• La limita paranormalului: îi beau lu’ mama nişte sticluţe de lichior digestiv, Bruderschaft se cheamă. E dulceag, e cam ca Jagermeisterul, nu e enervant ca Zwackul. Au 20 de fucking mililitri, cred că-s de-alea de le iei de prin duty-free-uri de suvenir. Sunt la a doua, din patru posibile. Mă simt, deşurubându-le căpăcelele astea mici cât moţul lindicului, periculos de aproape de aftershave-ul lu’ tata.
• Am senzaţia aia de jucărie pe final de baterie. Nu mă înveseleşte nici sticla asta de Johnny poliţist texan. Aştept primăvara şi simt nevoia să înjur.
• Sau să fiu înjurat: să mă bage cineva în pizda mamii. Din câte îmi dau seama, pizda mamii e un fel de Amsterdam.
• Nu, serios. Când mă piş, evitând să-mi văd pula ca să nu mă deprim, îmi arunc ochii prin baie. Şi mereu văd o cutie pe care scrie tantum rosa. Aflai acum că Tantum Rosa, un medicament bun pentru spălături vaginale (Benzidamidă), a devenit noua minune a drogaţilor în pană de ierburi. Se pare (cf. loripedia, verificat şi din alte surse) că are un efect halucinogen situat undeva între marijuana şi cocaină. Trebuie ţinută sub limbă până se înmoaie, după aia stinsă cu multă apă, pula mea şi doi bani şi-o căruţă de jidani, citiţi totuşi prospectul sau ambalajul, în cazul în care apar manifestări neplăcute pe mine mă doare-n cur.
• Cică ţine două zile efectul unui pliculeţ de-ăla. Nu şi în cazul în care speli pizda cu el.
• De mult, am întâlnit un om care citise toate cărţile. Ucenic al lui Noica la Păltiniş, expert în hinduism, filosof al vidului – şi multe altele din acele calităţi care pot fascina un tânăr de – câţi să fi fost? – 22 de ani. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat în ce măsură toate acele lucruri pe care el le ştia te ajută să lupţi cu o banală durere de burtă. Nu mi-a răspuns. Maţele, am înţeles eu din tăcerea lui, n-au proiecţie metafizică.
• V-am spus? Nu cred. Seppuku nu prea e ce credem noi. Samuraiul nu se sinucidea scoţându-şi maţele afară: aia era doar răscumpărarea greşelii. De fapt, lângă el era cineva care, după ce maţele ajungeau pe tavă, îi tăia capul. Cu grijă, aşa încât capul să se mai ţină într-o aţă de piele şi să nu ajungă pe te miri unde, spoind frumoasele haine ale invitaţilor la ceremonie. Ăsta, călăul, musai trebuia să fie ucenicul preferat al samuraiului, şi astfel îşi îndeplinea ultima îndatorire faţă de maestru: luându-i beregata.
• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?
• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.
Spre sfârşitul vieţii, Cervantes era pe cât de popular, pe atât de sărac. De la curtea regelui Franţei au venit nişte nobili, mari amatori de Don Quijote, care, când au văzut în ce condiţii de viaţă îşi scria idolul lor opera, au spus: „Dacă sărăcia îl face pe omul ăsta să scrie aceste cărţi, atunci fie ca el să rămână sărac pentru totdeauna“.
• Cred că era 2006, ăia de la Jurnalul m-au pus să fac două pagini cu sfinţii protectori ai Craiovei, moaşte etc. Aveau ei un supliment pe tema asta şi trebuia să-mi fac şi eu numărul. Şi m-am dus la Catedrala Mitropolitană să-l caut pe paroh, să-mi spună una-alta şi să mă lase să pozez moaştele. Bun. Şi, taină în pronaos, io o ţineam pe-a mea, că Biserica Ortodoxă nu ştie să-i apropie pe tineri, că io sunt credincios dar când aud un popă vorbind îmi vine s-o iau pe pereţi şi alte asemenea. Şi el îmi zice: citeşte Steinhardt.
