THE BLOG-BÂRLOG

Miercuri, la Korona, unde aterizai de-a-n pulea pe la miezul nopţii, era petrecere sârbească. Mulţi sârbi, mai mulţi decât îmi imaginam că studiază p-icişilea, muzică sârbească, câţiva români, unii din ei muşterii tradiţionali, ceilalţi nişte maimuţoi aflaţi în veşnicul lor tranzit nocturn între discoteci şi manelării. Câteva feţe drăguţe de sârboaică, alte câteva cururi drăguţe de sârboaică, uneori legate de mama natură în acelaşi corp. Ritmuri cam orientale – mie oricum nu-mi displac, iar ceilalţi muşterii erau dispuşi să le treacă cu vederea, pe considerentul că măcar sârbii s-au bătut cu americanii şi n-au supt-o necondiţionat de la marele licurici crizat. Mă rog, un pretext numai bun să-mi aduc aminte ce forţă incredibilă şi ce satisfacţie sufletească îţi dă apartenenţa la o minoritate.

Merg pe premiza că intrătorii pe acest blog sunt destul de deştepţi încât să nu mai fie nevoie să teoretizez acuşica de ce minorităţile – de orice tip ar fi ele – sunt capabile să degajeze energii sociale net superioare majorităţii. Aşa că trec direct la pasul doi, la o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce nu simt deloc afecţiunea asta minoritantă pentru grupul ăsta teoretic minoritar din care, tot teoretic, aş face parte? De ce-i dispreţuiesc pe cei care, ca şi mine, îşi trec verile prin Vama Veche? De ce mă enervează roacării care dau din cap prin crâşme şi care ar fi gata să-şi aducă de-acasă cd-urile cu death când se duc la o aniversare? De ce m-aş pişa de la etaj pe toţi poeţii rataţi, aşa ca mine, când îi văd frecând tejghele barurilor şi expunându-şi textele trist-libidinoase tuturor minorelor debusolate, gata să-i asculte? De ce mă scârbesc cei care beau până uită de ei, deşi eu însumi sunt formolizat de ceva vreme? De ce-mi stârnesc umor cinic băieţii şi fetiţele care şi-au găsit libertatea de expresie într-o ţigară cu iarbă? De ce-mi dispreţuiesc propria minoritate?

Cam ştiu, de fapt, de ce. Pentru că minoritatea mea, spre diferenţă de altele, nu ştie să-şi savureze existenţa de minoritate. Pentru că, în contrast cu ce-a mai rămas din idealurile mele, minoritatea mea s-ar vrea majoritate. Ca şi creştinii de dinainte de 313, aşteptând un edict de la Milano care să-i îndepărteze definitiv de toate motivele rezistenţei, ca un Ernesto Guevara aşteptându-şi numirea în funcţia de ministru cubanez, minoritatea mea tinde să-şi asume altfel de valori decât cele care i-ar face cinste. Dar degeaba visezi, dacă visezi în timpul somnului. Degeaba eşti boem în Boemia. Şi de-aia minoritatea asta în discuţie m-a obligat să creez o minoritate şi mai mică în mijlocul ei, şi apoi – când şi asta a falimentat – una şi mai mică – şi tot aşa, până când o să ajung să mă simt bine într-o societate unipersonală, în care aş fi, în sfârşit, singur împotriva nimănui.

Dar aş fi în stare s-o divizez şi pe-aia.

Pleci din Vamă să te-ntorci acasă. Eşti mahmur. Eşti ofticat. Ai senzaţia aia enervantă, de muribund, că lucrurile vor merge la fel şi fără tine. Ţi-ai dori să se închidă sezonul estival o dată cu plecarea ta. Ţi-ai dori să sece marea, să se interzică berea, să se întâmple ceva care să le ia zâmbetul de pe buze milogilor ălora care mai rămân acolo, relaxaţi şi prăjiţi, fără să le pese că tu te-ai dus. Eşti mahmur şi furios. Peste doar cinşpe ore vei fi la serviciu, mai obosit de o mie de ori decât când ai plecat. Eşti de-a dreptul deprimat. Când te aşezi pe bacheta din spate în maşina lu’ Marcea, te simţi ca un căcat peste care destinul tocmai a tras apa, dezlipindu-l de pe vasul ceramic şi trimiţându-l spre nicăieri. În faţă, trebuie să stea Bucer, care nu e mahmur, fiindcă e de-a dreptul beat. Şi, într-o tentativă naivă de a-ţi asuma soarta, îţi spui:

- Bă, dacă tot nu mai stau la mare, măcar să ajung mai repede acasă.

