Marţi, 13

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 13/07/2010 00:40, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

…after I jumped, it occured to me…

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 07/07/2010 00:01, în Blog Job
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Muborg

• Să fie un pic nebuni e o metodă tradiţională de relaxare pentru oamenii inteligenţi, dar să fie nebuni pe de-a-ntregul e o provocare şi o corvoadă pe care puţini dintre ei o acceptă.

• În vechea limbă şi tradiţie pre-românească, „blajinii“ erau primii oameni de pe pământ, descendenţii din Adam şi, deci, strămoşi ai oamenilor de azi. „Fiinţe blânde şi evlavioase, care trăiesc dincolo de Apa Sâmbetei“. Poftim cultură, pleci de la statutul de „blajin“ şi ar trebui să înveţi să crezi în progres!

• Trece solstiţiul pe lângă noi ca Mobra pe lângă câini. Am mai scris despre solstiţiul de vară, cred, mi se pare fascinantă această zi în care, pe nesimţite, totul începe să o ia înapoi. Cred că am mai scris şi că aş vrea să găsesc solstiţiul de vară al vieţii mele, ziua aceea în care, fără zgomot, fără isterie şi fără remuşcare, noaptea a început să ocupe tot mai mult din spaţiul dedicat zilei. Mă fascinează.

• Mesajele lui Iisus, creştinismul în general, sunt îndeobşte asimilate unei doctrine protocomuniste, sau hai să-i zic socialiste, ca să nu se supere nelustraţii pe mine. Acum îmi dau seama că nu e aşa: să duci în spinare o cruce pentru altcineva, iată de fapt unde era esenţa capitalismului.

• Sigur, n-am nimic deştept de spus la ora asta. Dar dacă aţi şti în ce hal duhnea a peşte alternativa, şi voi aţi prefera să scrieţi despre viaţă şi despre moarte şi despre alte asemenea lucruri pe care nu le putem pricepe.

O vârâciune marca Mishu. La 22/06/2010 01:10, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , , ,

Metoda Charmat

• Abia când constaţi că unde aşteptai să ţi se ridice statuia ţi se construieşte doar mormântul îţi dai seama cât de bine ştie păcatul vanităţii să fenteze paznicii sufletului.

• Să nu-mi plâng de milă am învăţat de mult. Obiceiul de a-mi râde de milă e însă în continuare dovadă de slăbiciune din partea-mi şi mă şi dă de gol adesea.

• Femeia, carevasăzică, acest chelner care îţi face nota exact când îţi venise cheful de băut.

• O invocaţie blasfemică de pe la mine de la ţară, folosită în momente de maximă surpriză şi mirare: „Mânca-ţi-aş pula Ta, Doamne!“ Ce-i drept, şi îmi dau seama abia acum, la 20 de ani de când n-am mai auzit-o, că nu se putea găsi ceva care să topografieze mai bine poziţionarea omului în faţa lui Dumnezeu în momentele de ironie a sorţii.

O vârâciune marca Mishu. La 17/06/2010 00:45, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Bârlozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

Vin fiert, bad timing

• Astăzi, 8 iunie 2010, lumea suferea de caniculă incipientă, intelectualii transpirau pe frunţile lor late, oamenii muncii transpirau la subraţul păros, femeile transpirau sub ţâţe, numai eu stăteam întofloşat ca un pinguin. Sunt răcit. „Aha, eşti răcit, Mişule? Păi şi la iarnă ce mai faci?” La iarnă tai porcul şi ascult colindele lui Hruşcă, ce pula mea o să fac. La iarnă mai răcesc o dată.

• Stătui ascuns în toaletă, ca să nu zic în veceu, la locul de muncă, vreo juma de oră. Îmi suflai nasul. Simţeam că mai am un cap ascuns în cap şi încercam să dau afară maruşca drăcească. Dar afurisitul de piftiu galben verzui se scurgea mai greu decât mărunţişul din portofelul jidănesc în ziua de sabat. Îmi simţeam ochiul stâng cu două numere mai mari, sau poate el era ok şi se făcuse afurisita de orbită un fel de pantof de cenuşăreasă care nu mai încăpea restul de călcâi de fata babei. Foarte frumos şi educativ, ce să vă mai zic, după jumătate de oră eram vânăt şi epuizat de zici că jucasem singur împotriva Hondurasului.