• Şi aşa m-am pricopsit cu Steinhardt. La început am fost doar plăcut surprins. Cu timpul, Steinhardt a devenit pentru mine al doilea Leonard Cohen. Au şi multe în comun, evrei corciţi din Toma Necredinciosul şi Sfântul Augustin, cărora le place să spună „Crede şi nu cerceta“ doar după o cercetare prealabilă.
• Păi na, călugăr ortodox care-ţi spune că deznădejdea e marele păcat, în timp de doarme cu Procesul lui Kafka pe noptieră… Credeţi că nu e interesant?
Poza asta e ceea ce am văzut cel mai des în viaţa mea. Câte două-trei ore pe zi, câteodata. Şi atât de rar apare câte o urmă pe zăpadă…
 |
| From sarpente |
• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.
• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.
• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.
 |
| From |
• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.
• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!
• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…
Odată, am scris şi eu o poezie. O poezie despre o poveste. Aşa mi se-ntâmplă mie, scriu poezii doar când mi se termină poveştile. Sau când încep altele. Aş fi, de bună seamă, un poet bun pentru naşteri şi înmormântări.
Şi poezia era cam aşa (copy/paste):
***
la târgul sufletelor de un leu
vroiam să-mi scot pârleala cu al meu;
ţucălarii lui Faust, ce oaste de strânsură,
dar vai!, nici un Mefisto nu ne-a fost pe tură.
strict refuzat de muze şi de zei,
bag seamă că doar tu, fetiţo, mă mai vrei
aşa că fac eu ultimul prim pas
te chem la uşă cu rugină-n glas
epavă după orice stas,
beat ca un popă după parastas
suflet de tomberon şi de pripas
îţi spun că asta-i tot ce mi-am rămas.
îmi ţineai predici despre-un nou început
de ce nu te bucuri, nu asta ai vrut?
***
Şi avea şi un titlu, se chema „Înapoi“. Titlul, cu siguranţă, a fost neinspirat. Dacă mă gândesc bine, trebuia să se fi chemat „Înainte“.
(I’ve nothing much to offer…)
- Vezi tu, mă Mişule, lumea asta e cam întoarsă cu curul în sus.
(There’s nothing much to take…)
Nu ştiu ce pula mea are, de unde i se trage. Oamenii ăştia din jurul nostru, toţi sînt oameni frumoşi, cum ai zice tu, nu sînt nişte maimuţoi… Ei, oamenii ăştia caută poezia, dar ei nu mai văd proza, nu mai văd teatrul. Mă simt aşa de modă de veche, cîteodată.
(But we’re absolute begginers…)
Ei caută doar poezia. Ce pula mea atîta poezie? Nu-i înţeleg. Poezia o ai sau n-o ai, dar proza, Mişule, proza poţi s-o cauţi. Poveştile, unde sînt poveştile? Uită-te la ei. Hai, uită-te un pic în jurul tău. Vezi, toţi caută extazul momentului, caută metafora. Unii caută rima. Nu sînt aici ca să bea, sînt aici ca să caute momentul ăla unic, momentul ăla care îţi împarte viaţa în două: jumătatea în care îl cauţi şi jumătatea în care ţi-l aminteşti. Vrei să-ţi zic ceva, Mişule? Momentul ăla nu există. Nu există. Berea asta ne împarte viaţa în două jumătăţi, înţelegi, şi nimic din ce-a fost înainte de ea nu va mai fi la fel. În faţa fricii, în faţa morţii, poezia moare. Poveştile rămîn, poveştile sînt singurele care trăiesc veşnic. Poezia, Mişule, e masturbare. Povestea e sex. Sex sălbatic. Cu finalizare orală. Orală şi anonimă. Toţi prăjiţii din ziua de azi, toţi beţivii, toţi prietenii noştri caută poezia şi de-aia o să moară trişti.
