THE BLOG-BÂRLOG

Era o întrebare de acum foarte mulţi ani:

Acum ştiu răspunsul: it was me.

• De mult, am întâlnit un om care citise toate cărţile. Ucenic al lui Noica la Păltiniş, expert în hinduism, filosof al vidului – şi multe altele din acele calităţi care pot fascina un tânăr de – câţi să fi fost? – 22 de ani. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat în ce măsură toate acele lucruri pe care el le ştia te ajută să lupţi cu o banală durere de burtă. Nu mi-a răspuns. Maţele, am înţeles eu din tăcerea lui, n-au proiecţie metafizică.

• V-am spus? Nu cred. Seppuku nu prea e ce credem noi. Samuraiul nu se sinucidea scoţându-şi maţele afară: aia era doar răscumpărarea greşelii. De fapt, lângă el era cineva care, după ce maţele ajungeau pe tavă, îi tăia capul. Cu grijă, aşa încât capul să se mai ţină într-o aţă de piele şi să nu ajungă pe te miri unde, spoind frumoasele haine ale invitaţilor la ceremonie. Ăsta, călăul, musai trebuia să fie ucenicul preferat al samuraiului, şi astfel îşi îndeplinea ultima îndatorire faţă de maestru: luându-i beregata.

Mai departe scrie-n carte »

După o zi în care constatai, cu zâmbetul cuvenit pe buze, decesul încă unui vis. Să-i fie ţărâna uşoară, mai avem şi altele.

Mi-a vorbit cineva, într-o seară, de noua psihoză internautică mondială: Second Life. Pân-atunci n-auzisem de jocul ăsta, dar m-am documentat: e vorba de o lume virtuală, care are acum vreo 13 milioane de locuitori şi un trend demografic care-o s-o facă mai populată decât Germania până la anul. Regulile sunt simple: intri pe site, îţi creezi un cont, o nouă identitate, devii rezident, plăteşti o taxă, cumperi pământ, îţi faci o casă, îţi începi existenţa paralelă: acolo munceşti, acolo creezi, acolo te distrezi, acolo iubeşti (cu sexul, sincer, n-am prea înţeles cum e), acolo faci bani.

Mi s-ar fi părut o joacă până am aflat că:
Banii virtuali sunt convertibili în banii reali. În Second Life există magazine virtuale ale firmelor reale care vând produse virtuale oamenilor virtuali. Există bănci virtuale, cazinouri virtuale, muzee virtuale. Lituania şi alte câteva state şi-au deschis deja ambasade virtuale în Second Life. Chiar şi ziarul Gândul are o redacţie virtuală în SL. Trupele nou apărute susţin concerte şi turnee de promovare în SL. Vedetele din SL şi-au schimbat dolarii Linden (aşa le zice) în USD şi au devenit milionari de-adevăratelea. UE a impus deja TVA la comerţul cu obiectele virtuale din Second Life (pe bune!). Etc etc. Oricum, am înţeles repede că ăsta o să fie viitorul omenirii: viaţa virtuală. Asta o să fie noua televiziune, ăsta o să fie noul internet, ăsta o să fie noul opium al maselor.

Cu (numai) 80 de ani în urmă, Hesse se plângea, prin gura lupului de stepă Harry Haller, că radioul, cea mai agresivă invenţie a omului până la ora aia, dezumanizează. Ho-ho! Păi, pe lângă Second Life, să asculţi o emisiune de noapte la tranzistor îmi pare la fel de dulce-desuet ca un foc de lemne în şemineu! Eu n-am priceput că radioul mă rupe de lume. Copiii mei, probabil, n-o să mai înţeleagă că există o primă viaţă înaintea celei de-a doua.

Cine mi-a zis de jocul ăsta mi-a dat subiectul cu tot cu adnotări. E ca-n Sorescu, mi-a zis, când se roagă Iona de mă-sa: „Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Dar poate a doua oară…“ Ocazie cu care îmi dau seama că, orişicât aş mai cârcoti unoeri, în sinea mă simt un norocos. Spre diferenţă de Iona, de exemplu, n-am simţit nevoia să renasc, instant şi online, în lumea rezidenţilor Second Life.

