e vreun şes, extaziat că dă de stâncă pe Valea Cernei.
Nici de însoritul litoral nu e vorba, şi nici n-o să fie până când euro-amatorii de scaldă, scârbiţi să tot vadă fundul Meditarenei, o să se înghesuie pe la noi, să afle şi ei cum e să ieşi din mare cu alga în chilot.
Tăiaţi de pe lista cu atracţii băştinaşe şi Castelul Bran, caninii lui Dracula, Casa Poporului, mânăstirile din Nordul Moldovei, minuni care n-adună turişti într-un an cât Ibiza într-un weekend.
Surpriza plăcută a venit taman dinspre blamata noastră viaţă de noapte. Cârciumi deschise la ore mici, muşterii veşnic pe tură, studenţi care nu ştiu s-ajungă la cămin decât după ce răsare soarele. O agitaţie cu care noi ne-am învăţat, dar la care europenii se uită ca muta la i-Pod.
Amsterdamul ori Parisul mai ştiu să-şi trăiască nopţile aşa cum o face Bucureştiul, Timişoara sau Craiova, dar pe-acolo nu vine niciun dobitoc care să trimită beţivanii la culcare o dată cu găinile.
De când s-a inventat paharul, strămoşii noştri şi-au descoperit simpatia pentru dânsul. Ce brand de ţară ar ieşi din viciul ăsta, consemnat istoric încă de pe vremea lui Burebista, n-are rost să vă mai explic: puţine naţii se pot mândri că, acum două milenii, erau atât de experte în vin, încât regele însuşi se ocupa de tăiatul viilor.
Vin bun şi femei frumoase, la orice oră din zi şi din noapte: iată o reţetă care ar putea rentabiliza turismul românesc, dar şi clinicile de dezalcoolizare şi dermato-venerice din Vest.
Pentru ideea asta minunată, îmi dă şi mie vreun parlamentar o bere?

Ori că erau Zilele Craiovei şi mergea şi-un film printre beri şi concerte, ori că madam Weisberger, tanti aia care-a scris cartea, a ştiut să-i pună un titlu cu cârlig, cert e că „Diavolul se îmbracă la Prada“ aduse la Patria muşterii ca la Titanic.

Şi, după cum putui şi eu să văd în trecere prin faţa cinematografului, numai lume bună, îmbrăcată şi dichisită aşa cum se cuvine când vine vorba s-o vezi pe Meryl Streep purtând numai ţoale de firmă. Ce mai tura-vura, sclipeau paietele pe cinefili de parcă doar ce le trăsese cineva covorul roşu de sub călcâie, la vreo prezentare de modă de la Milano.

Acuma, nu că mi-ar roade invidia talpa bascheţilor, nici că mi s-ar rupe tricoul pe mine de ciudă că nu scrie D&G pe el, dar o ţâră de maliţiozitate nu pot să-mi reprim cu privire la subiect.

Fiindcă, după câte-mi fu şi mie dat să văd prin orăşele integrate în UE încă din ziua Maastrichtului, pe-afară poartă haine de firmă cine-şi permite să dea bani grei pe ele, în malluri scumpe şi boutiquri exclusiviste.

Pe când pe-aici, prin larga ogradă a ciobănescului mioritic, haina cu monogramă poate fi a oricui cunoaşte un dealer de „furăciuni“ şi ia de la gura părinţilor vreo 30 – 40 la sută din preţul de magazin

De exemplu, îţi iei, de la „şuţi“ sau de la „carderi“, ochelari de soare Versace. De-ăia vero, nu făcături chinezeşti. Tu îi porţi la valoarea de catalog, aşa încât ţi se pare just să dea din tine figuri de 149.99 Eur. În schimb, dacă-i vezi pe nasul altuia, strâmbi din al tău: ştii prea bine că individul n-a dat pe ei decât 50 de cocari.

De-aia rămân la părerea că, dac-ar fi avut buletin de Craiova, „diavolul“ din film s-ar fi îmbrăcat mai mult de la pradă, decât de la Prada.

Chestia e că, până la urmă, contrabanda demonetizează fiţele. Uite, mă pun în pielea unei domnişoare ieşite la agăţau la discotecă: câtă încredere să mai am eu că tipul ăla cu tricou Armani şi miros Bvulgari are totuşi bani de taxi, să mă ducă acasă, la el sau la mine?