Dar nu poţi să ajungi mai repede acasă. Te împiedică genul ăla de mărunţişuri estivale: un accident cu multe victime omeneşti pe undeva spre Costineşti, cam pe unde-a mierlit-o şi Semaca. Un blocaj în trafic la Eforie, în acea minunată intersecţie unde mii de maşini stau la coadă ca să treacă strada câte un mârlan de turist. Încă un blocaj pe nu-ştiu-unde. Căcaturi de-astea.

Aşa că stai ca boul. Fumezi pe geam, mai bei o gură de apă, visezi la zeamă de varză şi deja îţi pui problema că se apropie revelionul. Şi te uiţi la alelalte maşini, blocate ca şi tine, te uiţi la parbrizele lor şi la ce îşi mai atârnă lumea în ele.

Unii îşi atârnă câte o jucărioară de pluş. Ca de exemplu, Peugeotul ăsta de Argeş.

Cea mai discretă jucărie de pluş prinsă cu ventuză de parbriz

Alţii sunt mai bisericoşi. Opelul ăsta cu numere de Bulgaria ar putea deveni papamobil, la cât de evlavioşi sunt proprietarii:

Cimitir ortodox

Atenţie: trebuie să notaţi că şoferul acestui cimitir mobil a renunţat la aparatul antiradar, ale cărui ventuze stau singure şi triste în colţul din dreapta jos al imaginii. De altfel, la ce ţi-ar mai folosi un asemenea gadget pământean, când te bazezi pe înzecită protecţie divină?

Şi, după aia, te uiţi şi la tine în parohie: în parbrizul lui Marcea, o oaie stă la umbra unui brăduţ. Să nu-mi spuneţi că odorizantul ăla nu e brăduţ, fiindcă e. Drept dovadă, scrie pe el:

O, Tannenbaum!

Şi-ţi spui în sinea ta: „Rămas bun, Litoral 2009!“. O să fie bine. Faci o biluţă nazală, o lipeşti finuţ sub bancheta lu’ Marcea şi aştepţi să ajungi pe A2, ca să te culci liniştit.

Într-un top de la 1 la ş al celor mai imbecile tatuaje, săracul Che de pe umărul meu drept e undeva la mijloc. Zic eu, cu modestie. Ei, bine, dacă e să mă coiesc oleacă, am nişte scuze pentru el, dar nu despre asta e taina acuşica. La poziţia cu numărul ş, colegul Lazio a hotărât, pe vremea când lucram la lupamea, să îl claseze pe flăcăul ăsta, pe care l-am depistat anul trecut, purtând o ţâţă Emporio Armani, pe ştrand la Işalniţa.

Cel mai urât tatuaj de pe pământ

Dar să nu credeţi că nu se poate mai rău. Ş cu coroniţă. Uite peste ce dădui în Vamă: un tatuaj superb, proaspăt bătut, cu epiderma metalistă încă iritată de la ac.

Cel mai penibil tatuaj de pe pământ

Parcă mai degrabă-l înţeleg pe ăla de şi-a scris Armani decât pe roacărul ăsta dus cu pluta şi cu cortul anti-manele. Deşi, făcând o analogie cu fotbalul, cred că fenomenul este explicabil: cunosc mai mulţi olteni care şi-ar tatua pe spate „Muie Dinamo!“ decât „Forza Ştiinţa!“

1. Într-o cârciumă cu lume bună, nişte tineri din lumea bună, copii cu niscaiva carte la bord, din aceia care dispreţuiesc militant subcultura pop, telenovelele, manelele şi maneliştii, ascultau cu plăcere melodii de pe coloana sonoră a coproducţiei rromâno-franceze Gadjo Dilo / L’étranger fou. Ştiţi voi, filmul care a pricopsit-o pe Rona Hartner cu o poală de premii prin ’98 – ’99, cu puţin timp înainte ca presa să-i dea trofeul de ex-amantă a ex-preşedintelui Milică. Interpretul cântecului în discuţie era un anume Adrian Simionescu, iar copiii din lumea bună îl ascultau cu plăcere. Nu bănuiau, sărmanii, că Simionescu e doar numele din buletin al artistului formerly known as Copilul Minune, Minune şi-atât, de Vito etc.