• Iar acum beau vin fiert. În iunie, reţineţi acest aspect foarte important. E greţos de dulce, ca o baclava, ca o pulă din aspartam, dar e fierbinte şi, deci, e bun.

• Şi în plus fu o zi de-aia enervantă, o marţi cu cele trei ceasuri rele dilatate de stafia lui Dali dinspre canvasul dimineţii până, hăt, spre cel al serii, o zi în care nimic nu-mi ieşi bine, dar nici nu putui să mă enervez, de ce să zic, pentru că nimic nu-mi ieşi cu adevărat rău. O zi de-aia care îţi aminteşte de bătrâneţi neîntâmplate, de neputinţe încă neavute, ca o reclamă la cremă adezivă pentru proteze.

• Zicea cineva că a face sex la bătrâneţe e ca şi cum ai încerca să joci biliard cu o sfoară în loc de tac. Nu ştiu ce să zic, nu mi-a plăcut prea mult biliardul. În schimb, îmi aduc aminte cum era să faci sex la prima tinereţe. Adică alaltăieri seară. Era ca şi cum ai fi încercat să pictezi miniaturi cu un ciomag. Dar na acuma, alta şi cu mine, ce e viaţa dacă nu o chestiune de bad timing? (Chestia asta nu merge spusă în română, e bună aşa pe englezeşte, când bad time devine gerundiv, iar gerunziul e aşa lăbărţat dinspre trecut spre viitor şi nemernic şi enervant ca profeţiile lui Isaia.)

• Vin fiert în toiul verii, cum ziceam.

O vârâciune marca Mishu. La 08/06/2010 23:43, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Moonshine

○ Moonshine, v-am mai zis, cred, e un cuvânt superb, care defineşte argotic produsele alcoolice distilate ilicit sau casnic, precum ţuica. Seamănă, în romantismul său desuet, cu belladonna, care înseamnă mătrăgună. Eu tocmai selenizai o sticlă de la tata. Un pas mic pentru om, dar mă descurc şi aşa.

○ Mi se mai întâmplă câteodată să îmi trag un fermoar pe creier şi să nu mai gândesc nimic, o vreme. Nu mai vreau să citesc, să văd filme, să am discuţii inteligente, sigur nu am chef de scris. E ceva la jumătatea drumului dintre inutilitatea jenantă, dar efemeră, a menstruaţiei, şi incertitudinea metafizică a morţii clinice. Nu-i rău, aşa, singura chestie e că mă întreabă lumea de ce nu mai scriu şi nu ştiu ce să spun, şi, mai de căcat, că mă întreb eu la un moment dat de ce nu mai scriu şi dacă o să mai scriu vreodată. Pentru că e atât de copleşitoare senzaţia aia de a nu mai avea nimic de spus încât ajungi să te întrebi şi lucruri de-astea, ca atunci când vrei să fuţi şi nu se mai scoală pula şi nu te deranjează atât că nu se mai scoală, dă-l în slobozi de futut, cât că nu ştii dacă o se mai scoale pe viitor. Deci mintea mea a avut genul ăsta de fermoar tras în ultima perioadă, şi nici acum nu sunt sigur dacă am regăsit lumina prohabului sau dacă fermoarul e închis în continuare şi eu acum mă piş pe mine.