(If our love song could fly over mountains…)
Nu ştiu dacă pricepi, tu eşti tînăr şi poate-ţi imaginezi că o să vină ziua aia, ziua Z, ziua marii debarcări în fericire. Îţi spui că o să intri cu totul în fericire, ca marea pulă a omului intrînd în marea pizdă a cosmosului. Dar ce te faci după aia, în ziua Z plus unu? Te-ai gîndit? Crezi că încă o să mai ai zîmbetul pe buze? Crezi că încă o să mai ai extazul în suflet? Te înşeli. O să fie doar depresie post-coitum. În cel mai fericit caz, o să cari în spate, tot restul vieţii, crucea propriei tale fericiri. Dar nu asta o să se întîmple. Cînd o să te doară spatele, o să încerci să fugi. Şi-atunci, ceva din tine o să-ţi spună: încă nu am găsit poezia, poezie trebuia să fie ceva frumos, nu ceva care îmi rupe coastele! Şi-o s-o iei de la capăt, fără să ştii că nu ai nimic de găsit pe drumul ăsta.
(We are absolut begginers…)
Deci îţi zic: caută proza. Caută teatrul. Caută poveştile care au un început şi un final. Bagă-ţi pula în ele de momente magice. Nu există, crede-mă pe cuvînt sau fute-ţi viaţa căutîndu-le. Caută poveştile care au un final fericit. Ălea sînt singurele care merită trăite.
- Păi şi-atunci, de ce-ai vrut să asculţi melodia asta, asta nu e tot poezie?
- Eşti un bou, Mişule, asta eşti. O să înţelegi cînd o să fii mare.
(There’s no reason to feel all the hard times…)
• It’s four in the morning. E trecut deci de 3, ora sufletului. Credeam c-asta-i o găselniţă de mea, de pe vremea de când puneam mai mult preţ pe suflet şi pe ore, după aia am citit, cu surpriză enormă, că şi Nietzsche spunea la fel. Că ora 3 noaptea e ora la care niciun adevăr nu rămâne nerostit. Dar acum e deja 4.
• Sunt trist. Nu voiam să supăr conspiraţia ovarelor romantice cu postarea mea anterioară, dar faptul că le-am supărat mă întristă deodată. Brusc, nu mai fu vorba de un film sau de o atitudine, ci de întreaga mea viaţă. Principiile de funcţionare ale acestui blog sunt destul de simple şi le-am sintetizat cât de bine am putut când am spus că este legat de jumătatea plină a paharelor goale. Eu asta caut şi – logic – eu asta nu găsesc, că altfel n-aş mai căuta. Dar sper, în continuare, că voi găsi şi pe alţi ca mine, care să înţeleagă că a spune că viaţa e frumoasă e o axiomă nedemonstrabilă, nu teorema la care a ajuns mintea omului prin eforturi încâlcite şi conexiuni dubioase. De-aia nu mai am de ales. Nu vreau – şi nici nu sunt sigur că aş mai putea, de altfel – să ajung la concluzia că eu, cu mintea mea, pot să am alte opţiuni, alte gusturi, alte valori decât viaţa. De-asta mă enervează, de-a valma, artiştii care profită de dramul lor de talent pentru a simula lupta cu axioma de mai-nainte, ştiind că se cumpără gestul lor energic şi patetic de a da pumni în stâncă, mă enervează cei fals lipsiţi de noroc şi mereu mâhniţi, ipocriţii, poeţii supăraţi pe Dumnezeu că nu le dă rime, bărbaţii care se fut în cur şi femeile care nu vor să facă copii. Din motivele astea sunt supărat pe propria-mi fire şi pe propriile-mi sentimente (mai puţin fututul în cur, de-asta m-a ferit natura) şi din motivele astea sper că, într-o bună zi, o să fiu eu însumi enoriaş al propriei mele biserici.
• Şi-n ziua aia, când mă voi fi împăcat cu toate, ştiu că voi avea luminiţe în ochi. Şi va fi mereu ora 3 noaptea. Şi sper doar să nu fie prea târziu, ca-n povestea aia:
- Părinte, dacă Dumnezeu îmi iartă păcatele, când să mă las de ele?
- Cu o zi înainte de a muri.
- Şi când o să fie ziua aceea?
- Asta, fiule, n-am de unde şti.