Îmi zisese cineva că Bobby McFerrin, lăutarul ăla creţ pe care-l mai auzim din când în când, la radio, cântând-o p-aia cu „don’t worry, be happy“, s-ar fi sinucis la scurtă vreme după ce a lansat la apa billboardului celebrul şlagăr. Ei, ăsta da subiect bun pentru 24 Fun, mi-am zis: să dai peste unul care îşi atârnă beregata în laţ, cu tot cu coardele vocale care au emanat cel mai optimist cântecel din istoria culturii şi civilizaţiei pop!

De trei ori mai fascinant decât Freddie Mercury, înregistrând „The Show Must Go On“, la un an înainte să scape definitiv de toate bolile. De trei ori mai îngrijorător decât Emil Cioran, scriind fără ostoială despre disperare şi sinucidere, pe parcursul unei vieţi de 84 de ani, încheiate din cele mai naturale cauze. Aproape la fel de plin de morală ca istoria praghezului Jaroslav Hašek, dictând până în ultima sa zi, cu suflul tebecist al unui sfert de plămân, peripeţiile şugubeţe ale soldatului Švejk. Ce mai tura-vura, gândeam, mitul clovnului trist renaşte la cele mai înalte cote de actualitate, o dată cu numitul McFerrin şi letala sa lipsă de griji.

Informaţia că Bobby ăsta s-a sinucis după ce a scos cântecelul său vesel însemna pentru mine nu doar un subiect pentru 24 Fun, dar şi un subiect de temeinică meditaţie: tocmai îmi propusesem să nu mă îngrijoreze nici faptul că sunt pe cale să-mi pierd locul de muncă, nici că ratele la maşină sunt achitate la nivelul trecutului sezon estival, nici măcar că iminenţa sărbătorilor e un creştinesc motiv de panică în portofel. Or, mergând pe teoria McFerrin despre viaţă, dacă există o luminiţă la capătul tunelului, atunci ea parvine de la lumânarea înfiptă câş în propria noastră colivă. Nasoală situaţie, am concluzionat. Dacă ţineţi morţiş, fiţi voi optimişti de-acum înainte; eu unul deja aud cum îmi bate morcovul la uşa din dos.

P.S.: Înainte să trimit textul, am verificat pe Google care e de fapt povestea lui Bobby McFerrin. Am două veşti. Cea proastă e că am rămas fără subiect pentru editorial. Vestea bună e că sinuciderea cu pricina n-a fost decât un pricăjit de zvon, iar dumnealui trăieşte şi acum şi e bine mersi, ceea ce ne urez şi nouă.

Şpilhozenii mei erau vişinii, ca un fel de salopetă, aveau bretele şi, între ele, un buzunăraş grăsuţ, cu imprimeu. Aveam patru ani, îmi iubeam şpilhozenii şi mă ceream mereu îmbrăcat într-înşii. Într-o bună zi, bunică-mea a nimicit întregul meu sistem de valori colorate, asasinându-mi şpilhozenii, cu cinismul unui Cernobâl de garderobă: „Ţi-au rămas mici!“

Cum adică, să rămână mici, cum să aibă nişte şpilhozeni vişinii atitudinea asta atât de ostilă faţă de mine? Atât de cătrănit am fost, încât, de urgenţă, mi-a fost achiziţionat un costumaş de vară, tot vişiniu, cu cusături albe. L-am iubit şi pe el vreun an sau doi, dar parcă n-am mai pus atâta suflet: învăţasem deja că, într-o altă bună zi, costumaşul mă va trăda şi el, rămânându-mi mic.

Şpilhozenii mi-i aduc aminte, dar ştiu, desigur, că şi înaintea lor fuseseră multe chestii care-mi rămăseseră mici. De fapt, aveam să învăţ mai târziu, mă născusem exact în ziua în care îmi rămăsese mică mama.