○ Aseară, de exemplu, ar fi fost un prilej cu adevărat minunat să scriu ceva. Aveam multe lucruri de spus, cred, dădeau ideile năvală ca muierile la Sex and the City. Din păcate însă, deşi în plan cerebral atinsesem cele mai înalte sfere, fizic eram praf, eram so totally cabbage încât nu doar că n-am putut să stau la verticală şi să-mi aşez genialele idei pe laptop, dar le-am şi uitat pe deasupra. Şi e foarte enervant că le-am uitat, fiindcă erau exact acele gânduri extrem de importante, care ar fi putut să-mi facă viaţa mai frumoasă, nu doar mie, ca proprietar de drept al propriilor epifanii, cât mai ales vouă, norocoşi beneficiari ai întregii înţelepciuni produse de acele locuri ale subsemnatului pe care nu le-a văzut niciodată soarele – scoarţa cerebrală în cazul de faţă.

○ Mi-am cam dat eu seama şi cum e cu voi şi ce rasă afurisită de oameni sunteţi. Pe voi vă amuză când mi se întâmplă mie ceva naşpa, vreo beliciune, şi mă enervez şi înjur pe-aici, cu mai mult sau mai puţin haz. Vreţi să-mi scadă salariul şi să-l înjur pe boc, să dau cu capul într-un corp rigid, să mi se rupă pantalonii în cur, să uit banii în bancomat, să păţesc ceva nespus de penibil. Şi să vă zic vouă după aia, cu exces de detalii, ca să aveţi de cine râde. Ei bine, de data asta n-aveţi decât să muriţi trişti, fiindcă nu mi s-a întâmplat nimic nasol. Şi nici nu cred c-o să mi se mai întâmple vreodată. Simt aşa, că am intrat într-o bulă protectoare, într-un pampers miraculos, într-un scut energetic ca ăla din Enterprise, care mă va feri de necazuri pentru tot restul vieţii. Chiar mă întreb dacă nu cumva am devenit nemuritor: devreme ce nu mi se mai poate întâmpla nimic de căcat, prin ce neminune aş putea, bunăoară, să crăp?

○ Sigur, îmi creşte o măsea de minte şi un coş pe buză, dar astea nu sunt probleme reale, aşa încât nu mă aştept să fiu protejat şi faţă de ele, aşa cum sprayul antiperspirant nu poate opri gazele stomacale. O problemă reală, totuşi, ar fi că mi-am dat seama că, deşi idealul meu despre fericire nu presupune mai mult decât să dau o muie fumând şi ascultând muzică şi uitându-mă la stele, nu sunt deloc fericit de ceva vreme încoace. Aici trebuie să lucrez un pic la scutul protector, pentru că la un moment dat o să mă las de fumat şi n-aş vrea ca asta să însemne că renunţ definitiv la planurile mele de fericire.

○ Acum mă duc în pula mea să mă culc, lipsit de griji, că mâine mă scol cu noaptea în cap. Melodia este următoarea:

O vârâciune marca Mishu. La 02/06/2010 00:57, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Boc, runtime error

Am primit linkul unui text grozav de interesant, de pe blogul lui Varujan Pambuccian, legat de intenţiile stârpiturii noastre de prim-ministru de a impozita veniturile programatorilor. Care sunteţi curioşi cum stă treaba şi vreţi să bifaţi voluntar unul din cele trei ceasuri rele cuvenite azi, be my guests:

Genul proxim şi diferenţa specifică

Nu am mai scris demult pe-aici şi îmi pare rău. Celor pentru care am tot scris şi sper că o voi mai face în curând, le cer iertare pentru faptul că astăzi nu voi scrie ca de obicei. Astăzi am să scriu nu din plăcerea de a scrie ci din nevoia de a clarifica un lucru pe care îl consider important. Aşa că, uite, îmi calc pe inimă şi îi fac loc aici unui subiect de care am tot ferit până acum blog-ul. Sper să fie pentru prima şi ultima dată când mă abat de la felul în care mi-am dorit să îl alcătuiesc. (Citiţi continuarea în original, ca să vedeţi şi comentariile…)

O vârâciune marca Mishu. La 18/05/2010 10:22, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

15 minute de celebritate

• Cercul, după cum aţi putut afla dacă aţi citit ultimele apariţii de la Humanitas, e locul matematic al punctelor din plan egal depărtate de un loc fix, numit centru. Centrul, deci, nu face parte din cerc. Şi tot cam aşa sunt şi eu buricul unei lumi din care fac nu fac parte decât ca s-o justific.