• Da, jumătatea mea masculină e din nou beată, iar jumătatea mea feminină se adresează vouă, conspiraţiei ovarelor romantice, şi vă zice aşa: nu cădeţi în capcană, feriţi-vă de lucrurile care n-au poveşti în ele aşa cum evreii de demult trebuia să se ferească de falşii profeţi şi, cel mai important, în lunile cu r în nume, îmbrăcaţi-vă bine când ieşiţi din casă şi dormiţi cu şosete în picioare. Ca să nu răciţi.
• Să vă mai spun un banc de-ăla care se potriveşte cu mine de prea multe ori. Poate nu-l ştiţi.
- Ce faci când eşti în deşert şi te atacă un tigru?
- Iei o cabină telefonică în spinare şi începi să fugi.
- Şi la ce-ţi foloseşte?
- Păi, când tigrul se apropie, laşi cabina jos şi o să ţi se pară că zbori.
• Aşa mi se întâmplă mie, de exemplu, când încerc să mă las de fumat. Merg o zi cu cabina telefonică în spate, după care pun ţigara în gură şi mi se pare că zbor.
• Aşa, cred, e şi cu criza asta economică. Tot o cabină telefonică luată la spinare, doar că nu de bunăvoie. Într-o zi o să se termine, da, şi-atunci n-o să ne mai prindă tigrul.
V-aţi simţit vreodată goi pe dinăuntru? Şi, dacă da, aţi eşuat, ca şi mine, în tentativa de a vă umple golul? Ei bine, iată o povestioară – eu o primii ca fiind reală şi nemaiauzită, dar se prea poate să fie doar o anecdotă veche, pusă în scenă de oameni reali – dar care, şi asta e important, îmi schimbă optica asupra dubioasei deşertăciuni a unelor lucruri.
În faţa unei covrigării:
- Cât e, doamnă, covrigul?
- Trei mii.
- Şi gaura, cât e?
- E gratis, domne, aia nu costă nimic.
- Păi şi-atunci de ce n-o faceţi, doamnă, mai mare?
• Am o prietenă care e cam vacă. Şi vaca asta de prietenă a mea îmi returnă laptopul cu vreo 10 filme pe el. Downloadate fraudulos de ea însăşi, că io când i-am zis să-mi dea doar titlurile că pot să le fur şi singur a zis că nu. Ideea ei era să mă convingă să văd nişte minuni de-are lui Lars von Trier, dar eu n-aveam chef de Lars von Trier nici înainte să înceapă criza, darămite acum. Şi, de altfel, am o curiozitate să văd un film intitulat Antichristul cam la fel de erectă precum cea de a vedea un film care s-ar chema Dumnezeu. Dar i-am promis c-o să le văd, numai ca să le fac de căcat după aia.
• Pe lângă minunile alea ale lui von Trier, alte minuni, cum ar fi băşina de Revolutionary Road (singurul din cele zece pe care îl văzusem), genul ăla de film care e atât de bine făcut încât mă face să-mi pun în gură vorbele lui Cristian Tudor Popescu de după ce a văzut Francesca: unii regizori au învăţat cum se fac filmele, mai au să înveţe de ce. Până la urmă, cu ajutorul imdb-ului, găsii unul care să-mi facă oarecum cu ochiul: Whatever Works, un film cu nimeni, dar făcut de Woody Allen. Când să-i dau drumul, ce vă-nchipuiţi: vaca downloadase un căcat, un demo. Le verificai pe-ălalelalte nouă: sunt întregi. Numai ăsta nu e. Lori, trage singură concluziile.
• Aşa că îmi băgai pula în ea de cinematografie şi, fiindu-mi prea somn, zisei să mai intru oţâră pe blog. Şi ca să nu fie treaba seacă, găsii o sticlă de Cointreau, o porcărie destul de bună şi de care nu mai băusem până acum. O ţuică de portocale uleioasă, care mă face să visez cu ochii deschişi la ziua în care singura mea problemă va fi cum să-mi asortez ceasul la şosete.
