THE BLOG-BÂRLOG

Doliu naţional în memoria preşedintelui Poloniei

P.S. Intrată în campanie electorală, Teo Trandafir luă pauză de la emisiunea ei de uz provincial, spre disperarea colegilor mei de la Oltenia 3 TV, sau 3TV, sau TV Oltenia, sau cum pula mea se mai numeşte acum. Pentru că nicio tragedie nu loveşte singură, acuma le mai veni şi pocinogul cu proclamarea doliului naţional, din cauza căruia cică n-au voie de la CNA să bage muzică populară câtu-i ziulica de 18 aprilie de lungă. Sunt curios cum o să se descurce în condiţiile date ăia de la Taraf şi Etno. Cred c-o s-o difuzeze numai pe-asta:

Nu-mi ieşi ce voiam să scriu, n-am chef să scriu altceva.

Hai, că am chef de taină: aţi observat cât de fraieră e presa asta românească, cu mine cu tot? Trecu o săptămână de la alegerile europarlamentari şi toate posturile tv şi toate ziarele se miră a proasta ce caută Eba, Gigi şi Vadim în Parlamentul European. Io vin şi vă-ntreb exact contrariul: ce caută acolo ăilalţi 30?

Hai, nu 30. Mai sunt capetele de listă şi încă vreo cinci-şase mai de Doamne-ajută. Mai sunt vreo zece care au mai apărut pe la televizor, nu neapărat în condiţii favorabile lor. Dar tot rămân vreo zece – cinşpe cetăţeni de care n-a auzit nici mass-media şi care tocmai au pus-o de-o carieră pe banii noştri.

Ăia, după ce că sunt la fel de buni sau de răi ca trioul atât de urcat în slăvi Eba-Gigi-Vadim, nici măcar nu s-au evidenţiat prin nimic. Or fi, cum mi-i imaginez eu, nişte maimuţoi euro-pupincurişti, numai buni s-o ardă-n ciungă pe la Bruxelles şi să asigure necesarul de fonduri europene pentru proiectele clientelei de partid?

Şi încă o chestie: ne-am opărit toţi găsindu-l pe naţionalistul Vadim în PE. Nici măcar în prostie nu suntem patrioţi: Laszlo Tokes e de trei ori mai tranşant în mesaj extremist decât Vadim şi n-am văzut pe la nicio televiziune să se oftice moderatorii că a intrat în Parlament. Sau nici nu ştiaţi că e şi Laszlo Tokes un europarlamentar – ce ironie a sorţii – român?

Altă chestie de care mi-am dat io seama e că nu mai are rost să tot gândesc. Trebuie doar să mă uit la Mircea Badea.

Ca s-o lămurim din start: nu e vreo caterincă subtilă, vorbesc serios. Oricum n-are sens să gândesc cu capul meu, pentru că, desigur, concluziile mele vor fi aceleaşi cu ale lui sau nu vor fi deloc. Aşa că gata, de azi înainte spun stop gânditului.

Nici înainte nu prea mai gândeam, ce-i drept. Gândea trustul Realitatea-Caţavencu pentru mine. De-aia-mi şi ziceau mereu că sunt mai deştept decât cititorii altor ziare, pentru că gândeam cu mintea lor. Şi am fost foarte măgulit fiindcă ei, care sunt atât de deştepţi, mi-au zis că sunt deştept şi io, aşa încât i-am lăsat ani de-a rândul să gândească pentru mine.

Mai departe scrie-n carte »

Încep să învăţ cum e cu blogurile astea, ceea ce sper să-mi folosească atât mie personal, în postările viitoare, dar şi vouă, în caz că vă veţi apuca de blogărit sau veţi dori să vă îmbunătăţiţi performanţele de gen.

Primul lucru pe care l-am înţeles e că blogării, cu mine în frunte, suferă de boala aia pe care o diagnosticase Cioran într-o cărţulie de-a sa: nu au nimic de spus, dar sunt chinuiţi de nevoia de a spune ceva. Neavând nimic de spus, ar putea să tacă, aşa cum aş putea şi eu să tac. Chinuindu-ne însă nevoia de a scrie, evident că activitatea noastră scriitoricească seamănă a labă. Şi, de aici, marea problemă: cum să maschezi această frecţie, cum s-o ambalezi frumos şi s-o faci să pară ditai travaliul de futai artistic?

Până acum, am descoperit câteva reţete simple, pe care, mărinimos cum mă ştiţi, vi le împărtăşesc gratis, în speranţa că bunul Dumnezeu mă va recompensa pentru marea mea bunătate şi îmi va pune pe bilet numerele câştigătoare la 6 din 49.

Mai departe scrie-n carte »

Am fost atât de încântat de gândul că o să-mi petrec Crăciunul la Viena încât am ajuns acolo fără să-mi dau seama că n-o să am ce mânca în seara de Ajun.