• Sigur că, aşa egocentric cum sunt, exact asta vreau de ziua mea, adicătelea azi: 15 minute de celebritate. Poa’ să fie şi 10, nu mă supăr. Hai, că nu vă doare mâna pe maus. E şansa voastră de a fi utili şi e gratis. Alegeţi-vă ceva ce v-a plăcut – presupun că v-a plăcut ceva pe-acilea, că doar nu de tâmpiţi staţi acum cu ochii în monitor – şi faceţi-mi un trafic de-ăla neam prost, de blog culinar sau de ştire cu decesul unei vedete. Terorizaţi-vă lista de messenger, contactele din mail, colegii de serviciu sau de facultate sau de clasă, pe urmă pe foştii colegi de serviciu sau de facultate sau de clasă, pe urmă rudele mai apropiate sau mai îndepărtate, pe urmă fostele rude mai apropiate sau mai îndepărtate. Găsiţi voi o metodă. Dacă nu mă faceţi celebru pentru un sfert de ceas, jur pe roşu că trei zile scriu aici numai lucruri triste.

O vârâciune marca Mishu. La 12/05/2010 01:08, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

La şante micantare

• În parcul Romanescu, de 1 Mai, o familie venită de undeva de la ţară, să celebreze ziua mondială în care nu se dă cu sapa. Un băieţel de 8 – 9 ani, blond, cu o faţă blândă şi aproape tâmpă şi nişte ochelari ieftini. Şi-au bătut joc de el: dintre toate jucăriile chinezeşti disponibile, i-au făcut hatârul cu un balon umflat cu heliu, în formă de papagal. Un papagal de dimensiunea unei bufniţe, colorat strident şi mai urât decât orezarii care-l fabricaseră. Băieţelul e, totuşi, mândru de balonul lui. Pe balon îl doare în pulă şi fuge în frunzişul unui pom.

• Se constituie celula de criză. Din pom încep să se rupă crecile, sub presiunea rudelor supărate, dar al dracului papagal nu se mişcă. Noroc că amărăştenii n-au un topor la îndemână. Sigur n-ar ezita să pună la pământ arborele rar ca să recupereze minunea. Până la urmă, cel mai inteligent cedează: papagalul îşi ia zborul spre stratosferă. Băieţelul se uită trist, o vreme, şi începe să bocească.

• Mai am câteva zile până împlinesc rotunda vârstă de 29 de – şi la mine chiar aşa e – primăveri, şi tot îmi imaginez că toate baloanele astea care o iau în sus se strâng undeva, deasupra marilor oraşe, şi rămân acolo, înghesuite, ca un mare curcubeu delict, un prim popas, un loc de joacă pentru suflete, înainte de a-şi urma drumul spre faţa nevăzută a Lunii.

• Când eram eu mic, orice era bun de jucărie. De exemplu, aveam o ruletă metrică de pe care se şterseseră marcajele şi, scoţând un pic de bandă din ea, o transformam într-o magnifică staţie de emisie recepţie, cu care comunicam cu toate migurile care dădeau roată pe deasupra oraşului. Mai ales când mă duceam să cumpăr pâine. Vorbeam cu migurile, prin staţia mea minune, şi lumea se uita nelămurită, dar ei nu ştiau ce importanţă deosebită aveam eu în buna desfăşurare a excerciţiilor din spaţiul aerian. Dintr-o copertă groasă de registru îmi făcusem laptop. Avea toate butoanele, în ordinea descrisă de pozele dintr-un catalog de electronice nemţesc. Semăna destul de mult cu ăsta de-l am acum, doar că ăla nu s-a fărâmat niciodată.

• Şi pe la ţară era interesant. Acolo, verile treceau greu, printre îngrijitul orătăniilor şi udatul grădinii, şi niciun minut bun de jucat nu trebuia irosit. Erau perioade de câte o săptămână – două în care toţi copiii de pe maidan aveam câte o preocupare comună. După care o făceam uitată şi ne apucam de altceva.