Şi, de-atunci încoace, ce-am fost mai mult decât o haltă în existenţa lucrurilor care mi-au rămas mici? Mai mult decât catastiful bionic în care s-au consemnat şi inventariat, ca pe răboj, sacii de ţoale, tenişi de Drăgăşani şi adidaşi Pionier, plus un pegas cu far şi dinam, biblioteca sărăcăcioasă din sufragerie, optâşpe maşinuţe chinezeşti, trei rânduri de bănci de şcoală şi un ferăstrău de traforaj etc etc etc. Mobra – care, cu ceva vreme înainte, îi rămăsese mică şi lu’ tata – mi-a rămas mică numai după ce, din pricina ei, rămăseseră mici distanţele, cum ar fi cea dintre casă şi liceu.

Nu mai ştiu câte fete mi-au rămas mici, ca şpilhozenii, până să apuc să mă satur de-adevăratelea de ele. Câtorva le-am rămas mic eu, şi nimic n-a mai putut repara situaţia, orişicât aş fi încercat eu să le explic că nu mărimea contează.

Nimic nu scapă nerămas mic: casa, oraşul, ţara au început să mă cam strângă. Eu însumi abia mă mai încap câteodată. Toamna asta, care bălteşte trotuare şi idei, e aici tocmai pentru că a rămas mică vara. Ar mai fi de rămas mică viaţa, şi precis n-o să mai treacă vreo veşnicie până atunci.

Nu-i bai dacă nu iau premiul ăl mare, e bun şi unu’ de categoria a doua. Cinci numere. Ce, nişte sute de milioane sunt de ici, de colo? Mi-aş plăti datoriile şi-ar mai rămâne de-un Matiz. Ce să fac eu cu Matizul, că nu-ncap în el? Nu e scoatere cu categoria a doua, o să iau totuşi jack-potul. Cât o fi, un miliard, două? Aşa ar mai merge. Maşină plus apartament două camere. Le-aş mai da şi alor mei nişte bani, acolo, nu prea mulţi, că n-aş mai avea de unde. Şi ei ce-ar zice de mine, că am luat două miliarde şi le-am făcut parte în scârbă, ca la milogi? Nici asta nu e treabă. Măcar patru miliarde, Doamne-ajută! Le-aş lua maşini rudelor şi motociclete prietenilor. Şi aş ridica o biserică. Ei, na, de unde să-ţi ridic, Doamne, biserică, din numai patru miliarde? Poate să fie report, să ajungem la zece miliarde. Din zece miliarde aş face biserică? Sunt prost, din douăzeci de miliarde aş face biserică. Să-mi rămână şi mie zece, să iau casă şi maşini şi motociclete. Sau să fac un bloc şi să-mi mut toţi amicii acolo. Ar trece lumea prin faţă şi-ar zice: „uite, domne, ce om, ce caracter: a împărţit tot ce-a câştigat!“ Numai că, pentru treaba asta, ar trebui să câştig vreo patruzeci de miliarde. E posibil, s-a câştigat şi mai mult! Dar mai e o problemă: din ce-am trăi, din ce-am mânca, din ce-am băga benzină? Ar cam trebui să-mi rămână vreo douăzeci de miliarde, să le pun la bancă şi să iau dobândă. Să ţin tot blocul din ea, să nu mai muncim toată viaţa. Mamă, cum s-ar uita atunci lumea la mine! Deci şaizeci de miliarde, adică două milioane de euro. E ok, s-au luat şi trei milioane. Băga-mi-aş cracii, uitai de fotbal: ar fi marfă să mai rămână vreun milion, să pot cumpăra Universitatea Craiova. Şi încă vreun milion, două, s-o duc în UEFA. Păi ce, Clujul poate, Bistriţa poate, şi noi să nu putem? Carevasăzică, vreo cinci-şase milioane de euro mi-ar ajunge. Rahat, nu se pot lua cinci milioane de euro de la Loteria Română. Iar eu, fără cinci milioane, nu mă descurc. Nici nu mai are rost să joc, să dau banii de pomană. În ce ţară de rahat m-am născut, vedeţi? Ştie cineva vreo combinaţie câştigătoare la Loteria Vizelor?