Hotelul era d-ăla ieftin, avea doar o popotă pentru micul dejun, după care ciuciu haleală. Nicio problemă, îi zic lu’ a mică, mergem şi căutăm un restaurant. Căutatul a mers bine, cu găsitul însă am stat cam prost. Afurisiţii de capitalişti trăseseră obloanele şi se vârâseră în case, să simtă spiritul Crăciunului. Devenise frustrant. Şi nu era atât foamea, cât gândul că, în timp ce noi ne umezeam în ploaia Austriei, undeva în ţară rudele noastre studiau la căldurică vreo juma’ de porc, cu şorici cu tot. Foarte enervant.

Până la urmă, am găsit un restaurant indian, deschis până la unşpe. Aveam la dispoziţie o oră ca să glojdim ceva şi ne-am luat un platou amestecat de-al lor, nu ştiu cum se chema. Mare greşeală. Totul era pané în farfuria aia, nu ştiai ce bagi în gură nici înainte, nici după ce muşcai. Numai buruieni, oricum. Conopidă pané, ceapă pané, sâmburi de măslină pané, muguri de mărar pané sau ce-o mai fi fost pe-acolo. Când ne-au dat indienii afară, oricum, ne era mai foame decât când intraserăm.

Făcând haz de necaz, am luat-o înapoi spre hotel. Când s-ajungem, vedem nişte lumini aprinse: restaurantul Anaconda. Deschis. Hai să-l încercăm şi p-ăsta, zic, poate or avea şi altceva decât picioare de şarpe, eventual pané. Şi, deschizând uşa, vedem scris pe firmă: rumänische restaurant. Măi, să fie!

Românesc era, fraţilor. Un proiector mare, dat pe OTV. Manele în boxe. Un tip agitat, probabil patronul, se învârtea de colo-colo prin sală, vorbind tare la mobil. Şapte-opt români, la o masă plină cu sarmale şi mămăliguţă. Doi australieni, cred, încercau să înţeleagă ce se-ntâmplă. Preţuri mici, porţii mari, vin bun. Le-am zis prietenilor de-acasă, într-un sms, că dacă nu plecam la Viena, treceau sărbătorile pe lângă mine fără să ascult o manea. M-am îndopat, m-am pilit oleacă şi, cu burta plină ochi, am redevenit patriot. Occidentul mă vrusese flămând, Orientul îşi bătuse joc de papilele mele gustative, în timp ce românii mei – aşa cum sunt ei, cu OTV-ul şi manelele lor – îmi dădeau ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi. Credeţi-mă, a fost bine. Şi dacă aş fi aflat în seara aia de ce s-a sinucis Diana Maloş, aş fi avut cel mai fericit Crăciun.

L-ar putea cheama Costel. Prietenii vechi îşi permit să-i spună aşa, chiar şi după ce s-a îmbogăţit. N-a făcut el banu’ gros, precum costeii Căşuneanu sau Costanda, zeci şi sute de milioane de para. Da’ cine l-a văzut acum 15 ani, abia venit în capitală, cumpărându-şi câte-o juma’ de pâine, că n-avea bani de una-ntreagă, nu l-ar mai recunoaşte.

Costel are afacerea lui mică şi vioaie, umblă cu un E-Klasse, plăteşte impozite cât e nevoie şi în rest dă şpagă, ştie joaca. Are plasmă de 106 şi-şi face acuşica şi vilă la periferie. Îi place fotbalul şi e abonat la toate meciurile Euro 2008. Stă lepreşte pe sofa, se râcâie diafan la mons pubis, bea bere galbină, toacă seminţe negre, fumează ţigări cu flitru alb.

La finalul fiecărui joc, vede o reclamă care-l atinge undeva la suflet. Orice-ar zice unii, Costel n-are suflet rău. Când ajunge la o mânăstire, lasă un milion şi se roagă de iertarea păcatelor, cele trecute şi, mai ales, cele viitoare. Costel, zic, vede o reclamă cu un om care îşi pierde piciorul din cauza unei mine antipersonal din Afganistan. „Poţi înscrie şi tu pentru Crucea Roşie“, zice vocea din reclamă. Costel îşi aduce aminte de-un unchi de-al lui, care primise un picior de lemn în schimbul celui din carne şi oase, lăsat undeva la Odessa. Costel e hotărât să cotizeze la Crucea Roşie, dar cum? „Intră pe veveve scor for ză red cros punct org!“, zice, pe ton grav, vocea de la tv. „Ce zise, fă?“, o întreabă Costel pe nevastă-sa, Mariana. Costel îşi permite să-i spună „fă“, chiar dacă restul lumii îi zice „madam Mary“, fiindcă a cunoscut-o când ea avea doar două perechi de chiloţi şi, ca să nu-i uzeze, mergea la săpatul viei purtând fusta pe curul gol. „Nu ştiu, mă, Costele! Ceva cu scorul corect, a?“, răspunde madam Mary.

Costel ia leptopu’ şi se pune pe tastat: www.scorfortheredcros.org, scorfortheredcross.ro… Niciun rezultat: „Păi nu putea să dea şi ei un număr de telefon?“, zice Costel, deznădăjduit.