• De exemplu, a fost o vreme în care în tot satul niciun aragaz nu mai avea capac. Aragazurile, fie ele 23 August, Metalica sau Samus, aveau un capac pătrat, emailat, uşor bombat spre exterior, pe care gospodinele în ţineau proptit de perete, aşteptând ziua în care le va fi folosit la ceva. Noi am descoperit la ce e bun: ne puneam cu curul în el şi ne dădeam drumul de pe deal. Era mult mai tare decât snowboardul. N-aveai niciun fel de control asupra vehiculului. Când se apropia vreun corcoduş, tot ce puteai să faci era să sari din corabie. Ne întorceam acasă cu unghiile vinete şi plini de bube.

• A mai fost o modă cu pişcaricele. Câţi chiloţi de-ai bunică-mii oi fi distrus ca să-mi procur sfântul elastic necesar, numai dracii din mine mai pot să ştie. Se lua o bucată de cablu de aluminiu, cât mai gros, se decoperta izolaţia în capete, se prindea elasticul şi se alcătuia pişcariciul. Scoabele se făceau tot din sârmă. Pişcariciul folosea la asasinarea guguşticilor. Când ne întâlneam seara, la podul şcolii, raportam victimele: eu am vânat trei, ăla patru, ăla cinci… Unde era dovada? Păi, dovada era deja gătită la ora aia. Ai fi zis, ascultându-ne, că tot satul se hrănea cu ciorbă de guguştiuc. În realitate, am vaga bănuială că, în vara aia, nicio pasăre n-a murit de altceva decât de bătrâneţe.

• Câte se puteau face din nimic… Orice blană devenea pistol. Orice ştecher devenea navetă spaţială. Orice pegas devenea orgă de lumini. Patru rulmenţi şi o scândură alcătuiau neînchipuite care de luptă şi, în principiu, orice particulă a mediului înconjurător avea potenţialul unei jucării.

• Mie îmi plăcea ca totul să fie cât mai realist. De exemplu, nu puteam desena maşinuţe pe foaie de matematică sau dictando, pentru că liniatura mi se părea că alterează natura pură a reproducerii. Şi din cauza asta, ca să evit confuziile, aveam mania etichetelor. Dacă bucata de lemn nu semăna cu o puşcă de vânătoare, numai bună de ucis urşi grizzly, trebuia să scriu pe ea puşcă de vânătoare. Dacă mingea de 35, ovală şi vai mama ei, nu semăna cu mingea oficială a Coppa del Mondo, trebuia să scriu pe ea: Coppa del Mondo. Etc.

• Poate că ăsta-i motivul pentru care mi-a fost foarte greu să înţeleg moda celei mai stupide jucării din toată copilăria mea: janta de bicicletă mânuită cu sârma. Nu ştiu dacă avea vreun nume special. Dacă avea, l-am uitat. Dar era o jantă de bicicletă, fără cauciuc sau spiţe, doar obada, plus o sârmă mai groasă, încârligată la un capăt. Cu sârma mânuiai janta pe şoseaua principală sau pe uliţe, o plimbai ca pe un câine de rasă, fără să ştii de ce, fără să ştii cui foloseşte sau ce reprezintă joaca ta. Mi-a fost greu să mă supun, pentru că nu înţelegeam rostul jucăriei. Nu era realistă. Noroc, cum vă ziceam, că nici moda asta n-a durat mai mult de două săptămâni.

• Şi, câteodată, pe înserat, se auzea, din curte în curte, câte o copil zbierând:

- Gloooooriiiiaaaaa…

Şi-ntr-o clipită, toţi ieşeam la porţi. Trecea şirul de semănători dinspre sau înspre SMT. Aşa le ziceam: glorii. Cred că aşa le chema. Stăteam şi ne uitam la ele, maşinării gigantice şi complicate, cum vuiau ele şi duduiau şi zornăiau, cu stilul lor ilogic de a avea roţile mari în faţă şi pe cele mici în spate. Care aveam coiţele mai mari ne agăţam de scara gloriei şi ne plimbam câte o sută de metri, spre disperarea aparţinătorilor: părinţi, bunici, unchi, mătuşi sau vecini cumsecade.