• Mă fascinează unele cuvinte din singura limbă străină pe care o stăpânesc cât de cât (din cele două trecute, desigur, în CV). Unul e moonshine. Doamne, ce nume de nocturnă de Chopin, ce nume de feerie suprarealistă! Şi înseamnă ce? Ţuică făcută-n casă. Ţuică de cazan. Ţuică de pufoaică, dacă e nevoie.
• Ştiţi cum se face ţuica de pufoaică? Mulţi dintre voi ştiţi, ştiu, aţi prins vremurile. Poate mai e vreunul mai tânăr şi merită să-i explic: se ia o pufoaică, adică o haină de-aia groasă şi – of course – pufoasă şi se leagă de un arac. Aracul se bagă într-un veceu de-ăla de ţară, cu pufoaica în jos, aşa încât pufoaica să absoarbă cât mai mult căcat fermentat. Căcatul fermentat e plin, se pare, de alcool etilic. După aia se scoate şi se stoarce în cazanul pentru ţuică (da, pufoaica n-are decât rol de burete; dacă aveţi burete, puteţi încerca direct ţuica de burete). Pentru aromă, se poate ca jumate din cazan să fie umplut cu prune-mere-pere fermentate. Dacă e un an în care nu s-au făcut prunele-mele-pere, sigur s-a făcut căcatul, aşa că fructele poa’ să lipsească. Şi se mai storc câteva tuburi de pastă de dinţi, preferabil Cristal cu aromă de fructe, sau măcat Pell Amar. Tot pentru aromă. Se distilează şi gata: luna străluce, moonshine is served. A se bea cu ţoiul.
• Şi-mi pare rău că muri Lhasa de Sela. Şi-mi pare şi mai rău că muri de cara a la pared, ca-n cântec.
• Curaj, nobleţe, demnitate. Asta e, pe scurt, varianta lui Steinhardt. Sună de căcat, Lori, nu-i aşa? Unde-i arta? Unde-i seducţia? Unde-i talentul? Unde-i farmecul flexibilităţii? Atâta etică şi niciun gram de estetică? Barză chioară într-o lume de cuiburi, ce eşti.
Dacă tot începui să adresez scrisori unor personaje imaginare, ca să compensez la nivel de corespondenţă singurele scrisori pe care le mai primesc: facturi, citaţii, amenzi şi somaţii de plată,
Dacă tot e sezonul potrivit, deşi – gospodar bun ce ar fi trebuit să mă aflu – ar fi trebuit să fac asta mai de prin vară,
Dacă tot sunt atât de obosit încât n-am somn,
Păi hai să-ţi scriu şi ţie, dragă Moş Crăciun,
Fiindcă nu ţi-am mai scris de mult – mai ştii, când am pus scrisoarea între ulucile gardului din spate, acolo unde tataie şi mamaie n-aveau cum s-o găsească – şi am găsit-o tot eu, după venirea ta, neatinsă,
Şi am fost oarecum supărat, fiindcă nu prea mi-adusesei ce te rugasem, dar mi-am zis că aşa se întâmplă atunci când nu eşti tocmai cuminte,
Şi probabil nu fusesem tocmai cuminte, fiindcă ştiu că niciodată n-am fost,
Dar ştii că ţi-am luat apărarea multă vreme după aceea, când toţi – repet, toţi – ziceau că tu nu eşti şi eu mă ambiţionam să zic că eşti, fiindcă dacă n-ai fi fost, ce rost ai mai fi avut?
Şi în toţi anii în care am învăţat că, pe cât lipseai mai des, pe atât erai mai mult,
Şi ştiu că, odată – dar numai o dată – am zis că ar trebui să te împuşte cineva în cur, aşa cum a făcut, în vremea războiului mondial, un copil de maior, supărat că n-a primit ce i se cuvenea,
Sau ceva de genul,
Gen,
Şi-ţi scriu scrisoarea asta nu ca să-ţi cer cadouri, pentru că nu vreau s-o găsesc iar necitită printre uluci,
Ci ca să te întreb o chestie care mă roade într-un hal fără de hal:
În viaţa asta a mea, ai venit deja, fără să-mi dau eu pe de-a-ntregul seama,
Ori încă, printre facturi, somaţii şi citaţii, mai e rost să te aştept?