Cică prima definiţie a racului, într-un dicţionar de secol XIX, era „mic peşte roşu care merge înapoi“. Dar s-a găsit un naturalist care le-a explicat autorilor că definiţia este adevărată, cu câteva mici inexactităţi: racul nu e peşte, nu e roşu şi nu merge înapoi.

La fel, în titlul meu se găsesc mici imprecizii: grădina e dormitor, păsările sunt propriile lor diminutive şi aparţin unor domnişoare din l’haute société, iar Ion Ion este Ion Alexandru şi nu mai spun cum, ca să nu se prindă tatăl său despre cine e vorba şi să mă vâneze ca pe mistreţ.

Măcar suma e aproape corectă: 7,14 USD. Şi să vedeţi cum am ajuns la ea.
Am luat de bună ce au scris ziarele, anume că distinsul tenismen cu nume de bancă comercială locuieşte, din 1990, într-o vilă cu 14 camere din Primăverii, pentru 200 de coco lunar. Dar nu stă singur, ci cu fiu-său, care încă nu s-a mutat la mega-vila din Băneasa, pentru că babacul insistă să-l aibă în supraveghere. Aşa că Ion Ion, deja mă mănâncă nasul când îi scriu numele, stă în jumătatea lui de şapte camere pentru jumătatea lui de o sută de dolari. Adică 14,28 coco per incintă.

Cum Ion Ion şi-a adus-o în dormitor pe domnişoara Ileana Lazariuc – şi aici recunosc că presa imprecisă nu mă lămureşte dacă cei doi mai sunt şi azi împreună, sau tocmai ce s-au despărţit pentru a ţâşpea oară – înseamnă că jumătatea de iatac acordată ex-guristei de la Trinity costă cât vă ziceam mai sus: şapte părăluţe între două menstruaţii.

Vestea bună pentru Ilenuţa e că, dacă Ion Ion a părăsit-o de-adevăratelea, se vor găsi instant destui juni de teapa mea, care s-ar oferi să-i crească nivelul de trai, oferindu-i o jumătate de garsonieră la bloc, evaluabilă oricând la 50 – 100 de euro pe lună.

Întrebat de Nilă de ce vrea să taie salcâmul, Moromete a răspuns cu tâlc: „Aşa, ca să se mire proştii!“ Întrebată de profesoară de ce a tăiat Moromete salcâmul, o colegă de liceu a răspuns candid: „Ca să se mire proştii.“ Tehnic vorbind, fata avea dreptate.

La BAC-ul de anul ăsta, un asemenea răspuns ar fi primit notă maximă, indiferent care era întrebarea. Că aşa au zis nenii de la Minister: chiar dacă li se propusese să scrie despre drama intelectualului, elevii care l-au băgat în seamă pe Moromete pot fi punctaţi pentru impresie artistică.

Iniţial, chiar mă luaseră nervii văzând atâta dubioasă mărinimie. Adică, unul care ştie ce-i aia drama intelectualului, dar n-a avut chef de citit Camil Petrescu, lasă cinstit foaia goală şi nu ia nici un punct. Colegul său, care nici măcar nu înţelege ce ar avea de făcut, aude prin clasă că ar putea fi vorba de Moromete, trage cu ochiul la vecini, scrie fără pete de cerneală şi ţap!, ia punctaj pentru deranj.

De-aia nu m-ar mira ca la anul lumea să scrie despre Ilie von Siliştea Gumeşti, indiferent că i se va cere să trateze poezia lui Blaga sau cronicile lui Grigore Ureche.

Mă luaseră nervii, dar mi-au trecut când am văzut, la un bâlci comunal, o tarabă cu gumari. Gumari de-ăia tradiţional-ordinari, bot de opincă teşită, plastic sută-n sută. Doar că pe gumarii ăştia scria D&G, cu litere ticluite-n relief, ca în sigla Dolce & Gabbana.

Privind lucrurile din perspectiva acestor şoşoni haute-couture, supărarea ţăranului şi drama intelectualului fac cheag împreună.

Adică, din clipa în care are pe el o chestie D&G (poa’ să fie gumari, brăcinari sau piatră de ascuţit coasa, nu contează), ţăranul român niţel ofticat trece mult mai uşor drept intelectual bântuit de angoase. Şi de-aici încurcătura de la BAC, nu?