- Glooooriiiaaaaa, urlam.

• Partea cu „sic transit” am învăţat-o ceva mai târziu.

O vârâciune marca Mishu. La 09/05/2010 13:45, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Babylon feeling

• Îmi trecu glonţul pe la ureche; abia în curul beciului găsii o sticlă; ceva canadian, cică are 12 ani; cred că i-a luat cu suspendare; nu ca domnul acela de să i-o fut pe mă-sa care mi-a stricat mie anul şi care doarme acum în puşcărie, băga-mi-aş pula în mine pentru că mă bucur de răul lui, şi, vai, ce bine e. Fetele scrie despre FRCR şi ajunseră la concluzia că nivelul 7 e mişto, bravo lor, în sfârşit o veste bună într-o lume plină de veşti de căcat, cum ar fi că o să ne fută criză în guriţe cum gândul nu poate gândi, şi ştiu că asta e fiindcă scriem Dumnezeu cu d mic pe forumuri şi pe bloguri, şi ştiu că asta e fiindcă noi suntem deştepţi daţi în pizdele mamilor noastre şi habar n-avem cum funcţionează o măslină, dar ştim că dumnezeu a murit în 1789, într-o criză sciatică. Şi e plină ziua de crize, mă gândeam la cum mă gândeam la anii 29-33, păreau atât de fericiţi, fiindcă ştiam ce a urmat. Şi mă gândeam la bunică-mea, cum zicea ea că se pupa cu băieţii pe obraz, până să se mărite, deşi fac pariu că se pupa şi pe bot, şi dac-ar şti ea de mine, depravatul, cu câte fete mă pup pe messenger, m-ar dezmoşteni principial, fiindcă oricum nu am de primit nicio moştenire, decât câteva afecţiuni congenitale de care mă doare în pulă, până una-alta, fiindcă sunt tânăr şi totul e un ringispil în jurul pulii. Da, taurii au chef de harţă azi, şi nu mai au pe cine hărţui, telefoanele s-au fărâmat, bată-le-ar focul, iar eu n-aş vrea să se interpreteze greşit, post hoc ergo propter hoc. And I miss you, Louise.

O vârâciune marca Mishu. La 07/05/2010 00:49, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

15 minute de tourette’s

• Cel mai rău lucru, când scrii şi publici, e că nu-ţi prea poţi alege cititorii. Undeva, scrisul se aseamănă cu o vizită la proctolog. N-ai nici măcar satisfacţia de a-i vedea expresia feţei celui care te caută în cur. De cele mai multe ori, nu-i vezi nici faţa, cu expresie sau fără. Şi de multe ori, am văzut, se întâmplă ca ăle mai mari lăbi pe care le scrii să aibă un succes pe care nici tu nu-l poţi înţelege, iar lucrurile tale cele mai intime şi sfânte trec neobservate sau sunt huiduite.  Ăsta e unul dintre motivele pentru care nici n-am chef să scriu prea des.

• Altul ar fi cantitatea incomesurabilă de labă din spiritul critic contemporan. Citeam, în Caţavencu de azi/ieri, o critică destul de aspră la adresa unei cărţi umoristice.  Bine, habar n-am cum e cartea, e posibil să fie o mare râgâială, dar parcă m-a supărat aşa un pic, în sinea mea, că una dintre puţinele cărţi umoristice pe care le mai publică cineva în ziua de azi sunt aşa de acru luate la pulă de mâhniţii lor cititori. Să mă feresc de generalizări, dar rămân la convingerea mea că succesul unei eructări literare e direct proporţional cu numărul de lacrimi pe care poţi să le storci unui public tot mai oligofren. Eu unul, măcar ca să încurajez fenomenul, şi tot găseam ceva bun de spus despre o carte de umor, la fel cum găsesc ceva bun despre orice comedie: măcar e comedie, în pula mea. Plus că singura ironie din textul critic respectiv aparţine sorţii: deşi e publicat într-o revistă de umor, nu poţi găsi nici cu petromaxul o poantă în el.