2. Pe pliantele de prezentare a Stufstockului de astă vară scria că festivalul e o şansă acordată arealului protejat cultural Vama Veche – 2 Mai, şi că manelele şi muzica house trebuie să se-audă doar de la Mangalia spre miazănoapte. Totuşi, în fiecare seară de festival, concertele erau deschise (sau închise) de dj-seturi. Organizatorii, grăbiţi să-şi propovăduiască adevărurile, nu-şi dădeau seama că tocmai încălcaseră platforma-program, aducând muzica house şi în josul Callatisului.

3. Pe când telenovelele erau batjocorite de intelighenţie, Adrian Cioroianu, în a cărui mapă de şoarece de bibliotecă se ascundea impecabil bastonul de ministru, făcea pipi contra curentului intelectual, sesizându-i corect ipocrizia: telenovelele nu-s aşa de rele, zicea el, pentru că le învaţă pe gospodine să-şi ţină casele dichisite şi curate, nu să înjure sau să scuipe pe jos.

4. Un folkist ieşean invitat la Zilele Craiovei încânta audienţa cu o compoziţie proprie, al cărei refren umplea sala cu marxism-leninism în re major: „Decât să fiu prost, mai bine sărac!“ Dialectica sa lirică, de Copou, mă şi făcea să văd în faţa ochilor un ţânc blondiu, cu ochi albaştri, interogat de mătuşă-sa: „Tu ce vrei să fii când o să te faci mare? Sărac sau prost?“ Grea dilemă.

5. De fapt, aş putea să dau şi un răspuns la întrebarea asta, dar vreau ca acest text să rămână unul despre toleranţă şi înţelegere. Şi-apoi, există deja destule bancuri cu moldoveni.

Transmitem în direct din Vama Veche, zona terasei Stuf, unde vreo mie – două de cetăţeni dansează şi ţopăie pe ritmuri agreate bio-cultural, cu o bucurie şi o vioiciuine de zici că tocmai s-a sfârşit al Doilea Război Mondial.

Corporatişti făcuţi mangă, care dansează cu toată nonşalanţa celor patru carduri VISA din buzunare; punkişti gata să facă pogo şi pe melodiile lui John Lennon; satanişti închipuiţi, cu pentagrama de pe tricou spoită cu maioneza shaormei, bucuroşi că prin partea asta de ţară nu-i bagă nici dracu-n seamă; hippioţi costelivi, pletoşi şi bărboşi, hristoşi care te întreabă dacă n-ai o ţigară în plus cu fierbinţeala rugii din Grădina Ghetsemani. Toţi dansează şi se bucură şi fac consumaţie, în timp ce eu, de-abia aterizat în mijlocul lor, stau şi mă întreb: ce-or sărbători oamenii ăştia?

A ieşit victorioasă vreo revoluţie anti-globalizare şi eu, ca un ageamiu ce sunt, n-am aflat? O fi fost poluarea înfrântă acum, de când greenfestul e sponsorizat de esenţa mişcării şi a poluării? S-a găsit remediul pentru cancer? Au înviat Morrison şi Cobain? Se refac stratul de ozon şi calota glaciară? Se intră fără bilet la Stuffstock? Ori faptul că se aud pe plajă melodiile pe care le-au învăţat pe de rost ascultându-le la i-Pod, în fiecare dimineaţă, în metrou, are asemenea efect revigorant?

Nu cred.

Să fie vorba doar de alcool, nisip, iarbă, muzică şi sex? Adica nu tu revoluţie, nu tu nonconformism, nu tu boemie?

Nu pot să cred nici asta.

Mă rog, n-o să-nţeleg prea curând de ce s-o bucura atât de tare această armată de rebeli, antrenată psihologic să lupte cu tot ce e chicios, comercial sau scoate fum, dar e bine că ei se bucură şi mă bucur şi eu de bucuria lor, ca într-un terapeutic group-hug. Şi-apoi, de ce să mă-ngrijorez? Vorba aia: nu încălzirea e globală, băutura e puţină!