Eu nu-mi permit să înjur nobila Cruce Roşie, de-asta am avut nevoie de un personaj imaginar. Adevărul e însă că tentativa acestei organizaţii umanitare de a strânge bani româneşti cu ajutorul unui site cu nume imposibil de reţinut e un fel de a cerşi în mijlocul deşertului. Totuşi, dac-aş şti că tipul care s-a ocupat de campania asta are mai puţin de 1,80 m şi 80 kg, m-aş risca să-i spun în faţă: „Eşti prost, bă! Nu te costa un leu în plus să faci treaba ca lumea!“

Mi-am dat seama că există un sortiment de neveste care m-ar convinge să renunţ la burlăcie. Nevestele de reality-show.

Serios, aşa nu mai merge: Iri şi Moni au reality-show, Guţă şi piranda au şi ei, iote că şi Prigoană şi Bahmuţeanca îl au pe-al lor. Iar eu ce fac în timpul ăsta, frec manganul de pomană, în faţa televizorului?

M-am gândit inclusiv la detalii. Ştiu cum să vin cu ceva nou pe piaţă, am cheia celui mai rating baban. Trebuie doar să inversez un pic rolurile în familie.

În reality-showul meu trebuie să cânte găina. Şi tot ea trebuie, fireşte, să aducă banii în casă. Eu trebuie doar să fiu soţul cheltuitor, răsplătit din belşug pentru sărmana mea contribuţie la propăşirea neamului.

Adică, stimaţi bărbaţi ai patriei, nu vi se pare că suntem cam luaţi la mişto de reality-show-urile de până acum? Păi unu’ e prea scund şi prea bătrân, altu’ e prea negru şi are dinţi naşparlii, ălălaltu’ e cam şchiop. Păi cu aşa exemplare vrem noi, pulimea, să rupem gura târgoveţelor?

În showul meu, treaba o să stea invers. Ea, aleasa inimii, o să fie scundă şi/sau urâtă şi/sau şchioapă şi/sau cu vreo 30 de ani mai bătrână ca mine. Nu-mi pasă. Nimeni nu mă va putea opri să o iubesc din străfundul sufletului, încă din clipa în care privirea îmi va fi căzut pe cele şapte zerouri (de dinainte de virgulă) din soldul extrasului ei de cont.

Şi mai departe, puişor, las’ pe mine. Îţi voi fi alături şi la bine – adică atunci când îmi vei cumpăra Veyron – şi la rău – adică atunci când va trebui să bagi tu benzină. Niciodată nu voi rezista mai puţin de cinci ore. La shopping. Şi-o să-mi iau – numai şi numai pe banii tăi, plăcintuţă! – zece melodii Marius Moga, să-mi fac album şi videoclip.

Copilul nostru va avea chiloţei nu cu cristale swarowski, ci cu cristale lichide! O să divorţăm în fiecare marţi şi o să ne împăcăm în fiecare joi. Şi câte şi câte altele, spre uimirea compatrioţilor noştri suficient de tâmpiţi să ne privească.
Aşa că, prea-iubită necunoscută, sunt fierbinte şi te aştept. Hai să devenim celebri!

TVR emitea deja, hă – hă, de 13 ani, dar niciun sătean din Vlaşca nu avea televizor. Păi ce să facă ei, moromeţi colectivizaţi, cu televizorul, când ei n-aveau nici biciclete? Până la urmă, şi-a cumpărat popa, care era de la oraş şi fusese detaşat la parohia asta. Când a fost la ’69, în casa popii s-a strâns lumea buluc, ca să vadă, de sub mileul croşetat de însăşi coana prioteasă, cum pun americanii piciorul pe lună. După aia, au adus televizor la Sfat, apoi la CAP, apoi la şcoală. Zece ani mai încolo, juma’ de sat ridicase spre cer antene, ca nişte greble care scormoneau undele, ca să dea peste nea Mărin şi să-l bage, de Revelion, în casa omului. Bicicletele erau, desigur, la fel de rare.

În 2007 – să fiţi sănătoşi, că tot veni vorba – tinerii americani vor petrece, în medie, 3518 ore cu ochii la televizor, mâna pe mouse sau urechile la i-Pod, aşa zice un studiu. Asta va să însemne cinci luni de viaţă racordată la reţeaua de curent. Aproape jumătate de an de stat de veghe în lanul de megabiţi şi megahertzi.
Mai socot (deşi nu scrie la studiu) că, încă vreo trei luni pe an, the young american face nani. Plus încă vreo două săptămâni de stat cu hamburgeru-n bot, şi alte cel puţin două de folosit transportul în comun. Başca vreo trei zile de stat la coadă la console PS3 sau Nintendo. Trag linie: nouă luni de hibernare modernă. Şi, reţineţi, nu vorbim de muşteriii Anei Aslan, ci de puştani în floarea adolescenţei.

Uite, dacă americanii, cu experienţa lor IT, ar putea defragmenta hardul vieţii, ca să pună fiecare activitate în colţul ei, ar înseamna că, încă de la începutul anului, mai au doar 25% spaţiu liber pe disc: octombrie, noiembrie şi decembrie.

Cum s-ar spune, 2007 va fi, pentru ei, un an scurt.

Ştiţi care e totuşi vestea bună? Speranţa de viaţă a americanilor de azi e cu vreo trei ani mai mare decât cea a ţăranilor de acum 40 de ani, din Vlaşca.