• Şi asta îmi aduse, aşa, aminte, de toată atmosfera asta de parastas găozarian pe care o simt în jurul meu de multă vreme, de toţi intelectualii sabotaţi la sindromul de superioritate de gândul că s-au născut în ţara şi/sau în epoca nepotrivită, de toate consumatoarele de pulă gingivală pe versuri de Nichita, de toţi blogării care scriu în nota de subsol că producţia lor epică e un pamflet, ca să nu cumva să îşi depăşească statutul de labagii calomniarzi obsedaţi de fişa fiscală, de toţi bătrâneii amatori de teoria conspiraţiei, de toţi puştanii pe care numai marijuana poate să-i ajute să uite că sunt incapabili să-şi găsească curul cu amândouă mâinile etc etc.

• Muriţi, mă, trişti, cu toţi sud-americanii voştri duioşi ca un chist ovarian, cu existenţialismul vostru de muie cu prezervativ, cu toate resursele voastre nebănuite de a inventa roata în formă de pătrat, cu tot talentul vostru de a vă mira după aia că nu se învârte, cu toată lamentarea voastră optimizată pentru iPhone, cu toată străduinţa voastră de a căpăta consistenţa băşinii care lasă urme pe chiloţi. Pişa-m-aş pe voi să mă cac, o să vă plâng ca pe Mile Cărpenişan, victima furunculilor de război.

O vârâciune marca Mishu. La 22/04/2010 01:12, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Împăierea pulii mele (Taxidermia)

Fără nicio legătură cu ziua naţională a ungurilor de te miri unde, care o să înceapă oficial înainte să termin eu de scris, văzui Taxidermia, că m-a rugat Angi să scriu două rânduri despre film, şi de-asta fac această abatere de la regulă şi bag un post în post (ăla de-alaltăieri să nu mi-l socotiţi, că nu e vorba despre mine).

Deci: filmul nu e o pierdere de timp; are câteva secvenţe, deloc puţine, care n-au cum să nu-ţi rămână în cap: găina care-l muşcă pe ăla de pulă, stropii de spermă care înstelează cerul fetiţei cu chibrituri fără chibrituri (chibriturile, de altfel, sunt inventate de ungur – dar asta n-are legătură cu Taxidermia), concursul de mâncăi comunişti, brelocul cu fetus etc. Scenele sunt excesiv de porcoase şi scârboase pentru majoritatea absolută a publicului – dar sigur că i-au prins bine filmului pe calea sa spre notorietate rapidă.

Altminteri, eu preferai să înţeleg că filmul ăsta e o metaforă a secolului XX, a evoluţiei Europei de Est în general şi a Ungariei în special, unde avem de-a face cu următoarele categorii de oameni:
- labagii nazişti (puternici şi perverşi, capabil să scoată flăcări pe pulă, dar care îşi au un sfârşit tragic şi umilitor);
- mâncăi comunişti (oameni crescuţi într-o realitate paralelă, a valorilor inversate, într-un spirit de competiţie care duce şi el la autodistrugere);
- inadaptaţi capitalişti (rezultatul firesc şi fragil al generaţiilor anterioare, oameni pentru care ciclul vieţii şi-a pierdut valoarea, fetusul e bun de pus la breloc, taţii sunt buni de împăiat, oameni care trăiesc pentru aparenţe – asta aş crede că simbolizează împăierea – şi care devin ei însuşi o aparenţă dependentă de maşini şi maşinării – secvenţa în care taxidermistul creează maşina care îl va ucide şi împăia, cu câteva mici erori, e genială).

Nu intru în mai multe detalii, dincolo de această cheie principală prin care, zic eu, poate fi desifrat filmul, există şi multe alte detalii tragi-comice care pot aduce semnificaţii secundare, până acolo unde fiecare din noi ne putem regăsi pe drumul spre marea împăiere finală. Oricum, merită văzut. Titlul l-am pus eu mai răutăcios, ca să vă fac curioşi.

O vârâciune marca Mishu. La 15/03/2010 00:11, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

3 în 1

• Asta-i o zi bună pentru un nou început. Ziua de mâine, zic. Nu foarte des o săptămână, o lună şi un anotimp încep simultan. Se va mai întâmpla în septembrie 2014. Dar nici atunci nu va fi acelaşi lucru, fiindcă acum e început de primăvară, adică de an astral şi roman.  Aşa că profitaţi de minunatele auspicii oferite şi puneţi mâna de începeţi chiar acum ceva nou şi bun şi frumos.

• Mda. Luaţi-vă normă dublă la iubit. Schimbaţi un păcat mai mare pe unul mai mic. Faceţi-vă duş mai des. Nu vă mai bateţi capul cu lucrurile triste ca şi cum, bătându-vi-l, le veţi putea evita într-o bună zi. Cumpăraţi-vă un parfum nou şi păstraţi pe fundul flaconului câteva picături, care să v-aducă aminte de primăvara asta tot restul vieţii. Uitaţi-vă un pic mai atent la cei din jur, o să înţelegeţi că „nenorocit“ nu înseamnă om rău, ci om lipsit de noroc. Daţi de 10 ori link cu căcatul meu de blog, deşi ştiţi că nu vi se va întâmpla nicio altă minune în termen de trei zile, după cum nici dezastrele nu vă vor lovi dacă n-o faceţi. Nu mai cumpăraţi din mall toate căcaturile de care n-aveţi nevoie. Lăsaţi-vă de fumat, nu foloseşte nimănui. Poate reuşesc şi eu, azi. Zâmbiţi şi voi mai des, în pula mea, e primăvară. Zâmbiţi-i cuiva căruia nu i-aţi zâmbit niciodată, o să vă facă ziua frumoasă. Treziţi-vă cu juma’ de ceas mai devreme, ca să nu mai plecaţi stresaţi la serviciu. Daţi-i un leu unui cerşetor de la semafor. Trageţi o băşină când treceţi pe lângă o cucoană simandicoasă. Daţi-le în pizda mamii lor de lucruri complexe, dacă Dumnezeu voia să le pricepem, ne dădea un cap cât autostrada Soarelui. Prostiţi-vă un pic. Faceţi dragoste ca la 18 ani sau daţi o labă ca la 14. Asta dacă nu ţineţi post. Mai daţi-l în căcat de internet, dacă nu vreţi să ajungeţi să simţiţi că daţi log off în loc să daţi ortul popii, când o veni ziua. Nu mai fiţi trişti din motive de import. Ziceţi „Muie, Boc!“ de fiecare dată când vă uitaţi la ceas. Nu mor caii când vor câinii. Băgaţi-vă pula în cutremurul din Chile. Deocamdată, vă număraţi printre supravieţuitori.

O vârâciune marca Mishu. La 01/03/2010 00:07, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Timpula (3)

Epitaf:

Matematica spune că un număr finit de particule

- adică Universul -

creează un număr finit de combinaţii

- adică noi -

care, într-un timp infinit, se vor repeta de un număr infinit de ori.

Asta înseamnă că ne vom revedea.

O vârâciune marca Mishu. La 24/02/2010 00:11, în Bârlozofie, Secretul liricii lui Bachus, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Bruderschaft

• La limita paranormalului: îi beau lu’ mama nişte sticluţe de lichior digestiv, Bruderschaft se cheamă. E dulceag, e cam ca Jagermeisterul, nu e enervant ca Zwackul. Au 20 de fucking mililitri, cred că-s de-alea de le iei de prin duty-free-uri de suvenir. Sunt la a doua, din patru posibile. Mă simt, deşurubându-le căpăcelele astea mici cât moţul lindicului, periculos de aproape de aftershave-ul lu’ tata.

Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 18/02/2010 02:26, în Bârlozofie, Blog Job, Crâşmozofie
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,